Zilele trecute am ascultat la televizor reflecțiile unui cunoscut istoric român: Neagu Djuvara. Starea societății românești a fost tema centrală a îngrijorării sale: foarte multe probleme ale României; explozia sărăciei și a corupției, dezagregarea economiei și a vieții sociale.
Un fin discurs, dar m-a surprins explicația pe care încearcă să o schițeze: așa suntem noi românii, mentalitatea noastră. Nimic original. În discuțiile publice, această formă a auto-învinovățirii fără speranță este curent invocată.
Apelul la această explicație ridică o mare întrebare: poate fi considerată mentalitatea a fi un factor explicativ primar? Evident, mentalitatea este și ea un factor explicativ, dar în nici un caz cel mai important. Ea este un factor explicativ intermediar. Contextele sociale modelează mentalitatea oamenilor. Deci explicația trebuie căutată nu în ”mentalitate”, ci în contextele sociale care au produs și menține o anumită mentalitate.
Să mergem mai departe. De ce noi românii avem o asemenea presupusă mentalitate? Mentalitatea românilor este rezultatul sedimentării unei experiențe istorice de secole în diferite contexte sociale.
Djuvara insistă asupra acestei probleme. Explicația este căutată în istorie: lunga dominare a turcilor, o istorie dificilă a românilor între trei imperii: turcii, Austro-Ungaria, Rusia. Aceste condiții externe dificile ne-au determinat să căutăm soluții de supraviețuire, să ne ”descurcăm”.
Invocarea obsesivă a turcilor s-a uzat însă. Cât timp vom mai explica tot ceea ce se întâmplă cu turcii ? Devine tot mai jenant să explici de exemplu explozia actuală a corupției printr-o mentalitate presupusă a acționa constant a lungul secolelor.
Un istoric subtil, Djuvara nu a părut înclinat să fie satisfăcut cu o asemenea explicație. Dar nemulțumirea sa se încurcă jenant: nu cumva natura noastră a românilor este responsabilă ? Terenul este lunecos: ce este natura românilor? Natura înnăscută a popoarelor este un concept depășit de întreaga știință actuală.
Să revenim la mentalitate. Generată de un anumit context social, mentalitatea poate fi însă profund modificată de noile contexte sociale. Sau va continua să acționeze atâta timp cât este susținută de noile contexte sociale. Peste istoria cu turcii au trecut succesiv alte istorii: istoria constituirii României moderne, apoi istoria experienței comuniste și, în fine, experiența de 26 ani a tranziției. Dacă nu luăm în considerare tot acest proces istoric, riscăm să ajungem la presupoziții caricaturale de tipul: dominația turcă de acum câteva secole este cauza, prin medieri complexe, a exploziei corupției în secolul XXI. Mentalitatea actuală este determinată mult mai direct de actualul context social al tranziției, decât de experiența istorică cu Imperiului Otoman.
Deci nu mentalitatea este explicația, ci contextul social care a produs-o și, mai important, care o menține. Asupra mentalității se poate acționa direct, dar de regulă rezultatele sunt mai degrabă modeste. Soluția este schimbarea structurilor, a contextului care susține respectiva problemă. Explozia corupției actuale nu poate fi explicată prin tradiție, mentalitate, sau presupusa natură a românilor, ci prin contextul social actual care a produs-o și o explică.
Nu este vorba doar de o eroare epistemologică, ci de o viziune cu funcții ideologice. Explicația tuturor problemelor sociale prin ”natura umană universală” sau prin ”mentalitatea noastră constituită istoric” este o ideologie conservatoare a pasivismului social: nu organizarea socială actuală este responsabilă, ci oamenii, mentalitatea lor. Este vina individuală a noastră a tuturor românilor. Dar vina pare a fi nici măcar a românilor actuali, ci a istoriei de secole, iar istoria nu poate fi schimbată. Nu mai e nimic de făcut.
Nu e nevoie de o schimbare socială, dar ne putem să ne plângem de mentalitatea noastră. Invocarea obsesivă a mentalității are funcția de a nu mai da atenție realității prezente și responsabilității acesteia, a căuta cauzele oriunde în altă parte, dar nu în societatea prezentă. Oamenii sunt săraci și nemulțumiți, dar e vina lor. De ce ne mirăm atât?
Identificarea corectă a explicației este importantă pentru că din ea decurge ce am putea face. Explicația orientează acțiunea.
Paradigma explicației prin mentalitate plasează responsabilitatea pe oameni. Este o explicație morală. Ea are la bază o evidență solidă. Viața socială este rezultatul acțiunii oamenilor. Fiind liberi, noi putem acționa într-un fel sau altul. Filozoful francez Sartre, care a dominat câteva decenii filozofia epocii, avansa un principiu fundamental: suntem liberi și fără scuze. Dincolo de libertate nu mai este nimic de explicat. Tot ce este în societate este rezultatul acțiunilor noastre. De ce societatea este așa cum este ? Pentru că așa noi am acționat.
Ce este de făcut ? Să determinăm pe oameni să se comporte altfel. Soluția la problemele actuale este deci să facem legi/ norme și să acționăm cu fermitate pentru asigurarea respectării lor. Istoria a inventat mecanisme sociale de control și sancțiune, adesea foarte dure: închisorile și pedepsele. Morala și justiția la care se adaugă și religia sunt instrumentele schimbării sociale, de instaurare a uni societăți bune. Dacă ne referim la corupție, DNA-ul a fost construită ca soluție.
