Romania Sociala logo
Menu

„Protestul diasporei”: o haltă pe drumul destatalizării României

autor:   20 August 2018  sursa foto: web 

Adrian Severin

“Ceea ce s-a numit “Protestul diasporei”, acum realizăm că mai degrabă impropriu, a fost un eveniment ciudat din multe puncte de vedere. El a șocat opinia publică și a stârnit controverse. Textul lui Adrian Severin oferă un punct de vedere. Cu siguranța sunt si alte opinii. Le vom includem cu interes.” – coordonator Romania Sociala, prof. univ. dr. Cătălin Zamfir

 

———————————————

 

Motto:

M-or răzbuna copiii mei.

Și-acum omoară-mă de vrei

Și-aruncă-mă la câini!

         (George Coşbuc)

Eram Preşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE când au fost fraudate alegerile americane în Florida. Eram Preşedinte Emerit al Adunării Parlamentare a OSCE când s-au pus la cale „revoluţiile colorate”. Eram raportor permanent al Parlamentului European pentru relaţia cu Rusia şi vicepreşedinte al Grupului Socialiştilor şi Democraţilor Europeni din PE când s-a declanşat „Pimăvara arabă”. Între aceste momente am mai fost Raportor special ONU pentru drepturile omului (în Belarus), vicepreşedinte al Comisiei juridice şi pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi şeful Delegaţiei PE pentru Ucraina. Printre altele. În executarea acestor misiuni am fost martor şi participant, dar şi, în măsura puterilor mele, opozant, la planificarea sacrificării statelor naţiune pe altarul unei ordini globale pe care în mod greşit şi chiar criminal unii o concepeau ca incompatibilă cu existenţa acestora. Nici un alt român nu a mai trăit în acest mod o asemenea experienţă. De aceea pot citi şi înţelege ce se întâmplă în aceste zile în România dincolo de perdeaua de fum lacrimogen al detaliilor faptice.

Unii comentatori (ex. Adrian Năstase) au observat că în mod normal nu există protest fără motiv, iar motivul este existenţa unei crize care poate fi socială (ex. creşte şomajul, se introduc curbe de sacrificiu, adică se taie salariile şi pensiile, cresc dările către stat etc.), economică (ex. creşte inflaţia, creşte deficitul bugetar, se prăbuşeşte moneda naţională, se blochează creditul) sau politică (ex. guvernul nu îşi mai poate promova măsurile legislative întrucât nu mai are sprijinul unei majorităţi parlamentare iar un alt guvern nu se poate forma întrucât o altă majoritate nu se poate constitui). Or, România nu cunoaşte nici una dintre aceste crize. Atunci de ce nemulţumiri de o asemenea amploare? Răspunsul trebuie căutat în afara României, acolo unde nu prea se uită lumea. România este într-o criză… geopolitică (cu dimensiunea sa geoeconomică).

Alţi comentatori (ex. Alina Mungiu-Pippidi) au subliniat inutilitatea aparentă a protestului. Să protestezi fără nici un program, fără nici o listă de revendicări pe care să le poţi negocia, dar şi fără nici un lider-negociator, cerând numai, într-un limbaj trivial, demisia guvernului – care se poate reconstitui imediat sub un alt nume în Parlament – şi eventual, alegeri anticipate – care cel mai probabil ar fi câştigate de aceleaşi partide – este o absurditate. Prin urmare toată tevatura nu ar fi decât rezultatul lipsei de cultură politică, exploatată de pescuitorii în ape tulburi care îşi pot promova mai uşor interesele într-un mediu instabil politic, negociind cu un stat slab. Căci în spatele unor idealuri înalte colcăie interesele cele mai josnice. Nedumerirea este justificată dar problema nu este tactică, ci strategică. Nu căderea guvernului PSD este urmărită, şi nici înlocuirea lui (pentru moment, practic, imposibilă) cu un guvern PNL/USR/MRÎ, ci distrugerea capacităţii de autoguvernare a României.

