Romania Sociala logo
Menu

Spovedanie profană

autor:   27 March 2018  

Ca profesor  de carieră, care a fost şi obiect şi subiect al ofertelor educative în intervalul istoric dintre Marea Revoluţie socialistă din Octombrie 1917 şi Marea Păcăleală capitalistă din Decembrie 1989, am tresărit la auzul unui slogan din recuzita socialismului de tip bolşevic: „trebuie să schimbăm mentalitatea!”.

Rostită cu aplomb prezidenţial, aserţiunea cu pricina mi-a trezit vechi dubitaţii, nu neapărat carteziene… Când eram student, aveam impresia că schimbarea hibernează în mentalul nostru colectiv şi va deveni, cu certitudine, realitate din moment ce se invoca în toate mediile şi era inevitabilă din discursurile puternicilor vremii; chiar dacă unele erau puţin agramate… Cum urma a se petrece minunea într-un regim care se pretindea ateist?, era problema  învăţământului de partid care altă treabă nu avea, decât să explice procedura… Noi, „în deplină unanimitate” a poziţiei de ghiocel, se cuvenea numai să aşteptăm mirifica schimbare.

Pe scurt, eu înţelegeam că noua societate socialistă, aflată în permanentă construcţie (revoluţionară, desigur!) îşi propunea să creeze un „om nou”, cu o nouă conştiinţă, capabilă să-l determine să pună interesele generale, obşteşti, mai presus de interesele individuale în vederea creşterii solidarităţii sociale prin instituirea „dreptăţii sociale şi naţionale, toţi cetăţenii fiind egali în drepturi şi îndatoriri”… Faptul că tocmai unii dintre oratorii acestei teorii colectiviste cultivau un egoism strident şi se înfruptau, discret, din valorile individualismului capitalist, era calificat ca simplă sechelă a unui individualism mic burghez nereprezentativ pentru noul tip se societate. În concluzie, ideea promovată, triumfalist, era aceea  ca prin asimilarea unor  anume imperative propagandistice şi a teoriei „revoluţionare despre lume şi viaţă”, se va schimba mentalitatea în rândul tuturor educabililor de toate   vârstele: ideile „când vor cuprinde masele, vor deveni forţe materiale, transformatoare” (Karl Marx, dixit…).

Aşteptată cu interes o vreme, cu multă dezamăgire mai apoi… minunea cu pricina nu s-a produs nici după rambursarea integrală a datoriei externe; o performanţă mondială care a însemnat un precedent istoric provocat de România, spre disperarea multor propagandişti de ieri şi de astăzi!

După schimbarea de paradigmă  ideologică din Decembrie 1989, când majoritatea concetăţenilor mei au trecut la reinventarea propriilor biografii, personal mărturisesc obedienţa mea faţă de obligaţiile profesionale din acel timp ca argument pentru a demonstra imposibilitatea schimbării mentalităţilor exclusiv prin idei şi concepţii; fie ele chiar şi noi. Iată, de ce mă îndoiesc, să nu mă frâng: similar cu ştiinţele naturii, (fizica, de exemplu) un fenomen se produce numai, şi numai atunci când sunt întrunite condiţiile necesare producerii lui; ştiinţele sociale, în speţă ştiinţele educaţiei, au demonstrat că se pot obţine rezultate  scontate numai când condiţiile corespunzătoare au fost întrunite: anumite cauze, produc numai efectele pentru care au fost calibrate… Terţium non datur!

Deci, resuscitarea imperativului, chiar dacă vine de la înălţimea tribunei prezidenţiale, se cuvine a fi sever examinată, în pofida includerii acestui imperativ în documentul programatic intitulat „România educată”, deoarece neprecizându-se metodologia, deci know how-ul, misterul persistă: cum se poate trece de la hau-haul tradiţional, la know howul contemporan?!

