Situaţia actuală în agricultură

În ciuda unui potenţial ridicat, sectorul agricol românesc nu reuşeşte, în momentul de faţă, să fie nici suficient de dezvoltat şi nici suficient de diversificat astfel încât să asigure, în măsură apreciabilă, necesarul intern de produse agroalimentare. Situaţia actuală a agriculturii poate fi înţeleasă pe baza a cinci caracteristici majore.  

(1) Prima dintre acestea face trimitere la utilizarea preponderentă a terenurilor arabile pentru culturile cerealiere (din cele aproape 8,5 milioane de hectare cultivate în fiecare an, 75% din suprafeţe sunt rezervate pentru grâu, porumb şi plante uleioase, în timp ce pentru legume şi cartof se utilizează doar 4,5%, iar livezilor le revin numai 1,6% – INS, baza de date TEMPO – AGR108A).

(2) A doua caracteristică vizează slaba valorificare a producţiei în industria agroalimentară, ceea ce determină exporturi substanţiale de produse ieftine, precum cerealele (spre exemplu, în ultimii ani, România a devenit unul dintre cei mai mari exportatori de cereale brute din UE, valoarea exportului către celelalte state membre a depăşit, de fiecare dată, pragul de 2 miliarde de euro – INS, baza de date TEMPO, EXP102D). 

(3) Cel de al treilea element prezintă insuficienta dezvoltare a sectoarelor legumicol şi zootehnic, care nu reuşesc să acopere cererea de produse de pe plan intern, fiind necesare importuri consistente (in anul 2019, importurile de animale vii şi produse animale au totalizat 1,7 miliarde de euro, iar cele de legume, fructe şi derivate au depăşit 1,5 miliarde de euro – INS, baza de date TEMPO, EXP 102D). 

(4) Al patrulea element de specificitate face referire la structura exploataţiilor agricole, care este dominată, din punct de vedere numeric, de mici exploataţii ţărăneşti axate pe autoconsum, în timp ce cea mai mare parte a producţiei care ajunge pe piaţă este asigurate de către segmentul marilor exploataţii. Această caracteristică arată agricultura românească drept una puternic polarizată (între gospodăriile ţărăneşti şi marile ferme/exploataţii), lipsind segmentul intermediar, corespunzător fermelor familiale de dimensiuni medii, care constituie baza sectoarelor agricole din ţările Europei Occidentale. 

(5) Cea de a cincea dimensiunea face trimitere ponderea încă ridicată a ocupării populaţiei în agricultură (chiar dacă în ultimii ani au fost înregistrate reduceri importante pe această dimensiune) şi la caracterul preponderent informal (fără forme legale) al muncii în acest sector. Astfel, în sectorul agricol sunt ocupate 1,7 milioane de persoane, din care numai 150 de mii reprezintă salariaţi, în timp ce lucrătorii pe cont propriu şi lucrătorii familiali depăşesc 1,5 milioane de persoane.    

Provocări ale perioadei actuale şi direcţii pentru viitor

Toate datele disponibile în momentul de faţă arată că, în contextul pandemiei actuale de coronavirus (Covid-19), asigurarea necesarului de produse agroalimentare, din sursă internă sau din import, nu este pusă în pericol. Din acest punct de vedere, nu este loc pentru abordări alarmiste sau speculaţii. Însă, recentele evenimente pot reprezenta un bun moment de evaluare a situaţiei generale din agricultură şi din industria de profil, în vederea stabilirii unui cadru adecvat de susţinere a creşterii capacităţii interne în asigurarea securităţii alimentare a populaţiei.

Pe baza implicaţiilor pe care perioada actuală le generează, agricultura României are nevoie de întărirea capacităţii de producţie şi procesare, mai ales privind produsele cu valoare adăugată mare, în vederea reducerii dependenţei faţă de importuri. Sunt necesare, în mod special, investiţii în: 

• dezvoltarea şi diversificarea sectoarelor legumicol şi zootehnic, cele mai puternic deficitare în momentul de faţă, îndeosebi prin investiţii în capital fix (extinderea facilităţilor de producţie, stocare şi distribuţie a produselor finite); 
• dezvoltarea industriei agroalimentare (subdezvoltată în raport cu necesarul); 
• capitalul uman: formarea profesională a personalului din agricultură (care continuă să fie şi insuficient, şi slab calificat). 

Modernizarea agriculturii reprezintă un proces de durată, ce necesită adoptarea unor strategii coerente şi realizarea de investiţii de substanţiale în modernizarea exploataţiilor şi fermelor. Primii paşi în această direcţie trebuie să vizeze asigurarea unei mai bune valorificări a resurselor existente, prin optimizarea relaţiilor dintre producători, procesatori şi lanţurile de desfacere. 

În multe situaţii, produsele nu reuşesc să ajungă, din motive de costuri şi logistică, în marile lanţuri de magazine şi în pieţe (un exemplu elocvent pentru aceste sincope este reprezentat prin episoadele recente de aprovizionare deficitară a marilor reţele de magazine cu o serie de produse derivate din cereale, chiar dacă România a avut, în ultimii ani, producţii substanţiale). Pentru aceasta este nevoie, însă, de pachete de măsuri integrate care să susţină constituirea şi consolidarea relaţiilor dintre producătorii locali şi comercianţi, implicând toate nivelurile intermediare (depozitare, procesare, logistică, etc.).