Nu abordăm aici social democrația din țările nordice, ca stat protectionist reper. Nu abordăm nici statutul PSD, Partidului Social Democrat din Romania, asociat de opoziție cu ciuma roșie, printr-o tactică de discreditare politică radicală. Ne întrebăm care sunt noile idei de stânga? Ce forme ia gândirea critică a intelectualului din Cetate ?
Stânga sau pianistul într-un bordel
Stânga de azi este divizată, pulverizată. Există o stânga liberală, burgheză; ea se consideră progresistă, adică în rezonanță cu spiritul vremii și cu libertatea concurenței. Există și o stînga centristă și o stînga antisistem. Dar principalele dimensiuni ideologice mediatizate ale mișcărilor de stânga sunt de natură ecologistă, diversitară și identitară.
Ecologia a devenit desigur o preocupare generală și planetară. Se va constata probabil că pandemia coronavirus din 2020 a fost mai ales un simptom al marelui deranjament ecologic, care a devenit o amenințare pentru umanitate. Va trebui probabil să schimbăm paradigma creșterii economice fără limită și să regândim modul în care oamenii tratează animalele, în care practică deforestizarea, poluarea aerului și a mărilor, turismul de consum, transportul și depozitarea deșeurilor.
Credem că secolul 21 va fi ecologic sau nu va fi.
Dar ceea ce definește militantismul de stânga de azi este mai ales « trezirea inter-secțională ». Și aici totul se complică. Arborând ideologia intersecțională și ideologia diferențialistă de tip politically correct, se sugerează că luptele sociale trebuie să fie articulate prin convergența luptelor minoritare contra discriminării, fie ea de gen, de clasă, de vârstă, de etnie, de rasă, de orientare religioasă și sexuală.
Inter-secționalitatea este înainte de toate un curent academic, la limită o pseudo-știință, prin simplismul și determinismul ei esențialist. Regăsim obsesia de a clasifica persoanele pe baza unor criterii considerate imuabile. Acest tip de demers ne amintește de Cesare Lombroso care a dezvoltat ideea de criminal-născut, prin asocierea de date statistice cu forma craniului. În cazul inter-sectionalității ar fi vorba de un opresor-născut. El ar fi alb, bărbat, violator, colonialist, rasist. Într-o logică inversată, categoria de victimă este discriminată ca fiind negru, etnic, femeie.
Termenul a fost propus de Kimberle Crenshaw, cercetătoare americană, feministă, care se înscria în curentul black feminism ca o nouă franjă de studii culturaliste. Acest curent consideră că diferențele de rasă, gen, etnie, sex sunt nu numai definitorii, dar și esențialiste. Exportată din SUA în Europa, noțiunea a devenit un drapel al revendicărilor identitare care tind să înlocuiasca luptele sociale cu revendicările minoritare.
Sigur, o propoziție teoretică nu este în sine periculoasă. Pericolul survine când ea este instrumentalizată și metamorfozată în militantism minoritar violent. Recent a fost cazul violențelor urbane care au urmat morții afro-americanilui George Floyd, sub genunchiul unui polițist alb. Dar George Floyd era mai departe de profilul de erou și mai aproape de profilul de infractor. A urmat vandalizarea de magazine, decapitarea de statui și îngenunchieri albe pe altarul pantofilor negrii. O veritabilă derivă care, în numele unui prezent militant, distruge straturi ale memoriei istorice. Nu făcea Orwell (1984) referințăț la totalitarism, cînd vorbea de operația de a rescrie Istoria ?
Nu este de mirare că extremismul de stînga stârnește reacții de extrema stângă. Când majoritatea este redusă la tăcere și se aud doar vocile minoritare, stânga seamănă cu «un pianist într-un bordel». Am împrumutat acest slogan publicitar al francezului Jacques Séguéla, pentru a-l asocia nu cu un produs comercial, ci cu fenomenul de revendicări inter-secționale.
Bazar intelectual și politic
Obsesia identitară asociată cu ideologia diferențialistă de tip politically correct și cu ideologia intersecțională seamănă cu o derivă intelectuală. Atunci cînd importăm concepte și teorii, ignorând contextul în care ele au fost produse, ne trezim într-un bazar intelectual și politic.
Să începem cu deriva intelectuală.