Încercând să explorez un posibil răspuns la această întrebare, am observat o diferenţă mare între comportamentul nostru didactic, şi comportamentul de teaching american. Astfel, în timp ce noi începem  prelegerile cu definirea conceptelor (deductiv), iar apoi  venim cu argumente pentru a exemplifica şi a trece de la general, la particular şi la  singular, ei prezintă, mai întâi seturi de  argumente în arealul tematic în speţă; studenţii studiază individual, empiric, pe bază de documente hard-copy în care unităţile de conţinut se prezintă ca unităţi de învăţare, iar apoi profesorii asistă efortul individual al studenţilor de a se urca (inductiv) spre nivelul de generalitate al conceptelor. Pe parcursul acestui proces, profesorul se comportă ca un fel de ghid care îl orientează pe educabil prin infinitul informaţional al subiectului în sensul depărtării acestuia de capcanele simţului comun şi plasării  continue a demersului la nivelul ştiinţific de abordare. Cunoscută sub numele de metodă a contextelor generative, această abordare are cel puţin două efecte  benefice:

1) iniţierea şi consolidarea efortului fiecărui educabil de a ajunge la înălţimea semantică  a conceptelor prin contactul  empiric cu realităţile aferente arealului tematic al fiecărui subiect ;

2) încurajarea unei gândiri critice care poate genera noul şi originalul  prin sancţionarea pozitivă a depăşirii graniţelor epistemologice clasice ale ştiinţei, pe care o diseminează profesorul ca titular al unei materii de studii, anume.

In concluzie, contextul învăţării generează noţiuni, concepte şi categorii de diverse grade de abstractizare, fiecare educabil urcând în sfera cunoaşterii până la nivelul la care îi este accesibil, în funcţie de potenţialul său, nativ. Se înţelege că, de această manieră, se respectă individualitatea, dreptul fiecăruia de a avea un punct de vedere format prin efort propriu de cunoaştere, dar, pe un plan superior, se garantează că toate motoarele creativităţii comunitare  pot funcţiona la maxim fără pericolul uniformizării.

Revenind la situaţia noastră, pentru a se putea schimba ceea ce este discutabil în mentalităţile noastre, trebuie să schimbăm, mai întâi, contextul existenţial din proximitatea noastră: noi contexte existenţiale, mai elevate, vor genera şi noi mentalităţi… Retorica schimbării cu orice preţ, este şi va rămâne o teorie sterilă, indiferent dacă este obsesiv repetată de actori decizionali, sau simpli anonimi.

Generaţia mea poate depune mărturie pentru asta!

În ceea ce priveşte schimbarea invocată…, un prim pas îl poate constitui renunţarea plasării învăţământului în sfera cheltuielilor, şi recunoaşterea lui ca investiţie strategică prin alocări care să acopere nu doar salariile personalului, ci şi colective de cercetare ştiinţifică disciplinară şi interdisciplinară, precum şi o logistică la cotele contemporaneităţii. In al doilea pas, transformarea sistemului de educaţie într-un instrument al dezvoltării naţionale în compatibilitate cu proiectul de dezvoltare a ţării, aşa cum procedează toate ţările dezvoltate ale lumii. Al treilea pas ar putea fi definirea a ceea ce se poate înţelege aici, în România,  prin dezvoltare durabilă şi sustenabilă. Spun şi sustenabilă deoarece dezvoltarea durabilă prin permanenta îndatorare s-a dovedit şi la noi, în istoria recentă, că nu este sustenabilă. După ce contextul material, existenţial, se va fi schimbat, se poate pretinde o schimbare a mentalităţilor în sincronie cu valorile europene. Altfel, îndemnul acesta sută la sută  onest şi demn de urmat, poate avea efecte adverse: omul obişnuit, chiar şi cu ceva şcoală, se resemnează cu gândul că trăieşte într-o ţară de second hand unde logocraţia socialistă (Cesaw Milos) a fost înlocuită cu o logocraţie capitalistă, iar tânăra generaţie dispreţuieşte sincer şi familia, şi şcoala, şi biserica pe simplul motiv că toate acestea sunt depăşite şi nu are sens să-şi mai bată capul cu ceea ce este românesc deoarece toate acestea reprezintă ceva care oricum trebuie, neapărat, schimbate. Iată un risc de demotivare a educabililor, prin aserţiuni mai puţin responsabile… Sistemul social este mult mai complicat decât sistemul fizic. De aceea există ştiinţele sociale pe care societăţile dezvoltate le utilizează cu rost, competenţă şi prin implicarea specialiştilor de profil. Ideea că la conducerea sistemelor sociale chiar şi cei lipsiţi de cultură socială, sau cu unele foarte precare elemente de cunoaştere socială, au dreptul (democratic!?) la un loc în intervalul de autoritate al lideranţei a falimentat în experimentul socialist de tip bolşevic; dacă se continuă, aceste pretenţii procedurale, şi în noul capitalism românesc, falimentul nu poate fi preîntâmpinat nici cu îndemnuri pioase, şi nici cu promisiuni triumfaliste.



