Octombrie 2010. Drumul dinspre București spre Alba Iulia. Turneu cu un spectacol de teatru. Printre alții, în același microbuz, Claudiu Bleonț, Ion Haiduc, Sebastian Papaiani, actori tineri și mai puțin tineri deopotrivă. Pe tot parcursul acestui proiect îl vânam pe OMUL, Sebastian Papaiani. Veneam uneori la repetiții și cu 2 ore înainte să fiu sigur că ajung înaintea dânsului ca să nu pierd niciun cuvințel, nicio poveste spuse de acesta. Mă fascina. Tot ce spunea mă fascina. De la poveștile de viață, la povești profesionale, de la mâhniri la bucurii. Emana o căldură umană, o bunătate pe care foarte-foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc. Era dimineață, în jurul orelor 9-10:00. Locurile de pe dreapta microbuzului cu care ne deplasam erau plasate doar pe un singur rând așa că a trebuit să mă plasez rapid în spatele Maestrului ca nu cumva să ocupe alt coleg locul. Pe partea cealaltă riscam să fiu prea departe. El știa asta. Știa că îmi place să îi aud poveștile și mă căuta cu privirea atunci când se așeza. După ce ieșim pe autostrada București–Pitești îi sună telefonul, timp în care, pentru că nu era frumos să ascult conversația, mă depărtez. Însă acesta vorbea normal. Nu se ferea niciodată de parcă i se părea normal ca sufletul său să fie pus pe tavă în fața lumii. Era un telefon de la un post de televiziune important. Îi oferea un rol principal într-o telenovelă. Capul dânsului s-a aplecat spre geam, ușor trist, privea peisajul. Spre rușinea mea, am auzit toată conversația. Dar, cu toată rușinea mă bucur nespus că am auzit-o pentru că am primit încă o lecție de viață de la cel care m-a învățat că: „scena este un altar, să nu spui niciodată lucruri urâte când te afli pe ea!”. Reproduc o parte din conversație aproape perfect din memorie pentru că este ceva întipărit în suflet: „Da. Unde?! Cum se numește? Da, da, da… Cu șatră?! Am înțeles… Copii, nu vă supărați, țara nu are nevoie de așa ceva! Nu vă supărați pe mine. Am înțeles…15 000 de euro. Sigur, este enorm pentru mine dar…nu, țara nu are nevoie de așa ceva! Nu, Nu e vorba de bani. Vă înțeleg. Nu încercați să mă convingeți, sunați-mă când aveți ceva serios. Mulțumesc. (…)”. A închis telefonul și a tăcut pentru ceva vreme. Trist, dezamăgit. Omul cu atâtea filme reprezentative pentru țara noastră, Păcală al tradiției românești era chemat acum să parodieze o etnie, ultima redută a Generației de Aur era chemată să promoveze lipsa culturii, să facă bășcălie de succesul închipuit al unei pături sociale aflate în derizoriu, în nevoie.

 „ȚARA NU ARE NEVOIE DE AȘA CEVA!” îmi răsună de fiecare dată în gând atunci când vreau să fac un proiect nou.  Sau, atunci când mă îndoiesc de un lucru îmi pun întrebarea: Are țara nevoie de așa ceva?! Au nevoie oamenii cărora mă adresez de lucrurile pe care eu vreau să le ofer? Și pun mereu aceeași întrebare celor care au un rol important în dezvoltarea copiilor, a tinerilor: V-ați pus întrebarea dacă aveți ce oferi celor pe care îi formați? V-ați pus întrebarea dacă ceea ce predați le face bine sau rău, sau este în zadar și vă pierdeți timpul de ambele părți? În 99% din cazuri se lasă tăcerea. În 1% din cazuri (poate cei mai curajoși și sinceri) mi s-a răspuns: Și ce să fac fără salariul ăsta?! Nu am unde să mă duc.

