4 octombrie 2022: am aflat, cu surprindere, că încă pe 9 septembrie s-a pus în discuţie publică un document important pentru ţara noastră – România: Diagnostic Sistematic de Ţară. Un document extrem de important: problemele critice ale României şi direcţiile de acţiune în viitor. Soarta României. Documentul este elaborat de un grup de experţi străini, probabil la cererea guvernului român.
9 octombrie: ultimul termen pentru a primi reacţii din partea publicului. M-am interesat la secretariatul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV): am primit o invitaţie de a participa la vreo discuţie? Nu, ICCV nu a fost invitat. Se pare că solicitarea s-a adresat vag tuturor românilor.
Am difuzat imediat documentul tuturor colegilor. Institutul nostru (ICCV) tocmai lansase un program prioritar: Criza României şi direcţii de ieşire din criză. Evident, am fost foarte interesaţi de document. Poate nu mai e nevoie să facem ce ne-am propus.
Deschid Diagnoza. Fără să vreau, mi-a venit să râd. În minte mi-a venit o întâmplare petrecută cu ani în urmă în Peru, o ţară din America de Sud. Eram într-o excursie pe malul unui fluviu. Ghidul ne-a spus: pentru că vreţi să ştiţi cum trăiesc băştinaşii, am organizat o întâlnire cu ei. Pe o poiană superbă. Muzică. Un grup de fete frumoase, îmbrăcate în costumul lor tradiţional. În fine, costumaţia foarte sumară. Acesta este Peru. Se termină dansul. Fetele îşi schimbă hainele. De fapt nu se schimbă, ci se îmbracă: blugi, adidaşi, tricouri. Ca sociolog am fost confuz: cum sunt, de fapt, peruanii ?
Analiza situaţiei României pe care o am în faţă e cam la fel cu micul spectacol din Peru pentru străini. Un text foarte colorat, cu multe desene. Pentru a da culoare locală, textul are pe prima pagină un grup de persoane în îmbrăcăminte tradiţională, cărora simbolic li se adresează Diagnoza. Da, foarte frumos. Totuşi, analiza nu este pentru turişti străini, ci pentru conştiinţa de sine a românilor.
Sunt în continuare tentat să glumesc. Experţii străini, invitaţi să scrie despre noi, cred că românii trăiesc în haine tradiţionale? Din când în când, la unele evenimente personale (nuntă, botez, întâlniri câmpeneşti…) şi doar unii dintre români. Cei mai mulţi se îmbracă „normal”, adică modern. În niciun caz „în timpul săptămânii”, când discută problemele dificile ale ţării, nu se îmbracă „tradiţional”, nu vin cu lăutari şi ţuică. Femeile vin în haine frumoase moderne şi bărbaţii în costume de culoare închisă, cămăşi albe şi, obligatoriu, cravată.
Dacă scrii despre o ţară, în primul rând trebuie să o respecţi. Aş vrea să văd diagnoze similare pentru celelalte ţări ale UE. Toate ţările au asemenea „diagnoze”? Şi dacă da, cetăţenii lor invitaţi să gândească la problemele importante ale ţării lor, sunt îmbrăcaţi tot în haine tradiţionale?
Am vrut să trec cu lectura mai departe, dar în subconştient mă obseda un gând: ceva nu e în regulă. Mă uit cu mai multă atenţie la „reprezentanţii” populaţiei româneşti. Da, toţi sunt în haine tradiţionale, dar nu par să fie români. Fetele parcă sunt îmbrăcate tradiţional româneşte, dar ciorapii, dacă îmi aduc aminte, sunt albi, nu maro ca în materialul de faţă. În fine… Dar bărbaţii clar nu sunt îmbrăcaţi „româneşte”. Domnilor, românul are ”iţari”, adică un fel de pantaloni albi, nu maro închis. Și bundiţa românească este o explozie de modele viu colorate, nu o tunică maro. Poate autorii care au făcut multe diagnoze de ţară au confundat şi ne-a trimis textul pentru altă ţară.
