Romania Sociala logo
Menu

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

autor:   14 April 2018  

Radu Baltasiu
Pe aici nu se (mai) trece! Osuarul eroilor din primul război mondial la Comana

Trecerea în revistă, pe scurt

Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România?

Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe una nu se termină neapărat cealaltă, ci, pur și simplu coexistă.

Mai întâi am aflat, prin studenție, că problema este înscrierea pe o orbită joasă a dezvoltării subdezvoltării, România trecând de la statutul de semiperiferie a sistemului mondial, la aceea de periferie, și aceasta e principala ispravă a elitelor FSN-iste, de acum 30 de ani. Mă uitam îngrijorat să caut semne care să contrazică noul statut al țării. Și n-am văzut decât tarabe și fabrici în ruine. Asta a fost cam până prin 2000.

Mi-am dat seama, văzând că timpul înseamnă acumularea de probleme, că România nu doar le acumulează, dar evoluția acestei țări înseamnă apariția unor noi specii probleme: acelea care generează altele – a doua etapă a (in)evoluției. Elitele neokominterniste-dizidente nu rezistente față de comunism de după 1990 au generat alte elite aidoma, numai puțin schimbate, dar cu aceleași priorități. Capitalismul de tarabă a fost succedat de capitalismul de carton (de tip FNI), manualul alternativ (Șora/Marga), legile privatizării și legile rurale din 1990-2000 (Roman/Lupu) au fost „micile mutații” care ne-au asigurat acest neonorabil loc în ierarhia regională și mondială. Numitorul comun: tot ce fac, fac „pe seama României”, nu „pentru România”. Și am notat fenomenul. Pentru a treia oară după fanarioți și regimul stalinist-paukerist, România se scufundă sub istorie, trăind sub teroarea acesteia (Eliade – „teroarea istoriei”). Noua epocă a „tranziției” ignoră cu desăvârșire problema rurală (țăranimea și satul, relația dintre sat și oraș), problema industrială (chestiunea productivității muncii și a așezării politicilor fiscale funcție de contribuția întreprinderilor la Venitul Național), problema educației (demnitate prin manualul de istorie, geografie, limba și literatură română) etc.. . Și am ajuns la concluzia că România iese din nou din istorie și intră în subistorie. Redevine o cultură minoră (Blaga), pierzându-și vocația europeană în numele … „europenizării” devenită noua limbă de lemn. Ce înseamnă ieșirea din istorie? Faptul că insul nu-și mai poate urmări vocația în țară, iar societatea nu mai are inițiativă în a-și proiecta vreun ideal în raport cu lumea. Statul nu are proiect, redus la rolul de instrument colector de impozite, de redistribuire a veniturilor, din care majoritatea se scurg în afara țării.

A patra etapă. Între timp, un accent interesant al terorii istoriei instituite asupra României este societatea supravegheată. După 2004. Nu o să intru în detalii cu privire la numărul de „supraveghetori”/securiști la mia de locuitori, se pare printre cele mai mari din Europa, dacă nu cel mai mare. Pentru o societate în care productivitatea muncii nu se leagă cu nicio politică coerentă fiscală, industrială, în care Academia e ruptă complet de puterea executivă (cunoașterea nu se transmite în actul de guvernare și nici în cel economic…), e interesant ce e de supravegheat: probabil să rămânem pe acest parcurs istoric – pe care unii guguștiuci îl confundă, umflându-și gușa cu mândrie, cu „mondializarea” sau „globalizarea”.

Am realizat, relativ recent, că capabilitatea de a vedea problemele scad de la an la an. Spunea un mare economist, Hirschman, că, capacitatea de înțelegere este cea mai bună capabilitate a unei țări. Această capabilitate scade pentru că minoritatea conștientă este marcată de orgolii pe măsura problemelor, și deci nu comunică și nu realizează acea pătură germinativă necesară redeșteptării sociale și naționale, strat pe care să se închege, legând inteligențele, rețeaua „spiritelor de corp”, vitale pentru orice profesie și societate. Pentru că posibilitatea de asimilare a culturii scade de la an la an. Pentru că demografia de recrutare a elitelor este tot mai periferială. Pentru că reflexul intelectual rezidual, după 50 de ani comunism impropriu denumit „național”, este doar orgoliul, nu ideea unei patrii comune. Dar mai ales pentru că fragmentarea este obiectiv de stat al societății supravegheate, pentru că orice este chimval răsunător este bun. Supravegherea, minoritatea zgomotoasă, formele fără fond – „chimvalul răsunător” sunt noile formule ale lipsei de acțiune pentru România.

