Romania Sociala logo
Menu

România: marea dezbinare

autor:   8 May 2019   

Cătălin Zamfir

Sunt dezbinați românii sau oamenii politici?

Circulă ideea că trăim într-o societate paranoică: nu mai putem discuta raţional şi cu o anumită detaşare; preferăm invective în locul argumentelor. Se spune tot mai insistent: noi românii suntem dezbinaţi. Aceasta e marea noastră problemă. Deci, românii sunt scindaţi în două „jumătăţi” între care nu există şanse de înţelegere.

Este suficient să ne uităm la televizor: spaţiul este plin de discuţii pe teme importante ale vieţii noastre. Ne aşteptăm să înţelegem mai bine ce se întâmplă în jurul nostru, să ne formăm opiniile noastre. Participanţii nu vor însă să „discute”. Parcă e o luptă, dar fără reguli. Nu se ascultă unul pe celălalt, invective şi răstălmăciri.

Spaţiul politic este înveninat. Politicienii nu pot să discute şi când se întâlnesc în spaţiul public preferă să înjure şi proferă, incredibil, dacă nu chiar minciuni, deformări ale realităţii. Un politician de marcă a declarat chiar, şocant: „în politică minciuna este permisă”. În relaţiile noastre cotidiene, minciuna este sancţionată. Lupta politică se poate face cu orice mijloace? Dar de ce doar acolo? Noi alegem pe cei care mint mai bine? Deci, asta e politica?

La televizor se discută o problemă importantă: un proiect al guvernului. Mă interesează argumentele unor persoane competente pentru a-mi clarifica propria mea opinie. Se solicită şi părerea unei persoane în judecata căruia am toată încrederea. „O măsură proastă, populism, manipulare.”  Sunt şocat.  Mă aşteptam să aflu părerea unei persoane competente, o evaluare interesantă. Cum e posibil? Înţeleg. Persoana respectivă este „în opoziţie”. Orice măsură ia guvernul, bună sau proastă, politicianul din opoziţie reacţionează automat: o prostie, o minciună, o altă hoţie. Dar cei de la putere? Fiind la putere, nu mai au nevoie să justifice prea accentuat şi cu atât mai mult să înjure, sau o fac mai moderat. Politicienii suferă de o boală: poziţia în sistemul politic modifică personalitatea. Oamenii politici devin simple automate ale partidelor din care fac parte. Şi opiniile lor devin previzibile.

Dacă analizăm puţin lucrurile, ajungem la o altă concluzie: dezbinarea este mai puţin a românilor, ci a politicienilor.

Dar care este sursa dezbinării politice? Este o luptă de programe politice sau o luptă pentru putere?  În politică pare că circulă un microb: paranoia luptei pentru putere. Riscul este ca din sfera politică microbul tinde să se difuzeze în întreaga comunitate. Politicienii nu acţionează pentru promovarea viziunii lor pentru binele comunităţii, ci luptă fiecare pentru a cuceri puterea. Dacă noi, românii, suntem dezbinaţi, asta se datorează politicului.

Istoria sau prezentul ?

Indiferent dacă noi românii suntem dezbinaţi sau doar confuzi în legătură cu situaţia prezentului, este important să ne întrebăm de ce. 

Trecutul. Istoria este invocată curent ca o explicaţie a stării de scindare sau confuzie care ar caracteriza starea de spirit actuală a românilor.

         E un fel de fatalism: aşa sunt românii. Citez dintr-un eseu, bine scris de altfel: „Comportamentul colectiv adolescentin al românilor: arogant şi depresiv, agresiv şi defetist, în acelaşi timp temerar, când este vorba de a începe şi fatalist când este vorba să termine treaba.

Autoarea oferă şi explicaţii justificative de tip istoric: „societatea românească este profund conservatoare … ţăranul român şi-a gospodărit pământul de unul singur (..). de-a lungul prea scurtului său secol de istorie modernă să-şi ia de la capăt tranziţia înainte de a fi termina vreuna (..) aşa se explică comportamentul adolescentin al românilor (..). Fără coloană vertebrală şi fără cap, naţiunea română deja nevrozată, s-a rupt în grupuri adverse (..) atitudini absolut iraţionale şi radical negative, ia forma insultei ca unic limbaj (..)”.  Ne trezim buimaci, încărcaţi de o întreagă istorie, într-un prezent pentru care nu suntem pregătiţi.  