Paradigma mentalității/ moralei se confruntă cu o problemă dificilă: de ce aceste instrumente care există de când lumea nu au reușit să soluționeze problemele cu care toate societățile se confruntă ? Doar religia a dat o explicație la această întrebare: noi, oamenii, suntem prin natura noastră, păcătoși.
Se conturează în spațiul public un nou punct de vedere în același context ideologic justificativ al realității ”așa cum este”: corupția, care ne preocupă atât de mult acum, nu este un lucru nou; a exista întotdeauna și în toate țările, deci un fenomen inevitabil, nimic de îngrijorat și deci nimic de explicat.
Paradigma sociologiei. Sociologia nu neagă rolul moralei și a responsabilității umane. Nu neagă importanța mecanismului normativ al funcționării societății: elaborarea de norme și acțiunea de impunere a respectării lor. Sociologia este complementară moralei și justiției. Omul este liber și responsabil, fără scuze (juridic), dar ia decizii în contexte sociale. Contextul social dă conținut libertății. Factorii sociali presează asupra opțiunilor umane. Explicația comportamentului uman și a rezultatului acestuia trebuie căutată în condițiile sociale care modelează comportamentul uman: cauzele sociale. Și concluzia acțională este alta: dacă vrem să schimbăm starea societății trebuie să schimbăm cu prioritate nu oamenii, ci condițiile sociale, să modificăm structurile societății.
Să luăm un exemplu paradigmatic: delincvența. Desigur delincventul este complet vinovat. Justiția stabilește vină individuală și decide sancțiunile. Tribunalul nu explorează condițiile sociale care poate l-au determinat. În fața justiției, delincventul este fără scuze și pedepsit. Sociologia privește lucrurile din altă perspectivă: dincolo de responsabilitatea individuală, delincvența este un fapt social. Amploarea ei este determinată de ”alte fapte sociale” (Durkheim), de contextul social. Sociologul R.K.Merton este autorul unei explicații rămase celebre a delincvenței: decalajul dintre scopurile considerate de societate ca legitimă și dezirabile și deficitul de mijloace legitime necesare. În aceste condiții, crește probabilitatea ca indivizi să adopte mijloacele ilegitime disponibile. Un acuzat nu poate, în tribunal, să invoce pentru că a furat lipsa mijloacelor legitime de câștig pentru a solicit achitarea. Pentru sociologie, soluția, complementar cu controlul social, este schimbarea condițiilor care generează anormalitatea.
Lucrarea mea de doctorat a oferit o teorie a activității normative (producerea de norme și acțiunea de asigurare a respectării lor), componentă esențială a tuturor sistemelor sociale. Se argumentează că un sistem social nu poate fi complet ”normal”, bazat pe respectarea integrală a normelor sale, ci prezintă un grad anumit de normalitate/ anormalitate[1]. Comportamentul anormal nu este un efect al mentalității sau al naturii umane (păcătoase), ci o condiție a echilibrului social. Utilizând limbajul creștin, nu numai omul, dar și sistemele sociale sunt, într-un anumit grad, ”păcătoase”. Un sociolog nu se poate aștepta ca toți oamenii, în toate împrejurările, să respecte toate normele.
Predicția formulată în lucrarea publicată în 1972 este că orice acțiune represivă la adresa deviațiilor de la norme dă rezultate limitate și, în consecință, nu se poate susține la nivele ridicate. Ea generează inevitabil contra-reacții care îi erodează sustenabilitatea. Predicția care decurge din această teorie este că, de exemplu, acțiunea în forță a ADN-ului nu poate fi susținută social indefinit la nivelul ridicat actual, erodându-se rapid, fără a reuși să rezolve problema corupției. Deja constatăm că rezultatele acțiunii DNA sunt modeste: marii corupți scapă de pedeapsă sau primesc pedepse derizorii; și recuperarea daunelor sunt insignifiante. Nu este întâmplător faptul că DNA-ului i se impută tot mai mult că tratează doar efectele, dar nu face nimic pentru prevenire. De fapt, critica nu este corectă. Controlul social are ca misiune sancțiunea. Prevenire înseamnă schimbare a condițiilor care produc comportamentele indezirabile, care este misiunea altor subsisteme.
Cum explicăm multitudinea problemelor prezente cu care ne confruntăm, ca de exemplu căderea economiei, sărăcirea, corupția? Este momentul să ne asumăm propria noastră vină colectivă pentru situația prezentă și să nu tot dăm vina pe ”români”. Estimarea mea este că explicația problemelor cu care ne confruntăm trebuie căutată în strategia tranziției pe care am practicat-o în ultimii 26 ani. Printre cele mai importante caracteristici sunt: privatizarea oricum (strategia privatizării rapidă, realizată cu prioritate absolută), care a reprezentat nu privatizarea ca instrument al dezvoltării, ci al desființării întreprinderilor; politica statului mic, caracterizat prin toleranța incredibilă pentru jaful resurselor statului; demonizarea interesului național, acuzat a fi de natură comunistă sau naționalism extremist. Sintetic spus, în întreaga strategie a tranziției noastre a încurajat și legitimat jaful resurselor colective și toleranța față de îmbogățirea rapidă, dincolo de lege, și aceasta confuză, și ignorarea interesului comun.
Este momentul ca noi, sociologii, să ne întrebăm de ce preocuparea pentru analiza întregului proces al tranziție a fost o tematică de interes cu totul marginal.
[1] Metoda normative în psihosociologia organizării, Editura Științifică, 1972