Dar să nu mai glumim şi să luăm în serios documentul
România: Diagnostic Sistematic de Ţară prezintă o listă de indicatori socio-economici importanţi pentru România. Sunt date pe care le ştim şi noi. Nimic nou. Dar o diagnoză nu este o simplă „fotografie” în date a stării actuale a ţării, ci o analiză explicativă: ce înseamnă această situaţie ? Nivelul explicativ este spre zero.
Pentru Diagnoză indicatorii nu „vorbesc”. Un exemplu: autorii înregistrează cu surprindere faptul că ritmul de creştere al PIB-ului este foarte ridicat în România în comparaţie cu celelalte ţări europene. Poate cel mai ridicat din Europa. În fine, un lucru uimitor de bun despre România. Asta la suprafaţă. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. E o creştere a PIB-ului, dar ce creşte mai precis? Dacă analizăm structura economiei, vom observa că zonele solide ale economiei sunt subdezvoltate: dezindustrializare masivă, incapacitate de a avea întreprinderi cu capital autohton puternice, producţie agricolă care nu acoperă consumul intern; domină întreprinderile mici şi mijlocii care produc valoare adăugată redusă şi care au o viaţă scurtă.
Citind Diagnoza concludem că la aproape toţi indicatorii socio-economici România prezintă valori mai scăzute decât celelalte ţări europene, dar nu e nimic grav. Suntem pe calea cea bună şi ceea ce avem de făcut este doar un efort puţin mai mare.
În fapt, România se confruntă cu probleme grave şi nu e deloc simplu să găsim soluţii la ele. Veniturile populaţiei sunt foarte scăzute în comparaţie cu celelalte ţări. Sărăcia este jenant de ridicată. Ocuparea este scăzută în raport cu forţa de muncă potenţial activă. Subocupare, dar şi locuri de muncă neocupate (vacante). Tinerii pleacă în Vest pentru locuri de muncă mai bine plătite, iar locurile de muncă prost plătite din România vrem să le ocupăm cu săraci din alte ţări, în principal asiatice. Criminalitatea şi corupţia se plasează la un nivel mult prea ridicat. Inegalitatea socială, generatoare de multe alte probleme sociale, este poate cea mai ridicată din UE. Gradul de satisfacţie cu viaţa al românilor este extrem de scăzut. De ce experţii autori ai Diagnozeinu iau în considerare şi asemenea indicatori ai stării sociale, care sunt măsuraţi de anchete statistice realizate după o metodologie europeană şi de cercetări sociale?
În secţiunea de final găsim cheia documentului: recomandările strategice, care vor trebui să stea la baza politicilor noastre viitoare. Mă îndoiesc că autorii Diagnozei au vizitat România, şi dacă da, au petrecut mai mult de câteva zile. Am impresia că şi ei sunt jenaţi de recomandările pe care le fac. Altfel, nu înţeleg de ce Diagnoza nu menţionează pe autorii ei.
Soluţiile sunt sfaturi corecte pentru toate ţările, însă prea generale, de tipul să „facem mai multe eforturi în toate domeniile”: un mediu instituţional şi economic predictibil pentru cetăţeni şi afaceri; acces egal la servicii publice de calitate în domeniul infrastructurii şi al serviciilor sociale; rezultate mai bune pentru toţi în ceea ce priveşte sănătatea şi educaţia; acces la locuri de muncă mai bune în sectorul privat; sustenabilitate în raport cu mediul (atenuarea schimbărilor climatice) a activităţii economice pentru oameni; rezilienţă mai bună la dezastrele naturale, în special pentru gospodăriile vulnerabile.
Mă întreb însă: cât ne costă ca să obţinem asemenea sfaturi? Cred că populaţia trebuie să fie informată despre costul acestei Diagnoze. Nu pot să închei decât tot cu o glumă. Cred că Diagnoza a fost concepută să fie mai mult ca un calmant – „până la urmă totul e bine” – decât ca un program de acţiune.