Formulări frumoase, care par credibile. Dar chiar aşa sunt românii ? Mă uit în jurul meu. Mi se par oameni normali. Prietenoşi, deschişi, cei mai mulţi de încredere. Cu o anumită înţelepciune şi o morală în relaţiile dintre ei. Este şi multă confuzie faţă de ce se întâmplă în jurul nostru, o confuzie care nu vine însă din istorie, nici din „modul nostru de a fi”, ci mai mult din prezentul care ne înconjoară.

Apelul la Istorie pentru a explica prezentul este foarte popular. Explicaţia istorică pare a fi captivantă, probabil chiar conţine ceva adevăr, dar analizată cu atenţie are şi multe defecte. E o scuză pentru pasivism sau dificultate de a găsi explicaţii în prezent? Îmi trece prin minte un caz. Cum explici polarizarea actuală prin istorie? Întotdeauna a fost aşa, turcii, corupţia etc. Dar, iată, în perioada comunistă a fost un consens popular aproape total: împotriva lui Ceauşescu, a sistemului comunist. Te întâlneai cu cunoscuţi. Să presupunem că îţi venea prin minte să zici ceva pozitiv despre comunism: este o societate cu multe lucruri bune. Reacţie: ăsta e securist sau a luat-o razna? Consensul românilor era aproape total.

Ne putem însă întreba dacă mai degrabă explicaţia istorică nu este atât o explicaţie a unui fapt, ci mai mult un mod de a acredita că faptul respectiv chiar există.

Prezentul. Ca sociolog, fără să neg şi sursele istorice, prefer să caut cauzele în prezent, în structurile actuale. Este şi mai util. Asupra Prezentului poţi acţiona să-l schimbi, dar nu şi asupra trecutului.

Care sunt cauzele din prezent? Întreaga noastră tranziţie nu este un caz de succes. După 30 de ani suntem o ţară subdezvoltată, săracă, nemulţumiţi de istoria noastră recentă. Dar dacă am şterge cu buretele istoria noastră şi am lua-o de la început, am fi complet liberi să construim o nouă societate? Nu, dacă nu am schimba mai întâi prezentul. Problemele cu care ne confruntăm au surse structurale în configuraţia organizării noastre actuale.

Conflictul potenţial: Parlament vs Preşedinte

Construcţia noastră politică conţine două surse structurale independente de putere: parlament şi guvern, pe de o parte, şi preşedinte, pe de altă parte. Parlamentul este ales de cetățeni pentru a legifera şi pentru a forma un guvern. Acesta e mandatul dat prin alegeri în orice democraţie. Preşedintele, ales prin vot universal în sistemul nostru, e pus într-o situaţie ciudată: i se conferă autoritate, dar nu şi putere. Autoritatea președintelui acordată de sistemul nostru electoral este în realitate goală, invitând la abuz:  nu are funcţii legislative şi nici executive. Sistemul nostru politic conţine deci, structural, o sursă de conflict.

Tensiuni au fost în toate mandatele, dar ele au devenit critice mai ales atunci când preşedintele a avut o altă culoare politică decât majoritatea parlamentară/ guvernul. Guvernările de dreapta s-au dovedit cele mai vulnerabile. 1997-2000: guvernare de dreapta şi Preşedintele Constantinescu. Spre sfârşitul mandatului său, preşedintele s-a simţit dramatic lipsit de autoritate. El s-a declarat învins de securitate.  A fost un semnal, dar problema rolului „securităţii” în politică nu a fost clarificată nici până în prezent. Care a fost rolul de atunci al securităţii nu a fost foarte clar, dar a fost evident că guvernul a început să îl ignore pe Preşedinte. Băsescu, după o anumită luptă, a câştigat, având „parlamentul său” şi „guvernul său”. Acum, sistemul politic este rupt între Parlament / Guvern şi Preşedinte. Preşedintele Iohannis se simte frustrat: a fost ales şi el de popor, dar nu are Guvernul său şi nici Parlamentul său.

Ultimele luni au făcut clară sursa profundă a problemei noastre politice: pe linia lui Băsescu, Preşedintele Iohannis vrea întreaga putere, dar, pentru că nu a reuşit, blochează prin toate mijloacele guvernul, generând o criză politică. Mulţi consideră că Preşedintele încalcă constituţia. De ce nu-l sancţionăm? Suspendarea preşedintelui e prevăzută în Constituţie, dar realizăm că e greu utilizabilă. Iar Preşedintele se comportă ca şi cum este deasupra legii. Democraţia modernă dă puterea doar unui corp colectiv ales, parlamentul. Preşedintele se miră că democraţia noastră nu-i dă întreaga putere. Deci, ar vrea un regim politic, să nu zic chiar dictatorial, dar unipersonal, condus de Preşedinte, cu „Partidul său”, cu „Parlamentul său”, cu „Guvernul său”.

