Romania Sociala logo
Menu

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

autor:   14 April 2018  

Pe aici nu se (mai) trece! Osuarul eroilor din primul război mondial la Comana

Trecerea în revistă, pe scurt

Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România?

Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe una nu se termină neapărat cealaltă, ci, pur și simplu coexistă.

Mai întâi am aflat, prin studenție, că problema este înscrierea pe o orbită joasă a dezvoltării subdezvoltării, România trecând de la statutul de semiperiferie a sistemului mondial, la aceea de periferie, și aceasta e principala ispravă a elitelor FSN-iste, de acum 30 de ani. Mă uitam îngrijorat să caut semne care să contrazică noul statut al țării. Și n-am văzut decât tarabe și fabrici în ruine. Asta a fost cam până prin 2000.

Mi-am dat seama, văzând că timpul înseamnă acumularea de probleme, că România nu doar le acumulează, dar evoluția acestei țări înseamnă apariția unor noi specii probleme: acelea care generează altele – a doua etapă a (in)evoluției. Elitele neokominterniste-dizidente nu rezistente față de comunism de după 1990 au generat alte elite aidoma, numai puțin schimbate, dar cu aceleași priorități. Capitalismul de tarabă a fost succedat de capitalismul de carton (de tip FNI), manualul alternativ (Șora/Marga), legile privatizării și legile rurale din 1990-2000 (Roman/Lupu) au fost „micile mutații” care ne-au asigurat acest neonorabil loc în ierarhia regională și mondială. Numitorul comun: tot ce fac, fac „pe seama României”, nu „pentru România”. Și am notat fenomenul. Pentru a treia oară după fanarioți și regimul stalinist-paukerist, România se scufundă sub istorie, trăind sub teroarea acesteia (Eliade – „teroarea istoriei”). Noua epocă a „tranziției” ignoră cu desăvârșire problema rurală (țăranimea și satul, relația dintre sat și oraș), problema industrială (chestiunea productivității muncii și a așezării politicilor fiscale funcție de contribuția întreprinderilor la Venitul Național), problema educației (demnitate prin manualul de istorie, geografie, limba și literatură română) etc.. . Și am ajuns la concluzia că România iese din nou din istorie și intră în subistorie. Redevine o cultură minoră (Blaga), pierzându-și vocația europeană în numele … „europenizării” devenită noua limbă de lemn. Ce înseamnă ieșirea din istorie? Faptul că insul nu-și mai poate urmări vocația în țară, iar societatea nu mai are inițiativă în a-și proiecta vreun ideal în raport cu lumea. Statul nu are proiect, redus la rolul de instrument colector de impozite, de redistribuire a veniturilor, din care majoritatea se scurg în afara țării.

A patra etapă. Între timp, un accent interesant al terorii istoriei instituite asupra României este societatea supravegheată. După 2004. Nu o să intru în detalii cu privire la numărul de „supraveghetori”/securiști la mia de locuitori, se pare printre cele mai mari din Europa, dacă nu cel mai mare. Pentru o societate în care productivitatea muncii nu se leagă cu nicio politică coerentă fiscală, industrială, în care Academia e ruptă complet de puterea executivă (cunoașterea nu se transmite în actul de guvernare și nici în cel economic…), e interesant ce e de supravegheat: probabil să rămânem pe acest parcurs istoric – pe care unii guguștiuci îl confundă, umflându-și gușa cu mândrie, cu „mondializarea” sau „globalizarea”.

Am realizat, relativ recent, că capabilitatea de a vedea problemele scad de la an la an. Spunea un mare economist, Hirschman, că, capacitatea de înțelegere este cea mai bună capabilitate a unei țări. Această capabilitate scade pentru că minoritatea conștientă este marcată de orgolii pe măsura problemelor, și deci nu comunică și nu realizează acea pătură germinativă necesară redeșteptării sociale și naționale, strat pe care să se închege, legând inteligențele, rețeaua „spiritelor de corp”, vitale pentru orice profesie și societate. Pentru că posibilitatea de asimilare a culturii scade de la an la an. Pentru că demografia de recrutare a elitelor este tot mai periferială. Pentru că reflexul intelectual rezidual, după 50 de ani comunism impropriu denumit „național”, este doar orgoliul, nu ideea unei patrii comune. Dar mai ales pentru că fragmentarea este obiectiv de stat al societății supravegheate, pentru că orice este chimval răsunător este bun. Supravegherea, minoritatea zgomotoasă, formele fără fond – „chimvalul răsunător” sunt noile formule ale lipsei de acțiune pentru România.