A cincea etapă. În care gândirea se întoarce „natural” împotriva sa. A gândi devine imposibil. Până acum lucrarea era blocată de factori externi voinței lucrătoare: periferializarea, elitele neokominterniste, puișorii acestora (capitalismul roșu cu beizadelele sale), statul polițienesc/fiscal/societatea supravegheată. Acum omul românesc a fost adus în substadiul în care nu poate să mă vrea, să cunoască, să acționeze altfel decât în paradigma unui servilism generalizat. Are fruntea deja plecată, nu doar că nu mai vede stelele, dar nici nu știe că acestea mai există. Nu mai are repere. Nu mai vrea să fie liber. Insul este deja tocat mărunt de teroarea istoriei: la serviciu și acasă. Orizontul este cel al zilei de mâine. Tinerii nu doar că nu mai citesc, nici nu mai pot să o facă, chiar dacă ar dori: mintea lor nu mai are conexiunile neuronale minim necesare. Libertate? Intimitate? Poprietate? Semne de întrebare exotice. Situația nu este doar în România. Occidentul ne-a luat-o de mult înainte …

Și, a propos. Este inutil

să reproșăm facebook-ului că e imoral … Sau internetului că … prostește. Întotdeauna cel mai prețuit bun a fost cel mai periculos, mai imoral. Au fost cărbunele și calea ferată, petrolul și automobilul, acum este IT-ul cu societatea (inerent) supravegheată (cu aceasta se ocupă datele, nu?). Fetișizăm mai mult ceea ce deja am fetișizat de vreo 40 de ani: computerul, informația-ca-informatică. Și iată că revenim la zorii umanității (Auguste Comte), când singura formă de abstractizare la care omul avea acces era fetișul. (Se explică barbaria în muzică, modă, etc.).  Fetișul – acordarea de puteri explicative și mântuitoare obiectelor este tipică societăților cu capabilități de abstractizare limitate. Și cum putem fi noi astăzi, dacă singurii care au dreptul să gândească sunt inginerii IT? Pentru că pe restul îi paște ghilotina, ghilotina incorectitudinii politice? Dezbisericiți și fără de lectură „mare”, „pragmatici”, posmodernii se legitimează prin orice altceva decât, filosofie, literatură,  comunitate, neam și patrie. Pentru milițianul corectitudinii politice, adică pentru ideolog, ideea însăși este infracțiune, iar infractor este omul care gândește. Nu întâmplător, retrăim epoca marilor migrații, în care primul migrator este însuși neoliberalul-fără-de-cetate, cel care-i și deschide larg porțile. N.B. pentru cei grăbiți: prima globalizare a avut ca actor principal tocmai cetățile feniciene, apoi grecești, care au împins frontierele lumii cu fiecare pulsație odiseică.

Noutatea azi față de epoca modernă? Nu doar România se prăbușește periferial. Ci și Occidentul, prin erodarea (ireversibilă) a clasei de mijloc și a relației dintre stat și cetățean.

Spre deosebirea etapei martirice din 1944-1964, când cei mai buni 12% dintre români au fost striviți în închisorile comuniste, restul rămânând „să se descurce” cu sistemul (descurcăreții – adevărat tipar antropologic, insuficient studiat), acum suntem în situația în care universul concentraționar a cuprins aproape în întregime societatea, reeducarea începând din pruncie, cu MTV și facebook, prin grădiniță și telefonul mobil, la „sala de fitness” și la locul de muncă.  Această etapă se va fi epuizat când „rețeaua” nu va mai fi având a cui intimitate/libertate să consume.   Și iată că ajungem la etapa ciclului pozitiv al istoriei universale. Abia atunci vom fi rămas doar cu sufletul.