Dar poate vom avea doar Preşedinţi înţelepţi şi responsabili? Şi dacă, iar, unul ales într-o anumită conjunctură nu va fi înțelept și responsabil ? Încă 5 ani sau poate 10 de criză politică? Un sistem politic sănătos nu poate miza pe calitatea unei persoane. Istoria arată că persoanele care primesc prea multă putere, inevitabil abuzează de ea. Sunt îngrijorat că mulţi lideri politici vor să lupte pentru a obţine poziţia viitoare de preşedinte şi prin aceasta vor perpetua actuala problemă structurală. Problema cheie a României este nu pe cine vom alege ca preşedinte, ci cum să eliminăm această sursă structurală de conflict politic.

Conflictul „real” dintre partide

Nu competiţia între programe politice, ci lupta pentru putere este problema. Tipologia „stânga”/„dreapta” nu cred că este adecvată. Ar trebui să utilizăm o tipologie în funcţie de context. Toate partidele, în contextul României actuale, au acelaşi obiectiv de schimbare: la început, „tranziţia” de la comunism la capitalism, apoi ieşirea din starea de subdezvoltare a ţării. Diferenţele sunt mai degrabă de strategie.

PSD nu este un partid de stânga, cel puţin în sensul clasic. Inițial, el a fost un partid al „tehnocraţilor” care ocupa sistemul administrației publice în alianţă cu noii capitalişti din care vor să facă parte . În opoziție cu politica rupturii a opoziției, strategia politică a PSD pare a fi avut ca principal mijloc realizarea unui anumit echilibru a sistemului social-economic; o schimbare social-economic mai ordonate. Inevitabil, ca o condiţie a acestui echilibru social, prezintă o anumită sensibilitate pentru „social”, dar nu ca obiectiv prioritar. Guvernările dominate de PSD au asigurat creştere economică şi realizarea unui important echilibru social. Funcţiile sociale ale statului (învăţământul, sănătatea, crearea locurilor de muncă, asistenţa socială, politica salarială) au fost însă slab susţinute chiar şi de PSD. Eu cred că suportul electoral impresionant se datorează mult mai puțin politicii sociale, ci asigurarea unei administrații mai coerente și echilibrate. Doar în ultimul timp se înregistrează o schimbare importantă a politicii sociale. O nouă politică salarială: politica salariului mic este înlocuită cu politica creşterii treptate a salariilor, a salariului minim şi a salariilor din sistemul public; creşterea salariilor în sfera socială, sănătate, învăţământ, dar cercetarea ştiinţifică practic a fost ignorată. Sunt măsuri pozitive şi în sistemul de pensii, în asistenţa socială, în susţinerea familiilor cu copii. Noua politică socială probabil ar trebui văzută ca începutul unor măsuri inevitabile de diminuare a decalajelor moştenite. 

ALDE, un partid declarat de „dreapta”, a intrat în alianţă cu PSD pentru că, de fapt, are aceeaşi filozofie, o societate mai echilibrată, dar reprezintă sectorul mai pragmatic al capitalului național.

PNL/ PD s-a plasat, de aproape 30 d ani, într-o „opoziţie” critică. Neavând o orientare pragmatică, prezintă un fel de liberalism radical, ca reacţie împotriva partidului dominant, PSD, inventând şi un duşman, „neocomunismul”. Această grupare politică pare a fi optat pentru un capitalism cu o orientare accentuat mondialistă, în opoziţie cu celelalte două partide care consideră că interesul naţional este important. 

Promovarea unei poziţii radical liberalistă şi accentuat pro-mondialistă, cu ignorarea intereselor naţionale, împinge cronic acest grup politic în opoziţie. Îngrijorător este însă altceva. Există o largă opinie că forţele politice occidentale au susţinut politic, chiar dincolo de regulile democraţiei internaţionale, forţele politice liberal radicale şi pro-mondialiste, manifestând chiar o suspiciune faţă de politicile mai pro-naţionale şi pro-sociale. Rezultatul: partide slab susţinute de populaţie sunt însă susţinute de Occident.

