În plină euforie a globalizării cotată, deja,
ca ”mișcare istorică ireversibilă” coronavirus a trimis la coșul de gunoi al
prognozelor toate așteptările globaliștilor: o anonimă epidemie a evoluat, fulgerător,
către stadiul de pandemie, sfidând vremelnicele alcătuiri ale limitelor de
decizie ale tuturor autorităților de pe toate continentele!
După cum se știe, Globalizarea, ca proiect, și-a
propus un obiectiv eminamente umanist și (parent) greu de combătut; anume,
diseminarea prosperității la nivel planetar, atenuarea asimetriilor dintre
nivelurile de dezvoltare ale țărilor și lichidarea pungilor de sărăcie severă
existente. Uite ce altruism au bogații! au punctat, euforic, propagandiștii
globalismului, dar și amărăștenii naivi…. Proiectul prevedea, deci, acordarea
ajutorului țărilor dezvoltate pentru țările aflate ”în curs de dezvoltare” în
scopul evitării, de către acestea, a unor ipoteze procedurale și a unor căutărilor
spre devoltare, depășite cu bine, de țările
ajunse, deja, la stadiul de țări dezvoltate și economic și instituțional.
Se spera, deci, că în scurt timp, țările cu resurse și materiale și umane
consistente să-și formeze și consolideze structurile instituționale care să le
transforme în democrații funcționale și prospere în timp record și să mărească,
astfel, numărul de parteneri valabili de
dialog din cadrul țărilor membre ale Organizației Națiunilor Unite.
Normalitatea acestui proces, proiectat
articulat și desfășurându-se coerent, a fost stopată de ”inamicul fără chip”: coronavirusul.
Surprinși de amplitudinea și puterea de tsunami a virusului, liderii
țărilor, până mai ieri suporteri categorici ai solidarității și cooperarii
transfrontaliere și pledanți calificați pentru reducerea importanței granițelor,
și-au adus aminte de etnicitate , de apărarea diferențelor, etc. și au trecut
globalizarea la capitolul ”mișcări comunitare înghețate”, respectiv și-au închis frontierele cu speranța că doar de această
manieră se vor proteja de viclenia virusului.
Iată că în orice rău este și un bine; răul extinderii
virusului a demonstrat că globalizarea este o utopie; această afirmație a făcut-o
și Prezidentul Donald Tramp, la Conferința din 2017 a ONU, când a precizat: ”Viitorul
nu aparține globaliștilor”! Desigur, omul politic numărul 1 al Planetei, se
referea la starea de normalitate a respectarii suveranității tuturor țărilor, unite
de solidaritatea cooperării liber alese….
Nu era vorba de închiderea granițelor !
Cu referire exclusiv la continentul nostru,
închiderea precipitată a granițelor și reticența la schimburile comerciale,
chiar pe domeniul strict medical, a demonstrat cam câte parale face legenda
solidarității paneuropene, care ne-a cucerit de multe decenii. Eurooptimiștii
de ieri, și-au temperat drastic entuziasmele în perioada de ”stat în casă”, iar
euroscepticii nu mai sunt priviți ca niște vertebrate excentrice în ereziile
gesticulațiilor lor publice.
Euroscepticismul are, din această cauză, o
sursă credibilă de creștere. Dacă mai
adăugăm
și „aroganța” cu spațiu Shengen, ne vine greu să
respingem categoric ceea ce s-a vehiculat în spațiul public de către
detractorii integrării europene. Anume, aceștia au susținut că integrarea
europeană a avut ca scop doar capturarea resurselor fostelor țări de
”democrație populară” și instaurarea pe piețele lor, nu modernizarea întreprinderilor de acolo, cu
tehnologiile de tip occidental.
Asta la
nivel macro.
La
nivel micro, coronavirus a dat o palmă dureroasă celor
care au susținut cu perseverență și nerușinare necesitatea secularizării prin transformarea
comunităților etnico-sociale în ”societăți laice și democratice”, după cum îmi
preciza un profesor din Lyon, întrebat de mine cum își explică, sociologic, mișcările
de stradă ale vestelor galbene.
Convingerea că singurul sprijin adevărat vine
de la bunul Dumnezeu i-a întors la credință și pe ateii care susțineau că ”omul
poate construi aici, și acum, o societate pe măsura omului, operă în care nu mai
este nevoie, pur și simplu, de Dumnezeu!” pe care cei mai categorici, l-au
”ascuns” în celule pe perioada ocupației sovietice.
Pandemia a relevat limitele categorice ale
implicării ontologice a omului: anume, s-a adeverit că omul are libertatea
să-și promoveze doar acele proiecte
pe care i le îngăduie Transcendența. Ca indivizi ai contingentului, marcați de
efemer, avem limite și în ceea ce ne privește lupta cu conjuncturile care ne scapă
de sub control, indiferent cât de evoluate ar fi tehnologiile de care dispunem
și cu care reacționăm în timp real. Ancorele noastre sociale, oricât de solide
ar fi, sunt vulnerabile prin comparație cu Ancora Divină, indiferent câți
dintre noi ar trimite-o în derizoriu. Iată un paradox: un virus generator cu
mare potențial de decese, generează nu frică, ci reântoarcerea la credință, ca
speranță de supremă izbăvire și putere de a înfrunta primejdiile sub ocrorirea
Transcendenței (Dumnezeu).
