Prezentul nu poate fi înțeles decât ca produs al trecutului sau uneori ca reacție la acesta. Întrebarea este: în care trecut s-au petrecut evenimentele/ s-au luat deciziile care au determinat cursul evenimentelor care a produs starea prezentă a societății noastre.

Spre o societate după modelul occidental

În perioada comunistă, modelul occidentului capitalist a constituit mereu un cadru de evaluare a stării comuniste și de clarificare a aspirațiilor. Decalajul dintre occidentul capitalist și socialismul stalinist a fost mereu o sursă de frustrare publică în România.

În 1989, Revoluție a deschis un viitor posibil care trebuia definit și elaborat o strategie de acțiune. Se poate spune că în acei ani s-a decis viitorul României pe termen mediu al istoriei sale. 

La Revoluție oamenii au ieșit în stradă și știau ce vor: nu Ceaușescu, nu iar un partid comunist care să decidă direcția țării; era de asemenea foarte clar: o Românie ”ca în Occident”; libertate și, în fine, bunăstarea pe care comuniștii le-au promis-o, dar au eșuat. Presiunea populației din 16-22 decembrie 1989 a forțat plecarea lui Ceaușescu. Oamenii au făcut revoluția și apoi au plecat acasă. Au delegat voința lor noii conduceri politice. Asta fac toate revoluțiile.

Granițele s-au deschis și oamenii au putut, în fine, să călătorească liber în Occident. Românii s-a simțit parte a Occidentului.

Suportul țărilor occidentale

Țările europene au avut nevoie în procesul lor de tranziție de expertiza occidentului. Două surse de expertiză au fost importante în acest proces.

Pe de o parte informațiile directe despre societățile occidentale capitaliste: informațiile difuze despre Occident, vizite în Occident ale experților români, contacte cu experții practici din instituțiile occidentale. Ambasadele occidentale (în mod special ambasadele Franței, Germaniei, Angliei, Olandei, US), au avut un rol foarte activ, mai ales în 1990.

Pe de altă parte ”experții în tranziție” din instituțiile internaționale, FMI și Banca Mondială, care au avut misiunea de a sprijini țările din lumea a treia și, după 1989, țările foste comuniste.

Suportul occidental s-a confruntat de la început cu o problemă: unitatea/ varietatea experienței occidentale. Toate țările occidentale aveau o structură comună: societăți capitaliste dezvoltate. Dar dincolo de această structură exista o largă diversitate. Nicio țară occidentală nu a prezentat modelul lor ca fiind cel mai bun. În aceste contacte, experții români au fost mereu avertizați de varietatea modelor occidentale, dincolo de modelul general. Cunoscând această, varietate, România trebuia să-și proiecteze ea însăși viitorul său. 

Specialiștii români, deși formați în sistemul comunist, aveau informații importante despre occident: din școală, din literatura occidentală pe care o aveau la dispoziție, din mass-media occidentală, din cooperarea cu occidentul. 

În chiar primele zile de după Revoluție, specialiștii români și-au asumat responsabilitatea de a imagina un program de schimbare.

Inițiativa a aparținut Profesorului Tudorel Postolache, un economist cu prestigiu. 1 200 specialiști români, la care s-a adăugat și experți occidentali, au elaborate un document important:  Schiță privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România. Documentul a fost adoptată prin Hotărâre guvernamentală (HG) în mai 1990, devenită astfel un document oficial al noii guvernări rezultată din primele alegeri libere după revoluție (iunie 1990).

            Strategia se baza pe modelul de societate occidentală capitalistă. Textul sistematizează viziunea larg împărtășită în acele zile.

BOX Strategia Occident/ Postolache

• Modelul de organizare socială era cel a societăților europene capitaliste: o tranziție la modelul occidental.
• Strategia avea ca obiect societatea românească și direcțiile sale posibile de dezvoltare.
• Strategia urma să fie adaptată la condițiile specifice ale României.
• Cine va elabora strategia națiunii: specialiștii români, economiști, sociologi, istorici, psihologi, cu suportul specialiștilor occidentali.
• În centrul Programului, promovarea unei economii de piață. Privatizarea este componentă esențială a noului sistem, considerat însă ca un proces deschis, realizat în funcție de necesități și posibilități.
• O reformă economică cu creștere economică, astfel încât, într-o perioadă relativ scurtă de timp, România să ajungă la nivelul mediu al Europei. 
• Complementar reformei economice se prevede o protecție socială accentuată. Strategia ”strângem azi cureaua” pentru a avea în viitor o situație mai bună nu trebuie acceptată. Acum colectivitatea trebuie să trăiască semnificativ mai bine. Nu se acceptă teoria ”costurilor sociale inevitabile ale reformei”.  Eventualele costuri sociale trebuie de la început evitate sau absorbite ”în mers”.
• Statul urma să aibă un rol crucial în schimbarea socială a României.

Modelul occidental, exprimat în Strategia Postolache, susținută inițial de mulți specialiști români, a fost treptat marginalizat. Spre sfârșitul anului 1990 ea nu mai este invocată public, deși guvernarea Văcăroiu (1993-1996) s-a bazat în mare măsură pe ea.

Suportul instituțiilor internaționale: Modelul neoliberal

Pe la mijlocul anului 1990, au intervenit și instituțiile financiare internaționale. Țările occidentale, foarte active la început în sprijinirea României, s-au retras treptat, recomandând ca mecanism de suport cel oferit de instituțiile internaționale: FMI, Banca Mondială, UNICEF, UNDP.

Dacă țările occidentale ofereau o experiență diferențiată, invitând specialiștii români să-și identifice propria lor cale, FMI și Banca Mondială au venit cu o viziune proprie.

FMI și Banca Mondială a combinat împrumuturile cu suportul tehnic.

Strategia neoliberală

• În locul variatelor modele occidentale, s-a promovat un model unitar bazat pe o concepție neoliberală.
• Domină o viziune mondialistă. De la începutul obiectivul construcției noii economii trebuie gândită ca proces de integrare a economiei românești în economia mondială, ”fără granițe”.
• Pe fondul modelului economiei de piață, o prioritate absolută este acordată privatizării rapide și completă.
• Nu este nevoie de o politică economică a țărilor. Logica economiei este dată de mecanisme mondiale. Actorii privați acționează pe piața mondială. 
• ”Națiunea” și ”interesul național” sunt un domeniu în curs de marginalizare. Invocarea acestor concepte este suspectată de ”naționalism”, care a sunat de la început de ”naționalism extremist”.
• Tranziția țărilor trebuie susțină mai ales nu de ”experții” naționali, care nu au competența necesară, ci de experții occidentali, în primul rând FMI și Banca Mondială.
• Stat mic economic. Economia, reglată de mecanisme mondiale, trebuie eliberată pe cât posibil de intervenția statului. Politicul riscă să distorsioneze logica economicului.
• