Voi aborda aici două teme de larg interes pentru impactul lor social cum sunt o eventuală regionalizare şi menţinerea pilonului II de pensii publice administrate privat.

În urmă cu 6 ani am publicat un articol în revista online „Inovaţie socială”, nr. 2/2013 editată de Institutul de Cercetare a Calităţii vieţii, Academia Română, reluat în volumul „Studii sociologice 2004-2014”, Editura Pro Universitaria, 2015, în care m-am referit la ideea regionalizării vehiculată în spaţiul public dar şi în zona politicului. Evidenţiam atunci faptul că regionalizarea nu este necesară pentru România, structurile administrative actuale fiind mai adecvate decât ceea ce ar rezulta printr-o astfel de schimbare, fie şi prin simplul fapt că reşedinţele de judeţ sunt mai apropiate fizic de cetăţeni. Dealtfel, chiar şi vechiul regim comunist a renunţat la regiunile administrative şi a trecut la structura pe judeţe. Au rezultat două facilităţi, şi anume, pe de-o parte s-au micşorat distanţele pe care trebuiau să le parcurgă oamenii până la acel centru administrativ regional, şi în al doilea rând s-a multiplicat numărul polilor de atracţie în procesul dezvoltării teritoriale, elemente ce ar fi anihilate în condiţiile reîntoarcerii la trecut.

În principal se aduc două argumente pentru susţinerea regionalizării. Primul dintre acestea ar fi că prin regionalizare ar avea loc o descentralizare, este evident însă că nu este aşa, în fapt este o centralizare, de la 41 de judeţe la oricare dintre variantele regionalizării. Cea mai radicală soluţie fiind acordarea de atribuţii administrative celor 8 regiuni de dezvoltare, ori acestea au fost constituite din cu totul altă perspectivă, aşa cum indică şi denumirea lor, pentru elaborarea şi implementarea de politici de dezvoltare teritorială. Chiar şi dacă s-ar uni doar câte două judeţe actuale în viitoarele regiuni administrative neajunsurile ar fi mari în privinţa  aspectelor enumerate anterior şi care nu sunt de neglijat.

Un al doilea aşa zis argument pentru regionalizare este reducerea cheltuielilor administrative. Probabil, se pot reduce din cheltuielile administrative actuale, dar, evident că nu pot fi eliminate în totalitate din ceea ce acum revin judeţelor, cel puţin în parte va trebui să fie incluse în cheltuielile noilor structuri. Eventualele economii de administraţie, nu justifică o astfel de operaţie pentru că cresc cheltuielile de timp şi de resurse financiare ale cetăţenilor. Deci ar fi o trecere a costurilor pe seama oamenilor, digitalizarea nu înlătură întru totul deplasările respective.

Prin urmare, preocupările ar trebui să fie referitoare la cum se poate obţine o mai bună funcţionalitate a instituţiilor administrative actuale şi nu un alt sistem de organizare a acestora.

Cât priveşte cea de-a doua temă, şi ea cu implicaţii sociale multiple, este necesar să distingem ce avantaje, respectiv dezavantaje are şi pentru cine. Să reluăm mai întâi ceea ce am precizat anterior în legătură cu acest domeniu, şi anume faptul că proiectul a venit din partea Băncii Mondiale (Averting the Old Crisis. Policy to Protect Old and Promote Growth, 1994), cu intenţia declarată ca fostele ţări socialiste să nu adopte sistemul pensiilor ocupaţionale, după exemplul ţărilor dezvoltate, pentru că ele reclamă cheltuieli din partea angajatorilor care plătesc contribuţiile în acest sistem pentru angajaţii lor. Soluţia a fost ca resursele să provină de la sistemul public de pensii prin luarea unei părţi din contribuţia asiguratului (I. Mărginean, Politici de reformă în domeniul pensiilor, Calitatea vieţii nr.3-4/2007). Analizele pe care le-am realizat evidenţiază clar avantaje pentru asigurat dar şi pentru dezvoltarea afacerilor de către administratorii de fond. Păgubiţi sunt beneficiarii de pensie publică de asigurări sociale prin reducerea resurselor sistemului. Aşa cum se cunoaşte, în prezent persoanele asigurate contribuie cu 25% din salariul brut la asigurările sociale de pensii, din care 3,7 puncte procentuale sunt transferate la acest pilon II. În aceste condiţii este eronat să fie denumite pensii private (I. Mărginean, Prevederi ale legilor generale de pensii de asigurări sociale, anii 2000; 2010; 2019, Revista Calitatea vieţii nr. 4/2019).

De reţinut că, după două decenii Banca Mondială revine asupra propriului proiect şi desprinde acordarea asistenţei financiare pentru reforma sistemului de pensii de obţinerea unei creşteri economice (Pension reform in the development of pension system, World Bank, 2006)

La rândul său, măsura interzicerii cumulului pensiei peste o anumită limită cu salariul plătit de la bugetul de stat va contribui şi ea la diminuarea resurselor pentru sistemul public de pensii. Dacă România ar fi în situaţia unui şomaj ridicat s-ar putea apela temporar la o astfel de acţiune, dar nu este cazul. În fond, pensionarii care continuă să aibă activităţi salariale, fie şi în instituţiile publice îşi finanţează o parte a pensiei lor prin contribuţia la sistemul de asigurări sociale. De asemenea plăteşte impozitul pe salariu. Mai mult, o serie de instituţii vor înregistra deficite de forţă de muncă. Să sperăm că până la urmă o astfel de decizie, de interzicerea a dreptului la muncă, să nu devină operaţională, iar aşteptarea nu este una pro domo. Dacă totuşi se ajunge la situaţia respectivă, ea poate fi schimbată după un a numit de timp.

Închei adăugând că la nivelul UE este în funcţiune o reglementare potrivit căreia pensiile ocupaţionale sunt obligatorii în statele membre. Prin urmare, în România am putea avea 4 piloni de pensii: public, public administrat privat, ocupaţional şi privat. Consider că ar fi de dorit să se analizeze posibilitatea transformării pilonului II în pensie ocupaţională, ceea ce ar presupune simpla mutare a contribuţiei la angajator şi astfel se întregesc şi resursele pentru sistemul public de asigurări sociale.