Studiile culturaliste sunt relevante pe plan academic în țările de imigrație în care comunitatea națională s-a constituit prin valuri succesive de imigranți (SUA, Canada, Australia) și crearea unor comunități etnice și culturale diferite. Ori, în țările din Europa națiunea este percepută ca o comunitate de destin; unitatea și cultura națională primează.
Mișcările antirasiste din SUA au o lungă istorie înrădăcinată în experiența sclavilor negrii de pe plantații. Emanciparea lor a început prin producția muzicală (negro spirituals); se spune că, dacă albii cântau pentru a uita de griji, negrii cântau pentru a nu-și uita istoria. A urmat emanciparea politică prin obținerea de drepturi civice, și apoi emaniciparea economică și socială. Astăzi identitatea descendenților sclavilor negrii se cristalizează în expresia comunitate afro-americană. Ori, antirasismul din țările din Europa nu are deloc aceleași baze istorice; el este legat de imigrația nord-africană în țările francofone și cea asiatică în țările anglofone, într-un context post-colonialist.
De altfel și transferul de teorii despre imigrare și integrareelaborate pe continentul nord-american este impropriu. Vorbim de imigrați în Europa și de imigranți în America de Nord. În timp ce integrarea noilor veniți în America era problematică la prima generație, după care urmează asimilarea la generațiile următoare, în Europa integrarea părinților veniți ca muncitori imigrați a funcționat bine, dar problematică a devenit integrarea generațiilor următoare, odată cu instrumentalizarea revendicărilor minoritare importate din SUA.
Când vorbim de o derivă politică a mișcărilor de stînga, vorbim de incapacitatea de a gândi în același timp egalitatea și diversitatea. Revendicarea diferențeiia forma de slogane: Mariage pour tous, #MeToo, Black lives matter. Egalitatea devine sinonimă cu diferențialismul, cu dorința individuală de a afișa diferența. Este o derivă față de viziunea laică și umanistă moștenită de la secolul Lumières și de la filozofia kantiană, al cărui imperativ categoric era de a acționa în numele umanității, totdeauna ca un scop, nu ca un mijloc. O derivă în raport cu construcția civilizației occidentale. O derivă pentru că mișcările de stânga practică o «cultură a anulării» culturii naționale și a valorilor republicane de egalitate, libertate și fraternitate. Egalitatea devine drept la diferență, libertatea devine violență și insecuritate colectivă, iar fraternitatea este fracturată în revendicări minoritare.
Stânga seamănă mai degrabă cu un bazar, în care te plimbi și alegi ce crezi că ți se potrivește.
Gândirea critică
Binele comun
În mod evident, obsesia de a clasifica oamenii într-o multitudine de categorii considerate imuabile și esențialiste produce fracturi sociale multiple și dificultăți în a concepe Istoria. Filozoful francez Régis Debray spune că națiunea se dislocă. Nu mai există popor, ci populații, adică comunități, adică clientele.
Istoricul francez Gerard Noiriel constată în cartea Une histoire populaire de la France că istoria claselor populare a fost marginalizată în mod considerabil, în condițiile în care au proliferat luptele sociale în profitul conflictelor identitare. Proiectul de a scrie o istorie populară a fost acaparat de un punct de vedere al revendicărilor minoritare care, în numele unor minorități etnice, religioase, rasiale, sexuale alimentează istorii particulare feministe, multiculturaliste, postcoloniale. Astfel, orice proiect colectiv devine suspect.
În realitate, nemulțumirea populară există. Poporul există. Și binele comun există. Mișcarea de protest a vestelor galbene în Franța (noiembrie 2018 – vara 2019) a scos la iveală ruptura socială profundă dintre guvernanți și guvernați. Manifestanții care aparțineau claselor populare și medii au primit o susținere publică din partea a 1400 de oameni de cultură care au declarat în mod public: «Nu suntem proști și nu ne vom lăsă prostiți de guvern. Vom continua să ne indignăm, mai tare, mai des și mai uniți». Trei nemulțumiri majore au raliat o masă impresionantă de protestatari: inegalitatea socială, inegalitatea fiscală și derivele democrației reprezentative.
Iată cîteva slogane arborate de protestatari în timpul mișcarii de protest: Cine seamănă mizeria recoltează furia. Muncește, supune-te, consumă. Șomer căruia îi e foame de dreptate. Moarte băncilor, viață lungă valorilor umaniste. Recucerirea democrației. Vesta galbenă versus parașută de aur. Nu ne naștem revoltați, devenim. Scuze pentru deranj, dar încercăm să salvăm Franța. Aceste revendicări sunt populare și cer statului protecție socială în schimul taxelor plătite la stat.