A cincea etapă. În care gândirea se întoarce „natural” împotriva sa. A gândi devine imposibil. Până acum lucrarea era blocată de factori externi voinței lucrătoare: periferializarea, elitele neokominterniste, puișorii acestora (capitalismul roșu cu beizadelele sale), statul polițienesc/fiscal/societatea supravegheată. Acum omul românesc a fost adus în substadiul în care nu poate să mă vrea, să cunoască, să acționeze altfel decât în paradigma unui servilism generalizat. Are fruntea deja plecată, nu doar că nu mai vede stelele, dar nici nu știe că acestea mai există. Nu mai are repere. Nu mai vrea să fie liber. Insul este deja tocat mărunt de teroarea istoriei: la serviciu și acasă. Orizontul este cel al zilei de mâine. Tinerii nu doar că nu mai citesc, nici nu mai pot să o facă, chiar dacă ar dori: mintea lor nu mai are conexiunile neuronale minim necesare. Libertate? Intimitate? Poprietate? Semne de întrebare exotice. Situația nu este doar în România. Occidentul ne-a luat-o de mult înainte …

Și, a propos. Este inutil

să reproșăm facebook-ului că e imoral … Sau internetului că … prostește. Întotdeauna cel mai prețuit bun a fost cel mai periculos, mai imoral. Au fost cărbunele și calea ferată, petrolul și automobilul, acum este IT-ul cu societatea (inerent) supravegheată (cu aceasta se ocupă datele, nu?). Fetișizăm mai mult ceea ce deja am fetișizat de vreo 40 de ani: computerul, informația-ca-informatică. Și iată că revenim la zorii umanității (Auguste Comte), când singura formă de abstractizare la care omul avea acces era fetișul. (Se explică barbaria în muzică, modă, etc.).  Fetișul – acordarea de puteri explicative și mântuitoare obiectelor este tipică societăților cu capabilități de abstractizare limitate. Și cum putem fi noi astăzi, dacă singurii care au dreptul să gândească sunt inginerii IT? Pentru că pe restul îi paște ghilotina, ghilotina incorectitudinii politice? Dezbisericiți și fără de lectură „mare”, „pragmatici”, posmodernii se legitimează prin orice altceva decât, filosofie, literatură,  comunitate, neam și patrie. Pentru milițianul corectitudinii politice, adică pentru ideolog, ideea însăși este infracțiune, iar infractor este omul care gândește. Nu întâmplător, retrăim epoca marilor migrații, în care primul migrator este însuși neoliberalul-fără-de-cetate, cel care-i și deschide larg porțile. N.B. pentru cei grăbiți: prima globalizare a avut ca actor principal tocmai cetățile feniciene, apoi grecești, care au împins frontierele lumii cu fiecare pulsație odiseică.

Noutatea azi față de epoca modernă? Nu doar România se prăbușește periferial. Ci și Occidentul, prin erodarea (ireversibilă) a clasei de mijloc și a relației dintre stat și cetățean.

Spre deosebirea etapei martirice din 1944-1964, când cei mai buni 12% dintre români au fost striviți în închisorile comuniste, restul rămânând „să se descurce” cu sistemul (descurcăreții – adevărat tipar antropologic, insuficient studiat), acum suntem în situația în care universul concentraționar a cuprins aproape în întregime societatea, reeducarea începând din pruncie, cu MTV și facebook, prin grădiniță și telefonul mobil, la „sala de fitness” și la locul de muncă.  Această etapă se va fi epuizat când „rețeaua” nu va mai fi având a cui intimitate/libertate să consume.   Și iată că ajungem la etapa ciclului pozitiv al istoriei universale. Abia atunci vom fi rămas doar cu sufletul.

