Societatea hipermodernă acompaniată de transformările majore care se înregistrează în contextul pandemiei în domeniul social, economic și politic, efectele psihologice cauzate de distanțarea socială, care a condus la modificarea relațiilor de muncă și mediului familial, disponibilizările de personal, ca urmare a restructurărilor la nivelul organizaților, au adus în atenția specialiștilor în domeniul socio-umano nouă prioritate – necesitatea gestionării riscurilor sociopsihice în organizații, dintr-o perspectivă pluridisciplinară- sociologia clinică a muncii.

Prin orientarea spre individ, sociologia clincă se înscrie în  tradiția lui Max Weber, ca o sociologie cuprinzătoare, care ia în considerare subiectivitatea și, în același timp, este și o sociologie moștenită și de la E. Durkheim, deoarece pune accent pe fenomenele psihologice, care sunt însăși substanța sociologiei. „Unicitatea acestei orientări este că introduce proceduri clinice pentru a asculta experiența actorilor și consideră că această experiență este esențială pentru înțelegerea fenomenelor sociale.”[1]

Referindu-se la rolul sociologului în abordarea clinică a fenomenelor sociale, Emile Durkheim consideră că „nevoia unui sociolog să studieze problemele psihice precum și faptul că, deși viața colectivul nu derivă din individ, sunt strâns legate între ele, al doilea facilitând explicarea primului.”[2]

Prin metodele specifice, sociologia clinică investighează diverse probleme de la traumele sociale, imaginarul social, dezafilierea sau afilierea socială, acordând o atenție specială celor asociate muncii și organizațiilor, unde contribuie la analiza transformărilor inerente capitalismului financiar actual și a organizării.[3]

Sociologia clinică – repere istorice

Conceptul de sociologie clinică a apărut în SUA în anul 1930și este atribuit medicului Milton C. Winternientz, pionier al școlii de la Chicago, patolog și decan al Facultății de Medicină la Universitatea Yale, care a propus crearea unui departament de sociologie clinică, inițiativă publicată în articolul său „Clinical sociologie”(American Journal of Sociology, vol. 37, nr.1).[4]

La sfârșitul anilor 1920 – începutul anilor 1930, renumiți sociologi clinicieni americani – Louis Wirth, Harvey Zorbaugh, Leonard Cottrell, au lucrat în clinici pentru copii, au predat cursuri în facultăți, contribuind astfel prin experiența lor profesională la dezvoltarea sociologiei clinice. In studiile realizate, aceștia au evidențiat legătura cauzală dintre problemele sociopsihice si relațiile sociale, acest argument fiind susținut și de neurologul american  James J. Putnam, de la Universitatea de Medicină din Hardward, care a afirmat că „există o legătură între relațiile sociale ale fiecărui om, unde este scrisă în principal istoria sa mentală și între relațiile sale sociale în care, în principal, sunt cauzele tulburărilor care îi amenință fericirea și eficacitatea, precum și mijloacele pentru a le asigura recuperarea”[5]

În Europa, conceptul de sociologie clincă a apărut în Franța în anii 1980, iar mai târziu, în 1988, la Geneva,la propunerea unui comitet de inițiativă format din Robert Sévigny, Gilles Houle, Eugène Enriquez și Vincent de Gaulejac, prin constituirea unui grup de lucru în cadrul Asociației Internaționale a Sociologilor Francofoni (AISLF), care a fost recunoscut ca un comitet permanent de cercetare.

În 1992 un alt grup de lucru internațional s-a format în cadrul Asociației Internaționale de Sociologie, o rețea francofonă și latină, reprezentată în principal în Belgia, Grecia și Italia, Spania, Argentina, Mexic, Brazilia, Uruguay și Chile. Sociologia clinică francofonă apare în filiația psihosociologiei în cadrul Asociației pentru Cercetare și Intervenție Psihosociologică (ARIP)și Laboratorul de Schimbări Sociale, care a fuzionat în  2014 cu Centrul pentru Sociologia Practicilor și Reprezentărilor Politice ( CSPRP ), devenit Laboratorul de Schimbări Sociale și Politice ( LCSP).