Tot la nivel micro, dar pe componenta civică, iminența morții,
determină o severă reflecție asupra sensul existenței: în noul capitalism
românesc, în care totul a devenit o marfă, iar câștigul material/financiar, (
chiar cu orice preț) riscă să devină o nouă religie păgână. Iată de ce, etica în
afaceri se cuvine să fie regândită în alți termeni și recalibrată pragmatic
prin deschidere față de cei care nu au oportunități de câștig… Reânvățarea
alfabetului empatiei, se cuvine să ne-o asumăm ca pe un imperativ absolut, în
numele iubirii aproapelui ca exercițiu, practic, de democrație. ”Să nu-i uităm,
pe cei mai triști ca noi”, cum ne ruga și Poetul folkului românesc.
Iată un alt paradox: în timp ca țările/națiunile își exersează reflexele lor tradiționale de
despărțire prin granițe, indivizii își redescoperă nevoia și exercițiul de
solidaritate ca sursă de coeziune socială.
Unitatea artificială impusă de ateiști, în
timpul guverărilor autoritare, este acum un capitol de istorie deoarece s-a
dovedit a fi o utopie; una printre altele.
Coronavirus, prin amplitudinea sa, a demonstrat
că este posibilă o globalizare, însă malefică!
În sensul inițial al debutului proiectului globalist, s-a dovedit a fi, la rândul
său, tot o utopie. Poate ultima utopie, deoarece solidaritatea internațională
nu se poate realiza prin închiderea granițelor și prin războaie comerciale
focalizate pe menținerea unor ranguri de
prestigiu.
O altă ipostază a sfectelor ,agregate, ale
coronavirusului, o constitute provocarea asupra comportamentelor manageriale.
După cum
se știe, managementul a apărut și s-a afirmat ca o capacitate a celor
care se află în fruntea unei structuri organizatorice , de a propune soluții ,
neapărat altarnative, la problemele structurilor organizatorice în fruntea
cărora de află. Din această cauză, printr-o preluare mimetică a termenului și a
coportamentului aferent, managerul a fost asimilat cu ”șeful”,și cu ”liderul”
”conducatorul”, iar unii analiști s-au grăbit să scrie, chiar, tratate de
management ca ”știință a conducerii”! Dacă ar fi vorba numai de o confuzie
teoretică, atunci problema ar fi insignifiantă ; câți nu confundă socializarea
în sens sociologic, cu un flirt oarecare, sau au flecăreala banală la o cafea. Dar asta nu anulează
cercetările experților în sociologie să aprofundeze explorarea adevăratelor
semanteme ale conceptului de socializare!
Similar cu conceptul de management: în engleza
americană, to manage are întelesul de
capacitate de a găsi soluții. Exemplu când cineva mă abordează, cu neaoșul lor Can I hepl You? iar eu îi răspund; Thanks I manage by myself, asta
înseamnă că l-am lămurit pe interlocutor că ”mă descurc singur” adică pot să găsesc
soluția la problema în chestiune.
A fi, deci manager, nu înseamnă, pur și
simplu, a fi ”șef” , nici macar a fi ”director” ci a avea capacitatea de a
explora soluții alternative, a propune
soluția cea mai bună la un moment dat la stituațiile problematice în care se află
comunitatea pe care o coorondează, și a gestiona sinergiile comunitare pentru a corija derapajele
comunitare în speță.
A promova un comportament de manager nu este
același lucru cu copertamentul de director, deoarece managerul se distinge prin
creativitatea abordării problemelor, căutând și promovând soluții inedite la
problemele cunoscute, sau la probleme cu desavârșire noi, în timp ce directorul
dezvoltă un comportament cu precădere executiv, în raport su solicitărle
integrative impuse de factorii
supraordonați.
Iată din ce cauză, demisia actualului Ministru
al sănătății este nu poate fi un act de
onoare, sau de responsabilitate, ci un banal act de iresponsabilitate, sau mai
soft : de declin de responsabilitate , din cauză că avea convingerea ca este un
simplu director cu competențe strict executive, în raport cu ”Șeful” său. Ca
General manager, în notele sale de status-rol, pe primul loc se afla obligația
de a explora soluții alternative, pe care să le dezbată cu persoanele cu
funcții de răspundere din sistemul de sănătate, pentru a degaja, în comun,
soluția cea mai puțin vulnerabilă, în măsură se devină operațională la scară
comunitară. Gestul arogant, al demisiei cu pretenția că ar fi una de ”onoare”
și de responsabilitate, a relevat nu
numai deficiențe de cultură sociologică, ci și arivismul unui individ
care , deși bun profesionist, nu are calitatea de manager, ceea ce nu este nici
o nenorocire, în sine. Omul și-a recunoscut limitele și a decis în consecință.
Hermeneutica gestului nu poate fi acceptată.
Ca sociolog, mă rezum la această evaluare ale
efectelor teribilului virus, care a îngenunchiat elitele medicinei, multiplu înnobilate
cu cele mai înlte titluri.
Să fim mai reticenți cu importanța titlurilor
noastre, pe care tot Bunul Dumnezeu ne-a îngăduit să le obținem! Iată o altă lecție pe care ne-a servit-o
virusul analfabet!
Prof.univ.dr. Ștefan Buzărnescu