De aici începem

Probabil că vom mai adăsta, ca români trăitori ai prezentului, noi și urmașii noștri, în această etapă cumulată a periferiei economice și spirituale, până la epuizarea ciclului, adică încă vreo 20 de ani. După ce actualul ciclu se va apropia de final, am putea să ne gândim la un nou început, la renaștere. Chiar așa îi va și spune, după Reconquista spaniolă din Evul mediu timpuriu. Cetățile vor fi reconstruite: mai întâi cele sufletești, apoi orașele, satele, țările. Pentru că sufletul e mai vechi decât neocomunismul neoliberal, mai puternic decât orice „standard al comunității” („comunitate”, serios?), mai adânc decât orice ideologie. Pentru că odată prăbușit omul istoric, va rămâne esența lui, care nu este din lumea aceasta, este transistorică și multimilenară: omul iubitor de înțelepciune (homo sapiens) și de aproapele (omul creștin).

Deci, de unde am putea „reîncepe” România, concret? Sunt atâtea minți inteligente care-și pun această problemă, și tot atâtea „începuturi”, probabil. Și mai multe minți luminate (mai mult decât inteligente, pentru că mintea luminată are și caracter) care și-au pus problema și au dat soluții valabile și azi.

Numai prin apropierea capitalului de cultură, mai exact a capitalismului românesc de cultură (cultura română) vom putea, în această etapă a ciclului istoric să ne recăpătăm libertatea, reintrând în istorie: libertate prin vocație la nivel personal și societate cu proiect național la scară colectivă. Numai când capitalul românesc, care deține totuși, încă aproape 50%* din economia acestei țări, va înțelege să construiască instituții de cultură (școli, universități, teatre, institute), refăcând reperele instituționale ale acestei țări, societatea va reuși să se emancipeze de sub tutela instituțiilor publice privatizate de „societatea civilă”. Atunci vor apărea marile instituții reper pentru societate, și tot atunci capitalul însuși va avea în sfârșit, umbrela sub care să prospere. Pentru că banii stau și ei mereu sub o idee. Una e să faci afaceri pentru profitul tău imediat, și altul este efectul de multiplicare în cadrul unui proiect național.

Statul și-a dat măsura deja de 30 de ani, prin lipsa proiectului național. Intrarea în NATO și UE s-au consumat și, după cum au fost realizate, au apărut mai degrabă mișcări inerțiale sau proiecte ale altora. Inexistența unui proiect național a transformat statul în ceea ce este astăzi: instrument fiscal de supraveghere generalizată. Iar proiectul național este parte a mecanismului cultural. Instituțiile de cultură nu mai generează proiecte apte să „ridice și conserve” (Manoilescu, Golopenția despre sat și cultura română). Neavând legitimitate, această cultură „întreținută” de stat pe bani grei – toate sclifoselile pe seama României se țin pe bani publici, filmele, revistele, „marii autori” etc. – spuneam că această cultură pe bani grei, neavând legitimitate, nu se transformă în reflex salvator administrativ și politic, dimpotrivă, infestează.

Trebuie regăsit modelul Astrei, al memorandiștilor ardeleni, al capitalului românesc care a înțeles că scopul său este poporul român, nu profitul în sine, iar acest scop se atinge prin susținerea unei rețele de școli și seminarii, de teatre și de acțiuni culturale alternative. Capitalismul îmbisericit este, poate, un cer prea înalt. Însă capitalismul care să propage competențele și aptitudinile sufletești care țin o națiune sub grija și cu ajutorul preoților este soluția memorandistă despre care vorbim aici.

Da, memorandiștii au făcut pușcărie. Da, memorandiștii au fost stigmatizați, dar au avut un steag de dus, nu doar afaceri de făcut! Pentru că fără școală, teatru, muzeu, presă ale libertății gândului, rostul banilor nu se întrevede, ca și viitorul acestei națiuni. Pentru că eficiența capitalului constă nu în randamentul pe termen scurt al capitalului, ci în unitatea dintre producător și consumator, în contribuția adusă la venitul național.  Și numai întreprinderea capitalistă realizată de oameni liberi va supraviețui în competeția internațională. Pentru că libertatea este bunul cel mai de preț al capitalului, iar capitalul va supraviețui nu prin consumul libertăților individuale – ceea ce Marx numea alienare, ci prin multiplicarea acestora, ceea ce știința economică numește insuficient „inovare”, „creativitate”.