Dacă ne gândim la cîteva figuri actuale ale gândirii critice, i-am numi pe Marcel Gauchet și Marcelo Otero. Pentru acești autori, declinul religiei, declinul Statului, declinul binelui comun, declinul familiei, declinul figurii autoritare a tatălui ca figură normativă în familie, au dus la triumful individualismului și la diminuarea sentimentul național.
Am adăuga alte cîteva nume: Margaret Atwood, Kamel Daoud, Michael Ignatieff, Garry Kasparov, Wynton Marsalis, Salman Rushdie, , Noam Chomsky, Martin Amis, David Brooks, John R. MacArthur, Giorgio Agamben, Christophe Lash și Michel Onfray. Ne vom opri pe scurt la ultimii trei autori.
De la «rațiunea de Stat» la «Statul de control și securitate». Giorgio Agamben
Italianul Giorgio Agamben ne avertizează asupra pericolului folosirii stării de urgență ca o paradigmă de guvernare. Într-un articol publicat în Il Manifesto (26 februarie 2020), în plină criză sanitară, filozoful italian Giorgio Agamben, care a elaborat conceptele de stare de excepție și de dispozitiv politic, avansa ideea pericolului unei noi paradigme biopolitice a Occidentului. Există tendința ca Statul să declare starea de urgență ca o paradigmă de guvernare, așa cum s-a întâmplat pe fondul unor acte teroriste. Odată ce terorismul a putut sluji de justificare a măsurilor de excepție, ideea unei epidemii devastatoare, spune Agamben, este un pretext ideal pentru a extinde starea de urgență pentru mai multă vreme. Crearea de situații de panică colectivă și delirul alarmist permit guvernelor să intervină în numele protecției și securității cetățenilor, și să preia controlul autoritar. Agamben invită cetățenii la vigilență cînd e vorba de apărarea drepturile și libertățile. Altfel există riscul ca paradigma «rațiunea de Stat» să fie progresiv înlocuită cu paradigmă «Stat de control și securitate».
Ceea ce s-a și întîmplat în timpul pandemiei cu coronavirus, când unele guverne au supus populația dilemei isolubile : sănătate sau restrîngere de libertăți.Teama și psihoză colectivă, întreținută mediatic. A folosit drept legitimare de restrîngere de drepturi fundamentale. S-a vorbit chiar de o dicatură medicală atunci cînd s-a procedat la internarea cu forța a unor persoane nesimptomatice.
Christopher Lasch și «elitele mondializate»
Lector atent a lui George Orwell, sociologul american se înscrie în tradiția Școlii de la Francfort. Teza sa despre trădărea elitelor mondializate și populismul ca reacție la această trădare a devenit o referință în gândirea critică.
Cine sunt «elitele mondializate» ? Noile elite sunt persoanele care se situează în categoria celor 20 % cu venituri superioare. Bogăția lor considerabilă se datorează mondializării, care facilitează mobilitatea capitalului. Aceste persoane controlează fluxul internațional de bani și de informații. Ei prezidează fundații filantropice și instituții de învățământ superior. Gerează instrumentele de producție culturală și fixează termenii dezbaterilor sociale și politice. Dirijează guverne, ministere, companii. Ideologia lor este promovarea liberalismului, a cosmopolitismul, a concurenței și performanței individuale. Aceste noi elite se constituie în elită transnațională, care beneficiază de paradisuri fiscale. Ei îi percep pe oamenii de rând ca fiind mediocrii, provinciali, fără gust artistic. Ei afirmă că inteligența le legitimeaza puterea.
Fractura socială. Izolarea elitelor mondializate, care au pierdut orice contact cu poporul, a dus la declinul activității industriale, la pierderea locurilor de muncă, la diminuarea puterii de cumpărare a clasei medii și la săracire. Ascensorul social este în pană. Așa se explică creșterea de infracțiuni, crizele de violență urbană. Membrii aceste clase transnaționale se consideră «cetățeni ai lumii » și nu acceptă obligații de cetățean în țara lor. Mondializarea a transformat elitele mondializate în turiști în țara lor. Ceea ce poporul dorește ca protecție socială și atașament pentru țara și regiunea lor, elita mondializată consideră ca fiind un obstacol la extinderea pieții mondiale și a puterii lor. Lasch vorbește despre această ruptură între elitele mondializate și clasele populare. Noua clasă populară, care include progresiv o mare parte din clasa medie săracită, este adepta unui patriotism, taxat de șovinism, de naționalism. Ori, «populismul poporului» , spune Lasch, nu este decât o replică legitimă la trădarea democrației de către elite.