USR promovează o critică dură a sistemului politic existent, exprimând o nemulţumire destul de confuză, fără încă un program politic.

NGO-urile” sunt o mişcare care a explodat după 1989. Cele mai multe au fost iniţiate de forţele politice occidentale, mai ales de Soros, reprezentând nu o expresie a intereselor „societăţii civile”, aşa cum se acreditează, ci interesul unor grupuri occidentale, care voiau o forţă de siguranţă împotriva unei posibile orientări mai independente. Paradoxal, expresia „societăţii civile” s-a referit nu la o mişcare generată de jos, de populaţie, ci una radical liberalistă şi accentuat pro-mondialistă, ca în cazul politicii promovate de Soros.

Ne aşteaptă noi alegeri. Nu cred că „opoziţia” actuală, dacă va continua strategia violenţei politice, are şanse să câştige, chiar în condiţiile unui posibil sprijin extern.

Conflict latent între un „capitalism naţional” şi un „capitalism mondializat”

Prima perioadă a tranziţiei a fost caracterizată de o ideologie a mondializării. Lumea mondială în care ne integram s-a presupus că ne este prietenoasă. Dacă menţionai interesul naţional exista riscul de a fi suspectat de „naţionalism”. Eu cred că, fără a fi explicit formulat, Uniunea Europeană a avut chiar un program de „europenizare” accelerată. Cu vreo 15 ani în urmă a existat un program european de regionalizare transfrontalieră. Cred că regionalizarea transfrontalieră exprima o tendinţă de deznaţionalizare. Programul a fost aproape abandonat. De abia în ultimii ani începe să apară tot mai insistent interesul naţional ca o preocupare explicită în politica românească.

Importanţa acordată interesului naţional în programele politice este, în momentul actual, un criteriu important de diferenţiere a partidelor politice.

Ce va urma?

Suntem, fireşte, preocupaţi de viitor. Pentru ţări ca România, confruntate cu crize cronice, se impune nu o continuare pasivă a situației prezente, ci explorarea opțiunilor alternative. E cazul să medităm responsabil asupra oportunităţilor oferite de prezent, dar şi de riscuri: un viitor confuz, într-o criză continuă asupra căruia nu prea avem controlul, sau un viitor dificil, dar pe care îl putem proiecta cum dorim, ţinând seama de constrângerile existente, dar şi fructificând oportunităţile care există.

Viitorul va depinde şi de soluţiile pe care le vom găsi la aceste trei probleme ale sistemului politic românesc, pe care le-am menţionat mai sus.

Conflictul structural parlament/preşedinte: cum soluţionăm această problemă care ne blochează de treizeci de ani? Sunt sigur că soluţia nu va fi o democraţie preşedinţială, ci una parlamentară. Întrebarea este: cum eliminăm actuala poziţie de „preşedinte” din sistemul nostru politic? Nu e vorba de actualul preşedinte, ci de structura sistemului politic. Ne vom împiedica inevitabil de dificultatea modificării constituţiei. În alegerile din acest an este important să optăm: vrem un preşedinte conştient că trebuie să pună umărul la o schimbare a sistemului politic actual generator structural de conflicte sau un preşedinte bucuros de poziţia confuză actuală, și care tinde să-şi sporească puterea? Deci, vom vota pentru un preşedinte care va acţiona pentru soluţionarea acestui conflict sau pentru unul care va amplifica conflictul?

Vrem partide care luptă pentru cucerirea puterii sau partide care sunt într-o competiţie transparentă pentru promovarea interesului ţării ? Lipsa unor programe politice clare este, în situaţia actuală, sursa principală a degradării climatului politic spre lupta rudimentară pentru putere. În calitate de cetăţean, vreau partide care sunt în competiţie cu programe de dezvoltare socială şi care consideră că minciuna şi invectivele sunt comportamentul cel mai inacceptabil şi în sfera politicului.

Aş vrea să votez anul acesta cu „opoziţia”. Ce program aveţi? Hm… Jos guvernul! Hoţii, neocomuniştii! Dar eu vreau să votez un program şi o echipă credibilă, iar nu un partid care ştie să înjure.