Facebook

Un interviu care rămâne actual peste vreme: prof. univ. Elisabeta Bostan în dialog cu Revista Teatru despre spectacol și universul copilăriei (1974)

Prof. Univ. Dr., Cercetător Principal ICCV, Elena Zamfir  Doresc să aduc în fața cititorilor noștri un interviu al doamnei profesor univ. Elisabeta Bostan de acum 50 de ani acordat Revistei Teatru. Cuvintele sunt de prisos în a introduce o valoare inestimabilă a culturii și a cinematografiei românești când vorbim de doamna profesor ...

Concursul Euroviziune 2024. Nemo și Codul

Nemo este cântărețul câștigător din mai 2024 la Euroviziune. Acum o saptămînă. Iar Cod este titlul cântecului câștigător. Nu știu ce va spune critica muzicală din Romania despre performanța artistică și muzicală a cântărețului Nemo. În ce ne privește am avea câteva întrebări sociologice, la cald. Cuvântul Nemo. Iată un cuvânt ...

Impactul social al tehnologiilor imersive

Sursa: https://www.ici.ro Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Informatică – ICI București[1] a organizat recent un webinar pe tema „Viitorul tehnologiilor imersive în România” cu scopul de a reuni reprezentanți ai mediului academic, antreprenori din sectorul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, reprezentanți ai autorităților publice cu rol de reglementare și de a aduce în ...

Sociologie și policalificare în industrie. Pe marginea unui articol publicat în 1984. Discuție între Sorin Mitulescu și Ion Tița Călin

Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80 Cine ești dumneata, domnule Ion Tița-Călin? În anul 1975, am absolvit Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, cu media generală 9,50. Primisem recomandarea să lucrez într-un institut de cercetare științifică, dar la repartizarea în producție, am optat pentru postul de sociolog din Șantierul Naval Constanța ...

Începuturi ale sociologiei medicale în anii `80.  O discuție cu sociolog Florica Bătrîn

Dragă Flori, ce făceai în anii `70 – `80  ca sociolog ? Din câte-mi amintesc, în anii respectivi, sociologia de la noi era preocupată de probleme precum integrarea, eficiența, mobilitatea socială. Ca absolvent al promoției’75, specizalizat în sociologia educatiei și culturii, am avut șansa de a găsi în oferta săracă de ...

Septimiu Chelcea, Flash-uri psihosociologice, București, Editura Pro Universitaria, 2024

Nu am inventat roata, dar m-am străduit să nivelez drumul. Am adunat în acest volum gândurile răzlețite de-a lungul timpului în revistele la care am colaborat și în unele din cărțile pe care le-am publicat. Sunt gânduri, flash-uri, izvorâte din observațiile cotidiene, filtrate de lecturile mele. Unele dintre ele poartă amprenta timpului, ...

Speranța de viață după Pandemie. Spectaculoasa recuperare

Introducere În luna septembrie a anului trecut am publicat la Contributors un articol dedicat speranței de viață în țara noastră [1]. Se dorea a fi un răspuns la o întrebare firească asupra modului în care speranța de viață urma să se redreseze după declinul apreciabil din anii 2020 și 2021 provocat de imprevizibila Pandemie ...

Provincialismul. Cheie de lectură posibilă a tranziției

1. Punctul de plecare Lectura recentă a trei intervenții publicate în 2023 și 2024 mi-a apărut emblematică.  Este vorba de o serie de texte de analiză politică apărute sub titlul generic România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, sub semnătura analistului politic Adrian Severin. Și de   cartea ...