Și nu povestesc acestea ca să întristez ci doar să vă impulsionez, să conștientizăm împreună de ceea ce are nevoie țara și ce nu, de ceea ce au nevoie copiii noștri și ce nu, de ceea ce avem nevoie împreună pentru o viață mai bună și mai liniștită. Nu „răul cel mai mic”, nu „lasă că nu a furat mult”, nu „alții au făcut altele mai rele și nu au pățit nimic”, nu toate aceste expresii ale unei neputințe învățate, ale unei obișnuințe cu răul. Nu! Hai să fim sinceri cu noi înșine. Hai să conștientizăm că tot ce ne oferă meleagurile noastre sunt mai mult decât suficiente pentru ca împreună să construim o viață frumoasă și civilizată, în armonie și respect. Să fim mai atenți unii cu ceilalți și îngăduitori. Să fim mai veseli și mai buni cu ceilalți. Să învățăm să oferim necondiționat și chiar să ne jerfim uneori pe altarul binelui.

Defrișăm pădurile? Le defrișăm pentru că sunt date de la Creator să ne folosim de ele. Fie că le ardem, fie că profităm de oxigenul lor, fie că doar le privim, fie că le transformăm în mobilă….profităm de ele în fiecare clipă. Dar, hai să ne îngrijim de ele să rămână vii, să reîmpădurim acolo unde am tras un folos pentru ca și ele să se îngrijească de viața noastră.

Consumăm resursele naturale?! Le consumăm căci și ele pentru asta sunt făcute, dar hai să învățăm în paralel să generăm noi forme de energie utilă mai puțin distructivă asupra mediului în care trăim..

Cheltuim, consumăm, cheltuim…?! Hai să învățăm să și producem în așa fel încât să înlocuim ceea ce am consumat.

Distrugem?! Hai să învățăm să ne asumăm și să luptăm să reparăm ce am distrus în urmă.

Consumul trebuie să aibă un rol transformator spre mai bine, nu spre mai rău.

Așa este și în educație și în politică. Am luat o decizie greșit?! Hai să reparăm! Mi-am asumat decizia ca viața oamenilor să fie în mâinile mele?! Hai să îmi asum fiecare decizie și să lupt să aleg cât mai corect în fiecare clipă. De greșesc, să încerc să repar și să caut soluții să fiu din ce în ce mai bun, mai corect. Nu să învinuiesc, nu să caut pricini de scandal, ci să caut întotdeauna soluții.

Ce basme! ce utopii! scriu în aceste rânduri… Și, în ciuda acestor gânduri, parcă de neatins, am întâlnit și oameni care au crezut și cred în aceste utopii despre o lume mai bună. Oameni care s-au jertfit pentru ca noi să avem ceva mai bun, să fim mai buni. Oameni care dăruiesc din suflet, necondiționat, în fiecare clipă a vieții lor.

Acum, gândește-te sincer, măcar o dată în viață, ce lași bun în urma ta?! Unii lasă cărți pline de tâlc/de învățăminte, alții lasă edificii înălțătoare spiritului, alții lasă adăposturi trupului și sufletului, alții lasă răutate, alții lasă speranță, alții lasă lumina unor gânduri frumoase, alții lasă viață unor copii de seamă…. Tu ce vrei să lași în urmă?!

Gândește-te dacă în tot ceea ce faci reușești să răspândești fericire în jurul tău. Gândește-te dacă munca ta este sau nu în detrimentul altora. Gândește-te în ce lume ți-ar plăcea să crească copiii tăi. Ai renunțat sau ai refuzat vreodată un lucru care îți aducea doar beneficiu material dar care făcea rău celor din jur!? Te-ai întrebat vreodată dacă ai nevoie de așa ceva, dacă cei dragi ție au nevoie?! Te-ai întrebat vreodată dacă oferi suficient ca să ai dreptul să ceri?!

  Te-ai întrebat vreodată dacă în adâncul sufletului ești mândru de viața ta?!

Țara nu are nevoie de așa ceva!

Și țara este fiecare dintre noi indiferent unde ne-am afla.

      Dar, oare, de ce are nevoie țara!?

Pamflet:

Furați, dragilor! Mințiți! Distrugeți! Creați panică! Promovați incultura! Profitați de slăbiciunile oamenilor! Profitați de cei săraci cu duhul! Distrugeți economia! Asumați-vă ceea ce nu puteți duce! Conduceți când nu sunteți în stare să vă conduceți pe voi înșivă! Ucideți credința! Creați medii culturale sub nivelul șatrei nomade! Luați-le oamenilor sufletul și transformați-i în roboți supuși uniformizării! Bateți-vă joc de tot din jur coborând mai mult sufletul vostru negru căci:

Țara nu are nevoie de așa ceva . . .