Nota
„Companiile cu capital privat românesc au scăzut la 46% cotă în cifra de afaceri pe total economie, faţă de 47% în 2015. Companiile străine au crescut la 50% pondere în 2016.”
Ziarul Financiar, 29 ian 2018, Sorin Pâslaru „Capitalul privat românesc – argument”,  http://www.zf.ro/suplimente/capitalul-privat-romanesc-argument-16961956



Facebook

Semnal editorial: Sociologie Românească nr. 1/2024

Semnalăm publicarea online a numărului 1/2024 al Revistei Sociologie Românească. Din cuprins: Studii / Studies From “At Risk” to “Dangerous” People. The Roma Between Development Policies and Practices of ExpulsionIonuț Marian Anghel Exploring the Gendered Dynamics of Work and Family Life. A Secondary Descriptive Analysis in the Romanian ContextMaria Simionescu (Vlăsceanu) Răspunsuri la criza ocupării. Transformări ...

Începuturi ale sociologiei medicale în anii `80.  O discuție cu sociolog Florica Bătrîn

Dragă Flori, ce făceai în anii `70 – `80  ca sociolog ? Din câte-mi amintesc, în anii respectivi, sociologia de la noi era preocupată de probleme precum integrarea, eficiența, mobilitatea socială. Ca absolvent al promoției’75, specizalizat în sociologia educatiei și culturii, am avut șansa de a găsi în oferta săracă de ...

In memoriam Constantin (Telu) Stoiciu

Constantin (Telu) Stoiciu este un mare prieten al nostru. Realizăm acum la despărțire că termenul de prieten este insuficient pentru a exprima consistența sentimentelor. El este, timp de 60 de ani, chiar dacă uneori a stat mai aproape sau mai departe, o parte importantă a vieții noastre. Este și va rămâne un mare ...

Speranța de viață după Pandemie. Spectaculoasa recuperare

Introducere În luna septembrie a anului trecut am publicat la Contributors un articol dedicat speranței de viață în țara noastră [1]. Se dorea a fi un răspuns la o întrebare firească asupra modului în care speranța de viață urma să se redreseze după declinul apreciabil din anii 2020 și 2021 provocat de imprevizibila Pandemie ...

Un interviu care rămâne actual peste vreme: prof. univ. Elisabeta Bostan în dialog cu Revista Teatru despre spectacol și universul copilăriei (1974)

Prof. Univ. Dr., Cercetător Principal ICCV, Elena Zamfir  Doresc să aduc în fața cititorilor noștri un interviu al doamnei profesor univ. Elisabeta Bostan de acum 50 de ani acordat Revistei Teatru. Cuvintele sunt de prisos în a introduce o valoare inestimabilă a culturii și a cinematografiei românești când vorbim de doamna profesor ...

Concursul Euroviziune 2024. Nemo și Codul

Nemo este cântărețul câștigător din mai 2024 la Euroviziune. Acum o saptămînă. Iar Cod este titlul cântecului câștigător. Nu știu ce va spune critica muzicală din Romania despre performanța artistică și muzicală a cântărețului Nemo. În ce ne privește am avea câteva întrebări sociologice, la cald. Cuvântul Nemo. Iată un cuvânt ...

Impactul social al tehnologiilor imersive

Sursa: https://www.ici.ro Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Informatică – ICI București[1] a organizat recent un webinar pe tema „Viitorul tehnologiilor imersive în România” cu scopul de a reuni reprezentanți ai mediului academic, antreprenori din sectorul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, reprezentanți ai autorităților publice cu rol de reglementare și de a aduce în ...

Sociologie și policalificare în industrie. Pe marginea unui articol publicat în 1984. Discuție între Sorin Mitulescu și Ion Tița Călin

Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80 Cine ești dumneata, domnule Ion Tița-Călin? În anul 1975, am absolvit Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, cu media generală 9,50. Primisem recomandarea să lucrez într-un institut de cercetare științifică, dar la repartizarea în producție, am optat pentru postul de sociolog din Șantierul Naval Constanța ...