În subconștientul gândirii actuale există solid înrădăcinată o idee fundamentală: toate țările fost-comuniste din Europa utilizează aceeași strategie pentru tranziție, au parcurs același proces de schimbare și ajung la același tip de societate. Desigur sunt diferențe, dar comunalitatea procesului este predominantă.

În studiul anterior[1] am lansat o ipoteză diferită: în procesul tranziției europene au intervenit două strategii distincte, care promovează modele de societate diferite: strategia europeană a țărilor capitaliste occidentale, consolidată în propria lor istorie, și strategia neoliberală.

Strategia europeană, a cărui profil a fost preluată în Strategia românească a Profesorului Postolache, este cristalizată istoric în organizarea reală a țărilor europene. Strategia tranziției recomandată de țările occidentale a fost preluarea modelului lor de organizare social-economică.

 Strategia neoliberală s-a centrat pe o viziune mondialistă: țările sunt sisteme în tranziție rapidă spre un sistem mondial/ european. Din perspectiva integrării mondiale, totul se modifică. Economiile sunt părți ale sistemului economic mondial, cu logica acestuia, politicile naționale economice își rapid rolul. Starea socială a comunităților este produsă de economie, politicile naționale își pierd rapid funcțiile. Se mențin doar marginal ”grupurile sociale cu risc”.  

Cele două strategii au viziuni diferite și asupra rolului statelor. Centrarea pe sistemele naționale economice, sociale și culturale generează o politică complexă, având ca obiectiv comunitatea națională în întreaga sa complexitate. Rezultatul este un ”stat mare”. Strategia neoliberală, centrându-se pe procesul presupus de mondializare, rolul statelor se diminuează.  Rezultat: un ”stat mic”.

Putem deci distinge două tipuri de tranziții. Dacă ipoteza expusă aici este corectă, empiric putem distinge profiluri diferite de țări în tranziție.

Dinamica țărilor în tranziție este rezultatul unei combinări  a celor două strategii, dar pondera uneia sau a alteia, în funcție de varietatea factorilor, este variabilă.  

Pentru analiza diferențelor dintre țările UE am luat drept cadru de referință trei grupuri de țări:

• ”Țări occidentale”, țări cu ”tradiție capitalistă” și cu o complexitate matură, UE 12[2];  
• ”Țări în tranziție” din Centrul Europei și țările baltice, UE 9[3].
• Țări în tranziție din Estul Europei, România și Bulgaria, UE2.

Teoretic putem presupune un factor explicativ. Țările din centrul Europei și țările baltice, acestea din urmă au evoluat sub influența Suediei, s-au dezvoltat într-o interacțiune mai accentuată cu țările occidentale. Ne așteptăm în consecință ca țările care au adoptat mai accentuat strategia ”europeană” să aibă o organizare social-economică mai apropiată de modelul occidental real. România și Bulgaria au fost mai ”departe” și mai puternic influențate de instituțiile internaționale, de strategia neliberală.

Profilul statului este punctul cheie al distincției dintre cele două strategii.

Am ales drept an de referință 2019 care exprimă trendul ultimilor ani. Anul 2020 exprimă reacția statului la criza COVID.

Tabelul 1. Profilul statelor europene: cheltuielile publice ca % sin GBP

Sursa: Eurostat, gov_10a_exp, TSC00001 Prelucrările primare oferite de Eurostat sunt făcute de mine.

            Un stat mare sau un stat mic ?

            * Țările UE12 au un stat mare. În 2019 finanțarea acestor state se apropie de linia roșie de 50% din GDP, 48,3%. Unele țări chiar depășesc această linia roșie: Belgia, Franța, Finlanda, Norvegia, Suedia, Danemarca. Un an mai târziu, 2020, UE 12 face un salt sub impactul crizei medicale: 54,8%.

*   Și în grupul țărilor în tranziție din Centrul Europei și din zona baltică, UE 9, sunt state relativ mari, apropiindu-se de nivelul țărilor dezvoltate  (41,2%). În criza anului 2020, fac și ele un salt în cheltuielile publice (47.9%), apropiindu-se de lini roșie.

* România se plasează la o distanță semnificativă de toate celelalte state, cu 36,3%. Înîntreaga perioadă a tranziției, România a avut constant o politică a statului mai mic. Sub impactul crizei medicale, acordă și ea o importanță mai mare cheltuielilor publice: 42,0%.

Opțiunea stat mare/ stat mic este evidentă și în nivelul cheltuielilor administrației ale statului (Tabelul 2).

Tabel 2. Cheltuieli pentru serviciile publice, inclusiv funcționarea guvernului, 2019

Sursa: Eurostat, gov_10a_exp, TSC00001 Pe baza datelor Eurostat prelucrările sunt făcute de mine

Structura cheltuielilor publice: modelul european sau neoliberalism

Distribuția resurselor bugetare prezintă o înțelegere mai clară a politici țărilor în tranziție: Tabelele 3 și 4. Sunt prezentate două tipuri de cifre: cheltuielile ca % din GDP (Tabel 3) și cheltuielile ca procent din cheltuielile UG 12 (Tabel 4).

Politica economică 

* Cum este de așteptat, în țările care încă se confruntă cu ultima perioadă a reformelor economice, intervenția statului în economie este mai accentuată: UE 9, 134,8% față de UE 12, dar nu mai accentuată în România, doar 104,3% față de UE 12. Se pare că România a considerat până recent că nu este nevoie de o politică economică mai accentuată.

