Cu deosebire începând cu Iluminismul, filosofii, cărturarii în general au fost preocupaţi de popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice, de răspândirea lor în rândul maselor, printr-un limbaj accesibil şi prin exemple concrete. Scopul nu era doar culturalizarea, ci și oferirea de sfaturi practice pentru munca şi viaţa de zi cu zi.

Odată cu dezvoltarea ştiinţelor socioumane, şi mai cu seamă de câteva decenii încoace, popularizarea şi sfaturile practice s-au centrat pe dezvoltarea personală, pe obţinerea fericirii şi a emoţiilor pozitive, a leadershipului eficient, a grupului armonios şi a creşterii copiilor sub semnul principiului emoţional(ist). Este adevărat că acestea nu se mai numesc simple „sfaturi”, ci programe şi strategii de coaching mental, de împlinire spirituală, de parenting. Foarte multe cărţi care propun astfel de „reţete”, traduse din autori străini, dar şi autohtone, vrând să fie cât mai atractive (deci şi cumpărate), sunt pline de false promisiuni bazate pe experienţe personale, care au pretenţia de ceva care este tipic şi reprezentativ pentru dezvoltarea umană şi exploatând extrem de multe metafore, în loc de argumentare ştiinţifică. Mai mult, în anumite cazuri, rezultatele cercetărilor teoretice şi empirice din psihologie şi psihosociologie nu sunt doar ignorate, ci şi contestate.

Cu atât mai mult se impune, aşadar, şi în câmpul acestor discipline, o ieșire publică sistematică şi pertinentă. În România, o astfel de acţiune importantă este întreprinsă de profesorul Septimiu Chelcea, în special prin volumele recente Elogiul plictiselii (2018) şi De Gustibus. Eseuri psihosociologice (2019), amândouă apărute sub egida Editurii Alexandria Publishing House.

De Gustibus, carte scrisă împreună cu Adina Chelcea, de profesie psiholog (şi multă vreme redactor la cunoscuta revista Ştiinţă şi tehnică și, după Decembrie ’89, redactor șef al revistei Psihologia) este exemplară prin ceea ce înseamnă „popularizare” sau „psihosociologie publică” – nu intrăm aici în clarificări conceptuale, dar cei doi termeni pot fi folosiţi şi ca echivalenţi –, şi anume: păstrarea conţinutului ştiinţific şi, în acelaşi timp, asigurarea accesibilităţii pentru marele public. Este remarcabil, în acest sens, cum fiecare idee majoră din lucrare este dublată de descrierea succintă, dar riguroasă a unuia sau a mai multor experimente sau rezultate de anchetă sociologică. Preocuparea permanentă a autorilor este de a reda complexitatea subiectului abordat şi prin rezultate şi interpretări nonconsensuale sau chiar contrastante. Astfel, cititorul este îndemnat nu doar să-şi însuşească informaţii, ci şi să gândească critic, să aleagă dintre alternativele propuse sau, eventual, să construiască unele explicații personale. Personale, dar nu arbitrare vizavi de dovezile ştiinţifice. Sunt concludente, pe această linie, cele scrise despre „Efectul Mozart”, formulare prin care se desemnează efectul muzicii clasice asupra creşterii inteligenţei (IQ), în special la copii (pp. 94-96). De altfel, această caracteristică de a îmbina acurateţea informaţiilor oferite cu problematizarea, deschiderea spre noi interpretări şi posibile aplicaţii este prezentă atât în arhitectura cărţii, cât şi în tratarea problemelor abordate.

După cum este sesizabil şi din titlul primei părţi a volumului de eseuri psihosociologice – „Simţurile, societatea şi cultura” (pp. 15-236) –, nu este vorba doar despre gust, nici măcar în sens sociologic, care prin „determinativul ‘social’ semnifică modelul (patternul) cultural al preferinţelor persoanelor, grupurilor şi claselor sociale în ce priveşte stilul de viaţă, comportamentele, produsele de consum sau operele de artă” (p. 9), dar nici în sens restrâns, ca simţ psihofiziologic. De evidenţiat că prezentând în secvenţa „Socializarea simţurilor” (Capitolul 1, pp. 15-132) cele cinci simţuri de bază (gustul, mirosul, auzul, văzul, pipăitul), pe fundalul cercetărilor de neurofiziologie, expuse într-un limbaj accesibil, cu permanenta grijă de a explica termenii mai tehnici, se insistă asupra determinaţiilor socio-culturale în formarea şi funcţionarea simţurilor. Dar din nou, nu se vorbeşte doar la modul general, impresionist, ci fundamentat pe probe ştiinţifice. Iată, spre exemplificare: „Un grup experimental trebuia să aprecieze gustul ciocolatei despre care au fost informaţi că este produsă în Elveţia şi are un preţ foarte mare. Celălalt grup a avut sarcina să evalueze ciocolata despre care li s-a spus că este fabricată în China şi este foarte ieftină. În realitate, ambele grupuri au primit acelaşi tip de ciocolată. Subiecţii din primul grup au găsit că ‘ciocolata din Elveţia’ are gust foarte bun, iar cei din al doilea grup au apreciat că ‘ciocolata din China’ are un gust bun, acceptabil” (p. 38). Efectul prestigiului ţării sau producătorului este amplu ilustrat cu date empirice şi în cazul celorlalte simţuri.

