Constantin Schifirneț ne surprinde cu o lucrare inedită
și provocatoare, în același timp, pentru lumea academică, cât și pentru
cititorii interesați de tematica modernizării în societățile actuale. Modernitatea Tendențială, Reflecții despre
evoluția modernă a societății este un titlu care ne trimite în zona
fierbinte a dezbaterilor recente cu privire la evoluția modernității în spațiul
european și non-european. În linia gânditorilor care au analizat începuturile
modernității în societatea românească (Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga, Stere,
Rădulescu-Motru etc), Constantin Schifirneț propune un concept inedit care
definește evoluția modernizării în țările slab dezvoltate economic. „Modernitatea
este un efect al modernizării. Nu există modernitate fără modernizare.
Modernitatea este un standard care reprezintă un scop al evoluției
societăților, iar modernizarea este procesul de realizare a acestui scop”
(2016: p.41). Asocierea „modernizării” cu noțiunea „tendențială” este
justificată și definitorie pentru diagnoza unei societăți care luptă
pentru a ieși din zona gri a Europei. Modelele politice de abordare din ultimii
100 de ani (1918 – 2018) de la Marea Unire ne plasează deseori într-o poziție
inferioară, ceea ce justifică viziunea benevolentă a occidentalilor.
Abordarea modernității tendențiale la nivel de
concept implică deci o viziune complexă și multidisciplinară: sociologică,
istorică, geopolitică, antropologică și culturală. „Termenul de modernitate tendențială este potrivit pentru
înțelegerea procesului de modernizare în societățile cu o economie precară. Eu
explic modernitatea tendențială prin contexte istorice, politice, geopolitice,
culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască
structuri statale, sociale și instituționale moderne” (p.13). Trecerea de la afirmarea spiritului
național din perioada interbelică spre dezvoltarea economică din perioada
comunistă a anilor 70 – 80’ și apoi prăbușirea economiei autohtone din perioada
tranziției au creat mediul propice și necesar pentru o modernizare tendențială.
Dacă în primul capitol
avem o analiză clară a ceea ce înseamnă modernitatea, în al doilea capitol este
analizat eșecul proiectului politic în procesul de modernizare a societăților
aflate în tranziție. Modernizarea este motorul dezvoltării prin care se
definește modernitatea, transfigurând un salt economic al unei țări spre zona
de top, fără însă a omite și domeniul cultural. Aflăm în carte faptul că ,,modernizarea
este concepută ca un proces dublu: 1. aculturație internațională declanșată de
modernizarea inițială a Occidentului; 2.
schimbarea autohtonă adaptativă în fiecare societate (p. 42). Politicul joacă, deci, un rol
cheie în calea spre o modernizare corectă eficientă numai dacă acționează
pentru o dezvoltare economică și socială modernă, adecvată situațiilor concrete
privind mai ales economia din spațiul non-occidental: “Modernizarea nu se poate reduce la punerea în practică a deciziilor
instituțiilor, ajungându-se la o modernizare birocratică, bazată pe scheme și
planuri, fără legătură cu trebuințele reale ale societății și indivizilor” (p.44).
În al treilea capitol,
autorul inventariază succint tipurile de modernitate: reflexivă, lichidă, organizată, multiplă, asiatică, comprimată,
greșită, latino-americană. Modernitatea
greșită caracterizează spațiul indian ca loc unde tradiția și etosul
național au împiedicat alternativele unei modernizări de tip occidental. Comparația
modelului indian cu cel românesc pare și mai interesantă, atunci când autorul
explică într-un alt studiu apropierea dintre cele două cazuri: “În India, modernitatea este similară cu ceea ce am spus despre România:
avem modernitate, dar nu avem omul modern, deci o modernitate fără omul modern” (Schifirneț, C., 2009, p.87).
În al patrulea capitol sunt analizate
noțiunile „tendențială” și „tendențialitate”: “Noțiunea „tendință”
exprimă o direcție de
dezvoltare dacă nu chiar inevitabilă, oricum fermă. Ideea de tendință semnifică
faptul că un fenomen se manifestă, dar evoluția lui nu este dusă până la capăt” (pp.89-90). Termenii descriu și definesc evoluția modernității în economiile
mai slab dezvoltate. Apreciez, personal, introducerea acestor două noțiuni ca
termeni științifici care pot surprinde, corect, evoluția realităților sociale
din România. Asocierea dintre „modernizare” și „tendențială”
se justifică, devenind un cuplu categorial în diagnoza societăților care se luptă să iasă din zona gri a
Europei. „Modernitatea
tendenţială este un rezultat al proceselor sociale obiective. Este tendențială
fiindcă reprezintă o evoluție a procesului de modernizare, determinată de
factori interni şi externi şi contexte sociale, care acționează, de obicei,
într-un mod contradictoriu, iar intensitatea influențelor lor poate fi diferită
de la o societate la alta” (p. 91).
Capitolul V este, în
esență, o analiză a implicării elitelor în promovarea și susținerea
modernității. Rolul elitelor în procesul schimbării este necesar în realizarea
unui proiect conturat din nevoile interne de modernizare. Analiza structurală a
tipurilor de elite și modul în care ele au contribuit pozitiv, iar uneori negativ,
arată și explică unde a fost bine și unde s-a greșit în construcția procesului
de modernizare. Europenizarea României este ultimul mare proiect al elitelor
care se identifică cu instituțiile europene, care însă, vor opta pentru un
compromis față de cerințele și interesele locale. „Elitele se prezintă ele
însele ca europene, dar cea mai mare parte a populației exprimă cerințe locale.