De aici începem

Probabil că vom mai adăsta, ca români trăitori ai prezentului, noi și urmașii noștri, în această etapă cumulată a periferiei economice și spirituale, până la epuizarea ciclului, adică încă vreo 20 de ani. După ce actualul ciclu se va apropia de final, am putea să ne gândim la un nou început, la renaștere. Chiar așa îi va și spune, după Reconquista spaniolă din Evul mediu timpuriu. Cetățile vor fi reconstruite: mai întâi cele sufletești, apoi orașele, satele, țările. Pentru că sufletul e mai vechi decât neocomunismul neoliberal, mai puternic decât orice „standard al comunității” („comunitate”, serios?), mai adânc decât orice ideologie. Pentru că odată prăbușit omul istoric, va rămâne esența lui, care nu este din lumea aceasta, este transistorică și multimilenară: omul iubitor de înțelepciune (homo sapiens) și de aproapele (omul creștin).

Deci, de unde am putea „reîncepe” România, concret? Sunt atâtea minți inteligente care-și pun această problemă, și tot atâtea „începuturi”, probabil. Și mai multe minți luminate (mai mult decât inteligente, pentru că mintea luminată are și caracter) care și-au pus problema și au dat soluții valabile și azi.

Numai prin apropierea capitalului de cultură, mai exact a capitalismului românesc de cultură (cultura română) vom putea, în această etapă a ciclului istoric să ne recăpătăm libertatea, reintrând în istorie: libertate prin vocație la nivel personal și societate cu proiect național la scară colectivă. Numai când capitalul românesc, care deține totuși, încă aproape 50%* din economia acestei țări, va înțelege să construiască instituții de cultură (școli, universități, teatre, institute), refăcând reperele instituționale ale acestei țări, societatea va reuși să se emancipeze de sub tutela instituțiilor publice privatizate de „societatea civilă”. Atunci vor apărea marile instituții reper pentru societate, și tot atunci capitalul însuși va avea în sfârșit, umbrela sub care să prospere. Pentru că banii stau și ei mereu sub o idee. Una e să faci afaceri pentru profitul tău imediat, și altul este efectul de multiplicare în cadrul unui proiect național.

Statul și-a dat măsura deja de 30 de ani, prin lipsa proiectului național. Intrarea în NATO și UE s-au consumat și, după cum au fost realizate, au apărut mai degrabă mișcări inerțiale sau proiecte ale altora. Inexistența unui proiect național a transformat statul în ceea ce este astăzi: instrument fiscal de supraveghere generalizată. Iar proiectul național este parte a mecanismului cultural. Instituțiile de cultură nu mai generează proiecte apte să „ridice și conserve” (Manoilescu, Golopenția despre sat și cultura română). Neavând legitimitate, această cultură „întreținută” de stat pe bani grei – toate sclifoselile pe seama României se țin pe bani publici, filmele, revistele, „marii autori” etc. – spuneam că această cultură pe bani grei, neavând legitimitate, nu se transformă în reflex salvator administrativ și politic, dimpotrivă, infestează.

Trebuie regăsit modelul Astrei, al memorandiștilor ardeleni, al capitalului românesc care a înțeles că scopul său este poporul român, nu profitul în sine, iar acest scop se atinge prin susținerea unei rețele de școli și seminarii, de teatre și de acțiuni culturale alternative. Capitalismul îmbisericit este, poate, un cer prea înalt. Însă capitalismul care să propage competențele și aptitudinile sufletești care țin o națiune sub grija și cu ajutorul preoților este soluția memorandistă despre care vorbim aici.

Da, memorandiștii au făcut pușcărie. Da, memorandiștii au fost stigmatizați, dar au avut un steag de dus, nu doar afaceri de făcut! Pentru că fără școală, teatru, muzeu, presă ale libertății gândului, rostul banilor nu se întrevede, ca și viitorul acestei națiuni. Pentru că eficiența capitalului constă nu în randamentul pe termen scurt al capitalului, ci în unitatea dintre producător și consumator, în contribuția adusă la venitul național.  Și numai întreprinderea capitalistă realizată de oameni liberi va supraviețui în competeția internațională. Pentru că libertatea este bunul cel mai de preț al capitalului, iar capitalul va supraviețui nu prin consumul libertăților individuale – ceea ce Marx numea alienare, ci prin multiplicarea acestora, ceea ce știința economică numește insuficient „inovare”, „creativitate”.