În sinteză, actorii crizei geopolitice – care are caracter global – preconizează rezolvarea acesteia prin destatalizarea României. Și nu numai. România este doar un caz şi aşa zisul „miting al diasporei” doar o haltă pe acest drum. Obiectivul este crearea unui sistem de guvernare fluid, fără legitimitate electorală şi fără constrângeri legale, care să poată fi dirijat operativ de la distanţă, de factori suprastatali, prin intermediul unor grupuri minoritare cu geometrie şi identitate variabilă, nelegate de vreo agendă naţională coerentă şi neidentificate prin ea.

De aceea s-a şi apelat la ficţiunea „diasporei” ca entitate chipurile de sine stătătoare, conştientă de sine şi acţionând pentru sine, distinctă de ceilalţi români, cei de acasă, prea slabi, prea indolenţi sau prea needucaţi pentru „a salva România” de la nişte pericole nedefinite clar, dar cu siguranţă teribile. S-a conturat astfel imaginea unei „Românii exterioare” (întreprinzătoare, cinstită, harnică, responsabilă, angajată, democratică) superioară celei „interioare” (asistată, coruptă, leneşă, iresponsabilă, pasivă, oligarhică). Această Românie „salvatoare” (fără organizare politică stabilă) are, în virtutea apartenenţei sale la „naţiunea culturală” română, ca minoritate de elită, misiunea sacră de a elibera „naţiunea civică” română (adică pe românii trăitori pe teritoriul naţional, în legea statului care le este armură politică) de tirania liderilor naţionali corupţi, incapabili să înţeleagă comandamentele ordinii globale.

Descifrând „identitatea diasporei” descoperim realitatea modelului care ni se impune: o forţă externă, o forţă minoritară, o forţă cu contur vag şi structură fluidă, o forţă civică (deci opusă politicului), o forţă nelegitimată electoral, o forţă acţionând în afara legii, o forţă opusă ordinii de stat. Astăzi ea se cheamă „diasporă” (ceea ce sugerează o naţiune fără stat) iar nu „emigraţie”. Mâine, după ce ne obişnuim cu ideea, se poate chema altfel. Emigranţii români nu au nici o vină în această tenebroasă afacere; ei sunt numai folosiţi.

Vineri, 10 august 2018, am avut manifestaţii violente. Ele nu urmăreau decât testarea capacităţii de reacţie a statului şi punerea în defensivă a forţelor de ordine, inclusiv prin gesturi defetiste precum dezertarea „comandantului suprem” de la misiunea de a le încuraja şi legitima prin transferul legitimităţii sale morale. Sâmbătă, 11 august 2018, manifestaţiile nu au mai fost violente, dar au fost la fel de ilegale. Timorate, forţele de ordine s-au bucurat că nu se mai aruncă cu pietre, şi au acceptat fără rezistenţă blocarea traficului. Ieşirea în afara perimetrului legal devine astfel o cutumă. Pe zi ce trece, aplicarea legii devine tot mai … ilegală. Şi statul tot mai… inutil.

Zilele următoare lucrurile se vor repeta. Inclusiv cu unele episoade violente, căci puterea statului, slăbită inclusiv prin anchetele la care parchetul va supune jandarmeria, trebuie măsurată periodic şi diminuată treptat. Astfel statul se stinge, încetul cu încetul.

Majoritatea, înţelegând că legea a devenit facultativă şi ocrotirea guvernului aleatorie, se va refugia în forme arhaice de socializare, căutând în proximitatea sa protecţia unor potentaţi locali. La rândul lor, aceştia vor acorda protecţie numai în măsura în care primesc protecţie de la o putere externă căreia, în acest scop, i se supun. Când haosul va depăşi limitele de toleranţă, o altă „minoritate mare” cu caracter „civic”, constituită ad hoc, va interveni pentru a aplica o terapie de şoc făcând ca inacceptabilul să devină inevitabil şi astfel acţiunea brauniană a vectorilor locali să devină sinergică.

