Romania Sociala logo
Menu

Spovedanie profană

autor:   27 March 2018   

Ștefan Buzărnescu

Ca profesor  de carieră, care a fost şi obiect şi subiect al ofertelor educative în intervalul istoric dintre Marea Revoluţie socialistă din Octombrie 1917 şi Marea Păcăleală capitalistă din Decembrie 1989, am tresărit la auzul unui slogan din recuzita socialismului de tip bolşevic: „trebuie să schimbăm mentalitatea!”.

Rostită cu aplomb prezidenţial, aserţiunea cu pricina mi-a trezit vechi dubitaţii, nu neapărat carteziene… Când eram student, aveam impresia că schimbarea hibernează în mentalul nostru colectiv şi va deveni, cu certitudine, realitate din moment ce se invoca în toate mediile şi era inevitabilă din discursurile puternicilor vremii; chiar dacă unele erau puţin agramate… Cum urma a se petrece minunea într-un regim care se pretindea ateist?, era problema  învăţământului de partid care altă treabă nu avea, decât să explice procedura… Noi, „în deplină unanimitate” a poziţiei de ghiocel, se cuvenea numai să aşteptăm mirifica schimbare.

Pe scurt, eu înţelegeam că noua societate socialistă, aflată în permanentă construcţie (revoluţionară, desigur!) îşi propunea să creeze un „om nou”, cu o nouă conştiinţă, capabilă să-l determine să pună interesele generale, obşteşti, mai presus de interesele individuale în vederea creşterii solidarităţii sociale prin instituirea „dreptăţii sociale şi naţionale, toţi cetăţenii fiind egali în drepturi şi îndatoriri”… Faptul că tocmai unii dintre oratorii acestei teorii colectiviste cultivau un egoism strident şi se înfruptau, discret, din valorile individualismului capitalist, era calificat ca simplă sechelă a unui individualism mic burghez nereprezentativ pentru noul tip se societate. În concluzie, ideea promovată, triumfalist, era aceea  ca prin asimilarea unor  anume imperative propagandistice şi a teoriei „revoluţionare despre lume şi viaţă”, se va schimba mentalitatea în rândul tuturor educabililor de toate   vârstele: ideile „când vor cuprinde masele, vor deveni forţe materiale, transformatoare” (Karl Marx, dixit…).

Aşteptată cu interes o vreme, cu multă dezamăgire mai apoi… minunea cu pricina nu s-a produs nici după rambursarea integrală a datoriei externe; o performanţă mondială care a însemnat un precedent istoric provocat de România, spre disperarea multor propagandişti de ieri şi de astăzi!

După schimbarea de paradigmă  ideologică din Decembrie 1989, când majoritatea concetăţenilor mei au trecut la reinventarea propriilor biografii, personal mărturisesc obedienţa mea faţă de obligaţiile profesionale din acel timp ca argument pentru a demonstra imposibilitatea schimbării mentalităţilor exclusiv prin idei şi concepţii; fie ele chiar şi noi. Iată, de ce mă îndoiesc, să nu mă frâng: similar cu ştiinţele naturii, (fizica, de exemplu) un fenomen se produce numai, şi numai atunci când sunt întrunite condiţiile necesare producerii lui; ştiinţele sociale, în speţă ştiinţele educaţiei, au demonstrat că se pot obţine rezultate  scontate numai când condiţiile corespunzătoare au fost întrunite: anumite cauze, produc numai efectele pentru care au fost calibrate… Terţium non datur!

Deci, resuscitarea imperativului, chiar dacă vine de la înălţimea tribunei prezidenţiale, se cuvine a fi sever examinată, în pofida includerii acestui imperativ în documentul programatic intitulat „România educată”, deoarece neprecizându-se metodologia, deci know how-ul, misterul persistă: cum se poate trece de la hau-haul tradiţional, la know howul contemporan?!

Încercând să explorez un posibil răspuns la această întrebare, am observat o diferenţă mare între comportamentul nostru didactic, şi comportamentul de teaching american. Astfel, în timp ce noi începem  prelegerile cu definirea conceptelor (deductiv), iar apoi  venim cu argumente pentru a exemplifica şi a trece de la general, la particular şi la  singular, ei prezintă, mai întâi seturi de  argumente în arealul tematic în speţă; studenţii studiază individual, empiric, pe bază de documente hard-copy în care unităţile de conţinut se prezintă ca unităţi de învăţare, iar apoi profesorii asistă efortul individual al studenţilor de a se urca (inductiv) spre nivelul de generalitate al conceptelor. Pe parcursul acestui proces, profesorul se comportă ca un fel de ghid care îl orientează pe educabil prin infinitul informaţional al subiectului în sensul depărtării acestuia de capcanele simţului comun şi plasării  continue a demersului la nivelul ştiinţific de abordare. Cunoscută sub numele de metodă a contextelor generative, această abordare are cel puţin două efecte  benefice:

1) iniţierea şi consolidarea efortului fiecărui educabil de a ajunge la înălţimea semantică  a conceptelor prin contactul  empiric cu realităţile aferente arealului tematic al fiecărui subiect ;

2) încurajarea unei gândiri critice care poate genera noul şi originalul  prin sancţionarea pozitivă a depăşirii graniţelor epistemologice clasice ale ştiinţei, pe care o diseminează profesorul ca titular al unei materii de studii, anume.

