România s-a gândit mereu pe sine ca o parte a societății occidentale. România, o societate occidentală, dar în curs de dezvoltare, de lichidare a decalajul față de modelul occidental.
Această viziune se regăsește, însă doar parțial, și în relația sociologiei românești cu sociologia occidentală. Cu un decalaj doar de câteva decenii, socioloia, sociologia românească s-a lansat asimilând patternul sociologiei occidentale. La început, sociologii români s-au format în universitățile europene. Lucrările sociologilor români au fost realizate cu mijloacele comune europene, la standarde europene. Unele lucrări au fost publicate în occident.
Sociologii români nu au suferit pe atunci de complexul subdezvoltării. Într-o societate subdezvoltată s-a dezvoltat o sociologie la nivel occidental. Gusti a fost un sociolog recunoscut ca fiind unul din vârfurile sociologiei occidentale.
Sociologia are însă o particularitate. Ea este o știință a „universalului”, dar totodată o știință a societății în care sociologii trăiesc. Sociologia românească a fost definită de Gusti ca o știință a națiunii, a societății românești. Mișcarea gustiană și-au asumat responsabilitatea de a cercetat realitatea românească. Sociologia românească a fost europeană, dar totodată și românească prin obiectul ei distinct.
Istoria a produs însă schimbări dramatice în relația sociologie românească/ sociologie occidentală.
După o distrugere dramatică de aproape două decenii (anii 1945/ 1950), sociologia românească a trebuit să se reconstruiască. Dar acest lucru s-a petrecut într-un alt climat politic, ideologic și științific, scindat între o gândire marxistă sovietică și o gândire occidentală. La început, ea s-a definit nu ca un partener, ci ca un adversar ideologic și științific al sociologiei occidentale, care trebuia respinsă critic.
Pentru relansarea sa, noua sociologie românească nu putea să se bazeze pe sociologia marxistă, și ea subdezvoltată teoretic și metodologic, ci a trebuit să caute alte surse de sprijin. Paradoxal, sursele sociologice existente erau „nemarxiste”: tradiția sociologiei românești, Școala Gusti în special, și sociologia occidentală care cunoscuse după război o dezvoltare spectaculoasă. Respinsă la început cu argumente ideologice, rapid însă sociologia occidentală a fost acceptată ca sursă importantă. Ea nu a fost considerată a fi un partener în câmpul comun al științei, ci trebuia să fie mai întâi „curățată” ideologic și apoi integrată în gândirea marxistă, ”valorificată critic”.
În fapt, dincolo de verbiajul opoziției marxism/ ne-marxism, sociologia românească a asimilat masiv teoria și metodologia sociologiei occidentale. Sociologia occidentală a devenit sursa principală a sociologiei românești subdezvoltată. Mai mult, în fapt, sociologia occidentală a devenit instanță de autoritate științifică.
Configurația reală a surselor de autoritate ale sociologiei românești în perioada comunistă este clară în bibliografia lucrărilor românești. Inițial, în bibliografie pe primul loc erau lucrările „clasicilor”, Marx, Engels, Lenin. Apoi, se menționat sursa românească de autoritate, documentele partidului comunist român. Urma bibliografia sociologică, care cuprindea masiv literatura occidentală. Treptat, pe primul loc este ocupat de documentele partidului comunist român, discursurile lui Ceaușescu. Marx a continuat să fie o sursă de autoritate, dar aș zice de gradul al doilea. În realitate, sursa politică de autoritate a devenit tot mai mult declarativă, nu efectivă.
S-a produs o distorsiune în comportamentul sociologic: citările din literatura occidentală sunt adesea mai puțin un instrument de dialog și cooperare științifică, ci o sursă de autoritate. Se găsesc frecvent citări care nu au un rol natural într-o discuție științifică, ci doar de suport de autoritate, citări chiar banale.
Efectul secundar al investirii cu autoritate a literaturii occidentale: degradarea valorii literaturii românești. Citările românești, atunci când există, nu au o valoare de autoritate, ci mai mult de politețe: citări ale personalităților românești de prestigiu sau din considerente de colegialitate/ prietenie. Rar găsim citări românești ca parteneri în discuții științifice. Dacă literaturii occidentale i se acordă o autoritate indiscutabilă, literatură științifică românească este asociată chiar cu o suspiciune față de valoarea ei științifică. Se instalează o neîncredere cronică față de producția românească și o dependență dincolo de limita normalității de literatura occidentală. Există și un alt efect pervers: dificultate de cristalizare a comunității științifice românești.
În 1977 sociologia românească a cunoscut iar, dacă nu chiar interzisă, dar sever marginalizată. Nu s-au mai format sociologi. A dispărut o întreagă generații de sociologi care a agravat starea de subdezvoltare a sociologiei românești.
După 1989, sociologia a trebuit din nou să fie reconstruită. Sentimentul de subdezvoltare a persistat și în noul context. Investirea cu autoritate a sociologiei occidentale și, complementar, devalorizarea sociologiei românești pare a fi chiar mai accentuată. Referințe bibliografice occidentale au devenit obligatorii, complementar cu tendința de ignorare a bibliografiei românești.
În evaluarea produselor științifice se regăsește poziția de subordonare a sociologiei românești: publicațiile „în afară” sunt punctate mult mai ridicat. Mai mult, ele chiar devin obligatorii pentru promovare. Rațiunea este parțial corectă: se presupune că o lucrare publicată în străinătate trece printr-o evaluare mai severă. Ea are însă o problemă: accesul la publicările din „afară” este mult mai dificilă. Există și tendința de a se ignora un lucru esențial pentru sociologie. Publicarea „acasă” contribuie la cristalizarea comunității științifice românești și la dezvoltarea conștiinței de sine a colectivității.
Nu pot să nu invoc o situație ilustrativă pentru o asemenea relație România/ Occident. Instituțiile mondiale, care acționează în România, au început să-și asume responsabilitatea analizelor de tip sociologic a problemelor importante ale societății românești. În bibliografia utilizată în publicațiile acestora nu se includ, decât în mod excepțional, lucrările românești; în unele, surprinzător, nu am găsit nicio referire la vreo lucrare românească. Nu există referiri, nici măcar „din politețe”, la cercetările făcute de români.
Nu pot să închei fără a accentua o idee. Dacă în științele „universalului”, matematica, fizica de ex., comunitatea românească este puțin importantă, în științele care au ca obiect în primul rând realitatea locală, istoria, sociologia, geografia, comunitatea științifică națională are un liant special: obiectul comun de analiză, realitatea României.