Acest mecanism a fost folosit cu succes în Italia pentru schimbarea premierului Berlusconi. El este acum în plină desfăşurare în Marea Britanie pentru a întoarce din drum Brexitul. Cu mult mai mare violenţă se manifestă în SUA pentru a anula efectele votului favorabil Preşedintelui Donald Trump şi a legitima managementul politic al unor forţe nealese. Aceste forţe susţin înlocuirea democraţiei reprezentative, bazate pe alegeri libere şi pe monopolul violenţei legitime de către stat, cu o democraţie zisă „participativă”, ai cărei exponenţi nu pot fi sancţionaţi politic, întrucât nu sunt aleşi, şi nu pot fi sancţionaţi legal, întrucât guvernează prin şoc iar nu prin lege. Minorităţi nevalidate prin mecanisme democratice şi constituţionale impun astfel puterii constituţionale o politică neconstituţională. Ele se validează şi legitimează insurecţional; pe o asemenea bază „guvernează” de manieră nonidentitară şi nonstatală.

Asemenea procese şi-au arătat deja efectele în Ucraina şi Moldova. Ele au fost încercate masiv în Ungaria, Polonia şi Turcia. În aceste din urmă ţări rezistenţa fermă a statului naţiune a reuşit deocamdată amânarea deznodământului. Căderea României este esenţială pentru că ea va antrena şi căderea lor. Poate că Victor Orban va înţelege în sfârşit ceea ce i-am spus în 1997, şi anume că niciodată în toată istoria lor Ungaria şi România nu au mai fost atât de legate prin interesele lor strategice comune ca în epoca prezentă.

Din acest moment criza politică cerută de preşedintele Iohannis s-a declanşat. Obiectivul nu este reînnoirea mandatului său (tot mai improbabilă pe căi democratice fireşti), ci oficializarea unei uzanţe politice, care să rupă legătura dintre legitimitate şi autoritate, şi astfel dintre voinţa populară şi actul de guvernare. Cu toate păcatele sale enorme, PSD este ultima structură politică naţională care se opune acestui demers. În următoarele săptămâni se va finaliza construcţia resursei insurecţionale capabilă să îl anihileze. Formula „reacţia disproporţionată a forţelor de ordine” îmi este foarte cunoscută. A fost folosită pentru a justifica intervenţia externă împotriva guvernelor legitime care au încercat să apere ordinea de drept în Ucraina, Egipt, Georgia, Azerbaidjan etc. sau pentru a paraliza acţiunea acestora.

Destatalizarea României este un proces în desfăşurare. El nu favorizează un anumit partid sau om politic. Urmărind să permită tocmai schimbarea permanentă de identităţi, valori şi paradigme, în funcţie de evoluţia jocului de interese al puterilor parastatale care îl promovează, se va putea îndrepta, după nevoi, chiar împotriva cozilor de topor care l-au susţinut şi pe care iniţial părea a le susţine. El neagă orice formă de liant stabil apt a transforma o colectivitate într-o comunitate, o populaţie într-un popor, o structură politică într-o naţiune.

Conflictul care se desfăşoară sub ochii noştri nu este între „diasporă” şi Guvern sau între PSD şi PNL/USR/MRÎ. Nu este nici între ordinea de drept internă şi grupări anarhiste. El este unul între identitatea naţională românească exprimată în şi apărată prin instituţiile publice, şi nonidentitatea globală; între stat şi antistat; între democraţia naţională şi plutocraţia globalizată. Nu despre combaterea corupţiei locale este vorba, ci despre capturarea resurselor naţionale.