Tabel 3. Cheltuielile publice ca % din GDP, 2019

Sursa: Eurostat, gov_10a_exp, TSC00001. Pe baza datelor Eurostat prelucrările sunt făcute de mine

Tabel 4. Structura cheltuielilor publice în țările în tranziție ca % din structura din țările dezvoltate, 2019.

Sursa: Eurostat, gov_10a_exp, TSC00001 Pe baza datelor Eurostat prelucrările sunt făcute de mine

Cercetarea științifică

Ne putem aștepta ca societățile în procese de schimbare structurală, cum sunt țările în tranziție, să aibă nevoie de un efort ridicat în cunoaștere/ știință. Dacă această idee este corectă, datele sunt surprinzătoare.

Importanța cercetării științifice primește o atenție semnificativ mai scăzută în țările în tranziție (1,3% din GDSP față de 2,2% al țărilor europene dezvoltate),  atingând un nivel catastrofal în România: 0,5%. Ca procentdin cheltuielile cu cercetarea științifică a  țărilor europene dezvoltate (UE 12), toate țările în tranziție fac efortul cel mai căzut: UE 9 – 59,1% din efortul țărilor occidentale, iar România pe departe cel mai scăzut din Europa, un modest 22,7%.

Singura explicație care poate fi luată în considerare este că occidentul și-a asumat responsabilitatea ”cunoașterii”. Îngrijorător este că știința este principala sursă a dezvoltării. Deci țările în tranziție, România în mod special, riscă să fie lipsite de o importantă sursă a relansării. În ceea ce privește România, tranziția a distrus masiv capacitățile de cercetare științifică, și acestea cu o poziție modestă în anii 70-80.

Funcțiile sociale ale statului

Și din acest punct de vedere datele oferă o situație surprinzătoare. Costul social este ridicat în toate procesele de schimbare și, de aici, nevoia de intervenție socială mai accentuată a statului. Dar efortul bugetar cel mai scăzut în toate țările în tranziție, pe lângă domeniul cercetării științifice, se înregistrează în sfera socială. În diferite grade, în toate țările în tranziție se înregistrează o deplasare spre modelul neoliberal: stat semnificativ mai mic, funcțiile sociale ale satului mai reduse.

UE 9 atribuie protecției sociale 69,8% din efortul occidentului, iar România substanțial mai scăzut: 59,3%. Ceva mai multă atenție este acordată sănătății și educației, dar și aici mai scăzută decât occidentul.

UE 9, ca un fel de compensare oferă un plus de finanțare, e drept modest, pentru recreere cultură, religie (UE 9, 123,1% față de efortul occidentului), dar România se plasează și aici la un nivel foarte scăzut: 76,9%.  

Am putea recunoaște în domeniul politicilor sociale al țărilor în tranziție, și mai ales din România, influența strategiei neoliberale care acordă socialului o atenție marginală. Presiunea privatizării serviciilor sociale este mare în perioada tranziției.

Apărare și ordine publică

Acest grup de sericii publice primește o importanță mult mai mare în țările în tranziție, semnificativ mai ridicată în România față de toate celelalte țări. România acordă apărării 154,5% față de occident și 166,7%   la ordine publică și securitate.

     Câteva concluzii

• Dacă luăm ca model țările europene dezvoltate (UE 12), toate țările europene în tranziție prezintă un dezechilibru bugetar, care pare a fi rezultatul viziunii neoliberale:
  • Funcțiile sociale al satului și cercetarea științifică prezintă o finanțare mai scăzută.
  • În schimb, apărarea și ordinea publică sunt substanțial mai finanțate.
• România, împreună cu Bulgaria, prezintă un profil social-economic și politic distinct. Dacă țările grupului UE 9 este mai apropiat de modelul țărilor occidentale dezvoltate, România manifestă o tendință clară spre un stat mic, mai ales în sfera socialului și a cercetării științifice.
• Continuând în această direcție, România riscă să-și consolideze poziția de țară europeană subdezvoltată, la marginea Europei.

Este justificată întrebarea: România dorește să lichideze acest decalaj sau vrea să o accentueze ?

Și dacă dorește o schimbare de strategie, ce ar trebui să facă ?  

Întrebarea nu este inutilă. În întreaga perioadă a tranziției, preocuparea factorului politic românesc a fost statul este prea mare și el trebuie redus. Această estimarea este susținută de o evidență empirică: multă birocrație, servicii publice supradimensionate și eficiență publică scăzută. Dar factorul politic nu par să fie preocupat de ineficiența sistemului public și nici de subdezvoltarea funcțiilor publice.

Contrar stării politice actuale, pentru relansarea sa, România nu trebuie să-și pună ca obiectiv un stat mai mic, ci o creștere rapidă a eficienței și amploarei intervenției statului.

[1] Tranziția românească: strategia românească versus strategia neoliberală, România socială, 11 Mai 2020

[2] UE 12: Belgia, Danemarca, Germania, Spania, Franța, Italia, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia, Norvegia. Pe lângă țările care fac parte din UE am introdus și NOrvegia, o țară europeană economic și social consolidată.  

[3] UE 9: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Croația, Slovenia