O preocupare intensă a autorilor este de a releva interacţiunea dintre simţuri, atât la nivelul neurofiziologic, cât şi la cel social şi cultural. De asemenea, simţurile nu sunt tratate doar în sine, ci prin corelatele, funcţiile şi produsele lor (alimentaţie, percepţie socială şi iluzie, muzică şi voce, râs etc.). În acelaşi timp, se analizează multiplele faţete ale unui fenomen, cum ar fi vorbirea, pornind de la semantică şi stăruind asupra aspectelor paralingvistice (intonaţia, timbrul, intensitatea, ritmul, pauza).

Capitolul al doilea, cu titlul „La graniţele fluide ale psihosociologiei” (pp. 133-236, este unul propriu-zis de psihologie socială, expunând în aceeaşi manieră riguroasă, dar şi clar interpretativă, fenomene de comportament colectiv, care nu se lasă uşor definite şi chiar circumscrise: bârfa, credinţa în horoscop şi în ghicitul în palmă. Un subcapitol deosebit de relevant este dedicat parapsihologiei. Deosebit de relevant pentru că angajează poziţii epistemologice şi printre oamenii de ştiinţă, dar mai ales din perspectiva unei psihosociologii publice. Aceasta deoarece, în condiţiile unei cunoaşteri cotidiene tot mai complexe şi multistratificate, a unui public, pe ansamblu, tot mai bine informat, dacă ghicitul şi horoscopul nu mai au aceeaşi trecere, credinţele în extrasenzorial, telepatie, fenomene Psi şi multe alte credinţe de acest fel (vezi şi cartea lui Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii. Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte aiureli, tradusă şi în româneşte în 2009 la Editura Humanitas, şi la care fac trimitere şi autorii), se bucură de mare credibilitate. În subcapitolul „Parapsihologia: cercetări ştiinţifice, trucuri şi falsuri” (pp.191-206), sunt supuse atenţiei cititorului suficiente dovezi pentru surmontarea unor atari credinţe sau cel puţin pentru diluarea lor.

Afirmam că în întregimea sa, lucrarea se desfăşoară ca o trimitere spre a medita, cu mijloace ştiinţifice, despre om în general, despre alţii şi despre propria persoană. Dar în partea a doua a volumului (intitulată „Ispita cunoaşterii de sine”) sunt descrise expres o serie de instrumente (teste, scale, inventare), cu instrucţiuni de aplicare şi de calculare, respectiv interpretări ale scorurilor, care ne pot ajuta la o cunoaştere mai nuanţată a propriei personalităţi, începând de la stima de sine, trecând prin trebuinţa de evaluare şi de consistenţă, optimism vs. pesimism, adaptabilitate, valori profesionale, şansa fericirii, şi ajungând la anumite probe de ingeniozitate mentală. Şi în această parte a cărții (pp. 237-318) se face apel, prin mica introducere care precede expunerea instrumentelor propriu-zise, la prudenţă, înţelepciune şi seninătate: „Probele pe care vi le propunem sunt doar indicative […]. Dacă la unul sau altul dintre teste aţi obţinut scoruri care nu vă satisfac, nu fiţi prea supărată sau prea supărat. Nu uitaţi că un test psihologic este o probă scurtă, validată şi etalonată, la care totdeauna ieşi mai prost … decât te-ai fi aşteptat !”( p. 240)

S-ar putea dezvălui şi alte valenţe pozitive ale volumului De gustibus. Eseuri psihosociologice analizat aici, însă în final cred că mai ales una nu trebuie omisă: abordarea comparativ-culturală a stărilor şi fenomenelor vizate face largi referiri la realitatea românească, la tradiţii şi prezent şi, implicit, la autori români. Ceea ce, din păcate, nu este o practică intelectuală prea uzitată la noi. Şi din acest motiv, dar mai cu seamă din motive de conţinut şi stil, se poate afirma că lucrarea se adresează nu doar marelui public, ci şi specialiştilor.