Cine nu înţelege acest conflict nu poate găsi o soluţie împotriva procesului de destrămare statală la care este supusă România. Fără să ştie, jandarmeria nu a apărat în aceste zile ordinea publică, ci siguranţa naţională. Ceea ce nu se poate realiza cu mijloacele şi tactile forţelor de ordine, ci numai cu cele afectate apărării naţionale.

Din nefericire primul care nu înţelege cum stau lucrurile este chiar Guvernul României.



Facebook

Cultură şi calitatea vieţii 1918-2018. Câteva reflecţii

Cultura, alături de economie şi politică, este parte a condiţiilor de viaţă din societate. Valorile modelează aspiraţiile oamenilor pentru o viaţă (mai) bună, ceea ce este o sursă a variaţiei calităţii vieţii în spaţiu şi timp. Cultura creează nevoi pe care comunitatea le consideră esenţiale pentru bunăstarea ei. Lectura, vizionarea spectacolelor de teatru sau film, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Soluţia de ultimă instanţă

Dacă analizăm datele din tabelul de mai sus, vom observa că finanţarea pierderilor acumulate în băncile „too big to fail” prin majorarea nesustenabilă a datoriilor guvernamentale a reprezentat soluţia de ultimă instanţă utilizată de Fed, BCE şi BCJ după aproape două decenii de „altruism monetar”. Evident, aceste „naţionalizări” de credite putrede, practicate în mod sistematic ...

Alin Gavreliuc, Psihologia socială și dinamica personalității. Acumulări, sinteze, perspectve, Iași, Editura Polirom, 2019 (519 p.)

Lectura sagace a cărţii domnului Alin Gavreliuc, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, va dezvălui rosturile psihologiei sociale, care în viziunea autorului sunt acelea de a ne ajuta „Să rămînem şi să sporim calitatea noastră de oameni: discernămîntul, ancorat într‑o serie de atitudini şi valori netranzacţionale, precum renunţarea la sine pentru celălalt, cultivarea libertăţii, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Două decenii pierdute

După cum este cunoscut, economia Zonei Euro (ZE) a fost grav afectată de implozia economico-financiară din 2008. Din această cauză, ZE a înregistrat în ultimul deceniu o creştere economică cu mult sub aşteptări. Într-adevăr, dacă analizăm la nivel mondial dinamica produsului intern brut (PIB) cuantificat în dolari internaţionali, vom constata ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Se mai poate salva Zona Euro?

Aşa cum rezultă din studiul de caz anterior, solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a împotmolit, deci, în datorii. Şi în aceeaşi situaţie se află şi guvernele din Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru şi Spania. În toate aceste ţări, reducerea datoriilor guvernamentale nu ...

Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc

În luna decembrie 2018 a apărut cartea lui Sebastian Țoc, cercetător ICCV, Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc, București, Editura Pro Universitaria. Cartea își propune să explice cum factorii socio-familiali și cei școlari influențează în diverse contexte rezultatele educaționale ale elevilor. Fiind compusă din cinci capitole, introducere și concluzii, lucrarea ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Studiu de caz: datoria publică a Franţei

Dar cum poate fi validată afirmaţia că guvernele menţionate sunt înglodate în datorii? Evident, printr-un studiu de caz ipotetic. Să presupunem, deci, că executivul de la Paris va decide ameliorarea semnificativă a bonităţii sale financiare prin diminuarea nivelului datoriei publice de la 100% la 50% din PIB. Să presupunem, de asemenea, că Franţa va înregistra ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 6. Salariaţii din sectorul public: de la percepţia falsă la realitatea statului minimal

Creşterea numărului de salariaţi din sectorul public al economiei reprezintă o problemă crucială în cazul ţării noastre. Deşi foarte mulţi compatrioţi cred că numărul de salariaţi din învăţământ, sănătate, apărare şi administraţia publică este mult prea mare, această percepţie, indusă în mod sistematic de anumiţi lideri de opinie, este complet falsă, întrucât locuitorii ţării noastre beneficiază ...