O Europă dominată de cei puternici sau o Europă care respectă interesele națiunilor care o compun? Vom promova o Europă fără naţiuni în care România riscă să fie tratată ca o lume a treia sau o Europă a naţiunilor în care ne vom simţi noi înşine şi respectaţi? Noile ţări intrate în UE încep să realizeze că Europa nu este o lume doar a cooperării prieteneşti şi suportive, dar şi a competiţiei, cu riscul de a fi dominată de naţiunile puternice. Trebuie să asumăm că există interese naţionale diferite care trebuie să fie armonizate. Cu alte cuvinte, vom accepta o lume dominată de ideologia unui mondialism/ europenism gol, dominat din nou de interesele celor puternici, sau o lume a naţiunilor care se respectă şi se susţin reciproc într-o nouă democrație a națiunilor ?

Vor urma trei alegeri cruciale pentru viitorul nostru. Am propus aici trei probleme a căror soluţionare cred că ar trebui să fie printre cele mai importante criterii pe care să le avem în vedere când vom merge la vot.

Credeţi că, împreună, le vom putea soluţiona în interesul nostru comun al României?



Facebook

Un test pentru viziunea politică a celor doi candidaţi pentru preşedinţie

Peste 10 zile vor fi alegerile prezidenţiale. Alegătorii se aşteaptă ca cei doi candidaţi din turul doi să-şi clarifice viziunile politice pe care vor să le promoveze. Constituţia cere ca preşedintele să nu aibă angajare politică, dar e normal să aibă o viziune politică. Noi, alegătorii, suntem îndreptăţiţi să ştim ce viziuni politice au ...

Cu cine să votez pe 10 noiembrie? Hai să vedem

Peste câteva zile vor fi alegeri pentru Președinte. Sunt mai mulți candidați. Ca sociolog, neafiliat politic, sunt obișnuit mai întâi să analizez. Nu am citit cu atenție discursurile candidaților, dar cred că, în virtutea poziției lor, ei vor tinde să prefere un discurs electoral destul de predictibil. Primul lucru care trebuie examinat: relația candidaților cu ...

Publicistică sociologică la Târgul de Carte Gaudeamus

Târgul de Carte Gaudeamus Ediția a XXVI-a se va desfășura în Pavilionul B2 Romexpo, București, în perioada 20-24 noiembrie 2019. Organizatori sunt Radio România și Reading Program. Dl. Oltea Şerban-Pârâu se ocupă de Management Consultant din partea Radio Romania Media Cultural Centre, iar dl. Vladimir Epstein este Honorary Director. Printre evenimentele ...

România deleuziană. Fragmentul XXXIII, despre păsări și animale (IV)

Preambul: Lecturile sunt de două feluri, cele care produc iluminare și celelalte. „Gândirea trebuie să fie lansată ca o piatră de către o mașină de război” afirmă Deleuze. De aici și rostul scrierii: „A scrie ceva ce trebuie să producă viteză”. Aici vedem rostul metaforelor, acela de a fi producătoare de iluminare. De altfel, nu ...

Conferința națională cu participare internațională „Devianță și criminalitate. Evoluție, tendinţe și perspective” „DECRET” – ediția 5/2019

În perioada 14-15 noiembrie 2019 a fost organizată de către Facultatea de Științe Economce, Juridice și Administrative, Universitatea „George Bacovia” din Bacău a cincea ediție a conferinței naționale cu participare internațională „DECRET – Devianță și criminalitate. Evoluție, tendințe și perspective”. Conferința s-a bucurat de o amplă susținere din partea instituțiilor ...

„Decalogul lui Chomsky” în actualitate

Lingvistul şi filozoful american, unul dintre fondatorii ştiinţelor cognitive, Avram Noam Chomsky (n. 1924) este cunoscut pe plan internaţional şi ca un percutant critic social şi activist politic. Este professor emeritus al Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT). A publicat peste 100 de cărţi, în limba română fiind traduse următoarele: Teorii ale limbajului. Teorii ...

Gina Stoiciu, Exilul : Viața în fragmente, Polirom , 2014.

De ce scriu exilul? Poate pentru că vreau să îl ințeleg. Poate pentru că vreau să las o dovadă a existenței exilului și a existenței mele . Sunt cuvintele testament ale autoarei, Gina Stoiciu, care pune exilul canadian în cuvinte, 30 de ani mai târziu. Exilul ca și emigrația se povestesc ...

De ce să ne implicăm activ prin participare și vot la alegerile prezidențiale

Orice alegere este importantă, mai ales acele alegeri care implică și destinele celorlalți, al familiei sau al comunității din care facem parte. Alegerile prezidențiale sunt o formă concretă de iubire față de aproapele nostru, prin civismul activ și prin efortul care nu așteaptă o răsplată personală. Vocile se fac auzite, ...