În 2015 s-a decis construirea Rețelei internaționale de sociologie clinică, o nouă structură de lucru în care profesioniștii formați în Institutul Internațional de Sociologie Clinică și în Laboratorul de Schimbări Sociale din diferite țări, pot contribui la dezvoltarea sociologiei clinice în țările membre Franța, Belgia, Italia și Rusia, America Latină (Chile, Mexic, Brazilia, Argentina, Uruguay) și America de Nord (Canada).

Așa cum subliniază sociologul francez Vincent de Gaulejac, fenomenele sociale nu sunt niciodată pur sociale, ele sunt complexe și multidimensionale, iar  „Sociologia clinică își propune să desfacă nodurile complexe între determinisme sociale și determinisme psihice în comportamentele indivizilor și grupurilor precum și reprezentările pe care acestea fac din comportamentele lor ”[6]

Potrivit autorului, abordarea clinică ne plasează aproape de subiect, „aproape de patul lui”, aceasta derivând din etimologia cuvântului clinic [klīn (ē) κλίνη gr. ‘pat’ + -ik-os / -ik-ē gr., care în limba greacă semnifică ‘în legătură cu’, iar unicitatea acestei perspective rezidă în principal din aceea că procedura clinică, care permite ascultarea atentă a experienței indivizilor sociali, facilitează, în același timp, explorarea subiectivității la nivel conștient și inconștient, care este necesară pentru cunoașterea fenomenelor sociale, care permit cercetătorului să exploreze componenta centrală a obiectului sociologiei, aceea de a cerceta dimensiunea existențială a relațiilor sociale.[7]

„În măsura în care considerăm că faptele sociale nu sunt lucruri, este adecvat să le înțelegem din exterior, ca fenomene care structurează existența socială. Această interioritate a lumii sociale pune sub semnul întrebării, în mod radical, echivalențe comune între, pe de o parte, psihologie / interioritate / psihic și, pe de altă latură, sociologie / exterioritate socială. Socialul și psihicul se hrănesc unul pe celălalt permanent și inseparabil. În cele mai multe cazuri noi întâlnim fenomene sociopsihice.”[8]

Organizația ca sistem socio-psihic

Pentru a descrie ansamblul proceselor de tranzacție între companie și individ, Aubert și Gaulejac (1991), Pagès, Gaulejac, Bonetti și Descendre (1998), au propus conceptul de
sistem socio-psihic, evidențiind că în companiile multinaționale sau companiile naționale mari, pe lângă contractul de muncă care indică aspectele formale (juridice și financiare), există un alt contract echivalent cu o tranzacție psihică similară cu un contract narcisist.

Mecanismul socio-psihic de interdependență dintre individ și organizație este alimentat prin faptul că  organizația contemporană este percepută de angajat ca un obiect de idealizare, un loc în care oferă satisfacții nelimitate de recunoaștere, oportunități, răspunzând dorințelor sale de auto-împlinire și autodepășire, de manifestare a entuziasmului permanent, sentimentul că este puternic și poate deveni„ câștigător”.

Aceastăcomplexitate între dispozitivele organizaționale și procesele psihice explică creșterea riscurilor psihosociale în companiile și instituțiile, care aplică principiile noului management. În acest context, conflictele sunt transferate la nivel psihologic, în termeni de nesiguranță,suferință psihică, epuizare profesională, tulburări psihosomatice, depresii.

În fața acestor conflicte, intervenția cu metodele sociologiei clinice de investigare reprezintă o soluție viabilă pentru anticiparea, prevenirea și rezolvarea problemelor asociate riscurilor sociopsihice în organizații.

[1]Vincent de Gaulejac și Fabienne Hanique în lucrarea „Clinici de lucru. Teorii și intervenții”, Zabala, Guerrero, Besoain. Universitatea Alberto Hurtado[1]

[2]Yzaguirre, F. și Castillo Mendoza, CA (2013), „Perspectiva sociologiei clinice: o sociologie a proximității orientată spre subiect ”,În lucrările celui de – al XI – lea Congres spaniol de sociologie: Criză și schimbare: propuneri din partea sociologie , volum ADDENDUM, pp. 832-840. ISBN 978-84-697-0169-0.

[3]Clinici de lucru. Teorii șiintervenții. Zabala, Guerrero, Besoain. Universitatea AlbertoHurtado. 2017.

[4]idem

[5]Op.cit.p.6

[6]Op.cit.4

[7]Op.cit p.9- 10

[8]idem