In concluzie, contextul învăţării generează noţiuni, concepte şi categorii de diverse grade de abstractizare, fiecare educabil urcând în sfera cunoaşterii până la nivelul la care îi este accesibil, în funcţie de potenţialul său, nativ. Se înţelege că, de această manieră, se respectă individualitatea, dreptul fiecăruia de a avea un punct de vedere format prin efort propriu de cunoaştere, dar, pe un plan superior, se garantează că toate motoarele creativităţii comunitare  pot funcţiona la maxim fără pericolul uniformizării.

Revenind la situaţia noastră, pentru a se putea schimba ceea ce este discutabil în mentalităţile noastre, trebuie să schimbăm, mai întâi, contextul existenţial din proximitatea noastră: noi contexte existenţiale, mai elevate, vor genera şi noi mentalităţi… Retorica schimbării cu orice preţ, este şi va rămâne o teorie sterilă, indiferent dacă este obsesiv repetată de actori decizionali, sau simpli anonimi.

Generaţia mea poate depune mărturie pentru asta!

În ceea ce priveşte schimbarea invocată…, un prim pas îl poate constitui renunţarea plasării învăţământului în sfera cheltuielilor, şi recunoaşterea lui ca investiţie strategică prin alocări care să acopere nu doar salariile personalului, ci şi colective de cercetare ştiinţifică disciplinară şi interdisciplinară, precum şi o logistică la cotele contemporaneităţii. In al doilea pas, transformarea sistemului de educaţie într-un instrument al dezvoltării naţionale în compatibilitate cu proiectul de dezvoltare a ţării, aşa cum procedează toate ţările dezvoltate ale lumii. Al treilea pas ar putea fi definirea a ceea ce se poate înţelege aici, în România,  prin dezvoltare durabilă şi sustenabilă. Spun şi sustenabilă deoarece dezvoltarea durabilă prin permanenta îndatorare s-a dovedit şi la noi, în istoria recentă, că nu este sustenabilă. După ce contextul material, existenţial, se va fi schimbat, se poate pretinde o schimbare a mentalităţilor în sincronie cu valorile europene. Altfel, îndemnul acesta sută la sută  onest şi demn de urmat, poate avea efecte adverse: omul obişnuit, chiar şi cu ceva şcoală, se resemnează cu gândul că trăieşte într-o ţară de second hand unde logocraţia socialistă (Cesaw Milos) a fost înlocuită cu o logocraţie capitalistă, iar tânăra generaţie dispreţuieşte sincer şi familia, şi şcoala, şi biserica pe simplul motiv că toate acestea sunt depăşite şi nu are sens să-şi mai bată capul cu ceea ce este românesc deoarece toate acestea reprezintă ceva care oricum trebuie, neapărat, schimbate. Iată un risc de demotivare a educabililor, prin aserţiuni mai puţin responsabile… Sistemul social este mult mai complicat decât sistemul fizic. De aceea există ştiinţele sociale pe care societăţile dezvoltate le utilizează cu rost, competenţă şi prin implicarea specialiştilor de profil. Ideea că la conducerea sistemelor sociale chiar şi cei lipsiţi de cultură socială, sau cu unele foarte precare elemente de cunoaştere socială, au dreptul (democratic!?) la un loc în intervalul de autoritate al lideranţei a falimentat în experimentul socialist de tip bolşevic; dacă se continuă, aceste pretenţii procedurale, şi în noul capitalism românesc, falimentul nu poate fi preîntâmpinat nici cu îndemnuri pioase, şi nici cu promisiuni triumfaliste.



Facebook

România s-a încurcat în multe probleme. Cine ar lua iniţiativa: clasa politică sau NOI?

Acum câteva zile, la televizor, invitat un om politic. Stil de diplomat subtil. Inteligent. O oră întreagă. De la început am fost captat. O analiză profundă a crizei în care România se află. Suntem la coada Europei. Decalajele cu Occidentul sunt şocante. Da, situaţia e gravă. Privesc cei aproape 30 de ...

DESPRE ÎMPĂRAȚI, REPUBLICI ȘI ICEBERGURI

Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. ...

In memoriam profesor Achim Mihu

A plecat dintre noi profesorul Achim Mihu (n.1931), sociolog, antropolog, dar și filozof. Prin cărțile sale, Sociometrie (1965), Sociologia americană a grupurilor mici (1970) și ABC-ul investigației sociologice (1971) Achim Mihu a deschis relansarea sociologiei românească în condițiile dificile ale comunismului, având un efect liberator asupra tinerei generații de sociologie de atunci. A continuat publicarea unor cărți și studii valoroase în sociologie ...

Concluzia şedinţei Parlamentului European: Europa trebuie să înveţe de la România ce înseamnă democraţia

Nu sunt doar şocat, ci, mult mai mult, profund îngrijorat. Ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European (PE) impune o reformă profundă a acestei instituţii. În primul rând, din câte ştiam, în Parlamentul European se exprimă opinii politice şi, eventual, se adoptă legi pentru funcţionarea UE. Un parlamentar european, cred eu, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...

Ca sociolog, voi răspunde DA la referendum

Mulți colegi m-au întrebat ce voi vota la actualul referendum. Spre surprinderea multora am răspuns DA. E nevoie de o explicație. Ca sociolog sunt convins că în viitor, cu siguranță, se vor schimba multe lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina. Într-un secol, două sau trei familia ar ...

România deleuziană: fragmentul XXVI, despre cum ajung oamenii să sfârșească în stradă

Câteva precizări tehnice: despre cărțile funciare și numerele top. La mijlocul secolului al XIX-lea (în Imperiul Habsburgic), orașul Brașov se parcelează, iar parcelele capătă numere topografice. Se constituie astfel câteva hărți topografice ale orașului Brașov în diferite perioade. Cele mai vechi, cu valoare istorică, sunt la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Brașov. ...

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...