Evenimentele de după anii 1990 i-au dat dreptate lui Lasch. Revolta maselor populare cu ținta de sancționare a puterii a luat o multitudine de forme. Absenteismul la vot a devenit indice de neîncredere în exercțiul democratic. Cănd poporul votează, guvernanții spun că poporul «votează prost»; a fost cazul votului din Franța contra tratatului de la Maastricht și a unei Constituții pentru Europa. În Anglia s-a votat pentru Brexit. Mișcarea de protest a vestelor galbene în Franța a scos la iveală ruptura profundă între guvernanți și guvernați. Iar pandemia din 2020 a stârnit temeri generale la adresa guvernărilor de tip autoritar.
Le Front populaire, revista lansată în Franța în iunie 2020
Revista își propune constituirea unui front popular care să frâneze tendința de populicid, de trădare a intereselor poporului. Lansată de un grup de intelectuali critici, în jurul lui Michel Onfray, filozof și pamfletar, Frontul popular se anunță ca o «mașină de război pentru plebe», « viziunea unui grup critic», un « Parlament de idei» unde «poporul» va veni cu propoziții pentru a reconstrui lumea. Poziționarea revistei este «populistă», în sensul de «antisistem», de opoziție față de guvernanții care practică populicidul, adică sacrificarea poporului pe plan politic, economic și social.
Etienne Chouard, un membru al acestui Front popular, spune că polticienii nu sunt incompetenți; ei sunt inteligenți și corupți. Ei își văd de treaba lor, contra intersului general și în slujba celor bogați, care i-au pus la putere exact pentru asta. Să spunem că sunt incompetenți ne-ar împiedică să vorbim despre trădare. Trădarea politicienilor
Primul număr al revistei propune metoda insurecțională neviolentă, pentru care referința majoră este Discurs asupra servitudinei voluntare, a lui La Boétie. În editorialul revistei, Onfray prezintă câteva repere fundamentale în logica gândirii critice a lui La Boétie, care demontează mecanismul puterii, oricare ar fi puterea, religioasă sau politică.
Puterea nu ține de tiran, ci de supușii care îi alimentează puterea. Cum putem combate puterea? Nu trebuie stins focul cu apă, trebuie doar să nu mai alimentăm focul cu lemne. Focul puterii este alimentat de slujitori prin servitudinea lor voluntară, pe care și-o imaginează ca fiind naturală. Supunerea voluntară îi face pe oameni complici la putere. Prin urmare, ei sunt primii responsabili de relele ce le cad pe cap. Pentru a-și asigura puterea, tiranul oferă slugilor pâine și jocuri. El rezistă datorită curtenilor care îl mint, îl flatează. Principiile asupririi nu sunt forța armată, ci organizarea piramidală a puterii, în care fiecare tiranizează pe cel aflat pe o treaptă inferioară, și tot așa până la baza piramidei. De unde îndemnul cheie: Fiți hotărâți să nu mai serviți, și veți fi liberi !
În încheiere
Spunea Albert Camus: Nu vă lăsați niciodată intimidați de nici un șantaj, fie el de dreapta sau de stânga. Peste tot și totdeauna, păstrați memoria a ceea ce trăim, pentru a rămâne fideli libertății. Fideli drepturilor și obligațiilor ei, astfel încât să nu acceptam niciodată, ca un om, oricât ar fi el de mare, sau un partid, oricât ar fi el de puternic, să gândească în locul vostru și să va dicteze cum trebuie să vă purtați. Uitați toți stăpânii, uitați ideologiile perimate, conceptele care mor, sloganele vetuste cu care se dorește să fiți hrăniți.
Credem că premiza unei gândiri critice nu este să fii de dreapta sau de stânga, ci să ne asumăm libertatea de gândire. Când guvernul este de dreapta este important să știm ce spune stânga, iar dacă guvernul este de stângă, este important să știm ce spune dreapta.
Rolul intelectualului în cetate este angajamentul său critic.