Nota
„Companiile cu capital privat românesc au scăzut la 46% cotă în cifra de afaceri pe total economie, faţă de 47% în 2015. Companiile străine au crescut la 50% pondere în 2016.”
Ziarul Financiar, 29 ian 2018, Sorin Pâslaru „Capitalul privat românesc – argument”,  http://www.zf.ro/suplimente/capitalul-privat-romanesc-argument-16961956



Facebook

Dimitrie Gusti, contribuție și receptarea sa de către Istorie

Cu ocazia desfășurării celui de al XIII-lea Congres anual al Asociației Medicale Române, în parteneriat cu Academia Română, în data de 19 aprilie 2019 a fost organizată în Aula Academiei Române sesiunea aniversară „Incursiune în istoria medicinei: Dimitrie Gusti și Ion Pavel” prezidată de Academician C. Ionescu-Tîrgoviște, Prof. dr. ...

MĂRTURII ȘI MĂRTURISIRI (IV) Iancu Filipescu în dialog cu Septimiu Chelcea

Practica de cercetarea sociologică a studenţilor I. F. În buna tradiţie a Școlii monografiei sociologice, după sesiunea de examene din vară, se organizau, timp de o lună, practicile de teren, în care studenţii învăţau, sub îndrumarea profesorilor, să lucreze pe teren. Existau două tipuri de investigaţii sociologice: cele cu caracter pedagogic, în ...

MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI (V) Iancu Filipescu în dialog cu Septimiu Chelcea

Lecţii de sociologie, lecţii de viaţă Astăzi, 18 aprilie, profesorul Iancu Filipescu împlineşte 71 de ani. Amintirile sale nu sunt numai adevărate lecţii de sociologie, dar şi de viaţă. LA MULȚI ANI, minte iscoditoare! Septimiu Chelcea S. C. Ştiu că reinstituţionalizarea sociologiei la Universitatea din Bucureşti a fost un semnal pentru alte centre universitare că se pot ...

Obsesia eşantionului reprezentativ, o frână a dezvoltării sociologiei româneşti?

Aceste reflecţii au fost generate de o discuţie din ICCV pe un program foarte important în institutul nostru, calitatea vieţii. Discuţia a pornit de la o cercetare empirică pe calitatea vieţii făcută în 1980 în România.[1] Am avut impresia, poate greşesc, că un coleg a strâmbat din nas. Care a fost eşantionul ? Doar ...

E bună lumea în care trăim? Fii liniștit, justiția e independentă

Cred că e momentul să ne punem o întrebare care, la prima vedere, ar părea ciudată: vrem să trăim într-o lume dominată mai mult de moralitate sau de justiție? Evenimentele din ultimul timp m-au pus pe gânduri. Cred că se schimbă ceva în fundamentele lumii: o trecere de la morală, centrată pe ...

Revista Cultura 3/2019

Va semnalam aparitia numarului 3/2019 al revistei Cultura, publicatie editata de Fundatia Culturala Augustin Buzura. Dintre materialele din acest numar: - eseul Caderea cortinei de fier si entropia valorilor, autor Gheorghita Geana (pp. 109-113) - punctul de vedere Limba noastra-i limba sfanta, autor Ioan-Aurel Pop (pp. 100-101)- recenzie Inegalitatile de clasa si inegalitatile in invatamant (autor ...

România deleuziană. Fragmentul XXX, despre păsări și animale (III)

Motto: ,,Nu există două inimi, una pentru om și alta pentru animal” (Lamartine) xxx Animalul și împărăția mesianică.Problema apare în ,,Isaia”, în două locuri.  Prima dată în capitolul II, 6: ,,Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi ...

MĂRTURII ȘI MĂRTURISIRI (III) Iancu Filipescu în dialog cu Septimiu Chelcea

Profesorii primei promoţii de sociologi S. C. Catedra de sociologie de la Facultatea de Filozofie (Universitatea din Bucureşti) are o istorie intereseantă. Iniţial, în anul universitar 1966-1967, numărul cadrelor didactice era mic: Stela Cernea, Aculin Cazacu, Miron Constantinescu, Ion Drăgan, Pompiliu Grigorescu, Ion Iordăchel, Ioan Matei, Henri H. Stahl. Azi, în Departamentul de sociologie al Facultăţii de ...