Este limpede protejarea de către elitele naţionale din societățile cu
modernitate structurată a intereselor naţionale, spre deosebire de societățile
cu modernitate tendențială în care elitele naţionale se vor identifica cu
instituţiile europene, mai degrabă decat cu cele naţionale” (p. 119). Sociologul Constantin
Schifirneț, suprinde aici, în mod interesant, o zonă de separare, extrem de
fină, în coabitarea celor două tendințe, ambele de interes național:
europenizarea și, în același timp, apărarea intereselor locale. Elitele
intelectuale și politice promovează și
caută soluții pentru o modernitate autohtonă, similară Occidentului, dar nu iau
în calcul dificultățile schimbării, costurile și efectele produse într-o
societate cu origini tradiționale. Schimbarea mult așteptată de către poporul
român a eșuat pentru că elitele politice românești s-au rezumat la a importa
diferite modele occidentale, fără a se adapta la realitățile autohtone.
În capitolul VI, autorul
face o analiză a evoluției istorice în care s-a dezvoltat modernitatea. Profesorul și sociologul Constantin
Schifirneț aduce, în prim plan, importanța spațiului de dezvoltare în afirmarea
şi susținerea principiilor şi normelor modernității, pornind de la premisa că
există un spațiu emergent de modernitate. „Fără indoială, spaţiul occidental se
distinge prin generare şi susținere de modernitate. Pentru că in acest spaţiu
s-a manifestat permanent o atitudine favorabilă schimbării sociale. Elita
occidentală a acționat conform unei raţionalităţi sociale insuşite şi trăite in
propriul spaţiu de dezvoltare” (p. 127). Incursiunea istorică, analizată de
autor, confirmă organicitatea în comunicarea dintre culturile europene, fără să
existe obstacole majore sau incompatibilități în ceea ce privește dorința de
schimbare și sensul spre aceeași direcție. Spre deosebire de Occident, zonele
non-occidentale nu au dezvoltat cadrul necesar omogenizării prin formarea unui
„spațiu public” și ideea de „bun public”, inițiativele lor rezumându-se la
diferite proiecte locale.
În capitolul VII autorul
aduce o altă analiză interesantă cu privire la modernizarea spațiului rural. Principalul
obstacol al modernizării în mediul rural românesc, în opinia autorului, a fost
însăși metoda de urbanizare aplicată de comuniști. Populația rurală nu era
pregătită pentru o schimbare generată de amploarea unei industrializări
forțate. În multe cazuri, translocarea rapidă a tinerilor de la sat la oraș, a
generat izolarea și înstrăinarea indivizilor. Este adevărat că viața din mediul
urban al tânărului fiu de țăran a fost încărcată de oportunități materiale,
însă a avut și unele dezavantaje, deja bine cunoscute în literatura de
specialitate.
Capitolul VIII oferă o
analiză complexă a statului, ca subiect și autor principal al modernității. Percepția
unei modernizări omogene în zona de centru și de vest a Europei pare a fi
contrazisă de către autor. În opinia sa, cazul Germaniei diferă de cel al
Italiei, chiar dacă ambele națiuni au împărțit unele asemănări și trăsături
comune. În analiza sa, autorul ajunge în profunzimea istorică a secolului al
XIX-lea, reușind să explice succesul german prin transformarea clasei
latifundiare în segmente ale puterii formate în jurul conceptului de națiune.
Prusia și-a impus o viziune totalizatoare, prin ideile și personalitatea lui
Otto von Bismark, iar viziunea acestuia a fost urmată în toate landurile
unificate, sub conceptul de imperiu al germanității. În Italia, acestor timpuri,
apare o discrepanță economică majoră între nord și sud. Mezzogiorno
rămâne o zonă a culturii politice parohiale, fapt pentru care guvernele
italiene nu prea au reușit să-și impună eficient politicile naționale ca reguli
suverane ale statului. Franța a avut varianta sa proprie a modernizării, reușind
să-și omogenizeze procesul în regiunile care au întârziat datoriă mentalităților
tributare unor alte secole. Clasa țărănească din Bretagne, după cum spune
autorul, a acceptat industrializarea și s-a modernizat în ritm accelerat (p.146).
Combinația dintre revoluția industrială din marile orașe și infrastructura de
transport a statului a produs omogenizarea mediului rural francez. “(…) satul a traversat procesele de modernizare prin
aceleși căi precum toate
celelalte componente ale societății franceze”
(p.147). În ceea
ce privește fostele state comuniste, acestea s-au concentrat mai mult pe latura
socială și mai puțin pe cea a dezvoltării economice. După anii 90’ privatizarea păguboasă a marilor ramuri de producție
din industrie și agricultura românească a condus la slăbirea economiei
naționale.
În concluzie România a devenit un stat liber, dar
vulnerabilitatea dezvoltării economice o înscrie, perfect, în trendul
modernității tendențiale. În comparație cu țările vestice, fotografia
societății românești pare a fi o continuitate a unei lumi etern întârziate. Incapacitatea
de a recupera pare a fi o caracteristică naturală a acestui spațiu.
Lecturarea cărții a fost
extrem de plăcută, textul având un stil concis, un limbaj științific necomplicat
și provocator în genul de expunere și argumentare. Propunerea și noutatea
termenilor se justifică științific pe deplin, fapt pentru care: „modernitatea
tendențială” se înscrie, fără îndoială, în circuitul de valori a marilor
concepte. Autorul capătă prin această carte un loc legitim, binemeritat în
spațiul autentic al elitelor culturale românești. Recomand cu încredere
lecturarea cărții oricărui cititor care apreciază operele de valoare.
Sebastian Fitzek
Bibliografie:
Constantin Schifirneţ (2009) Modernitatea tendentială, Sociologie românească
7(4), pp.80-97
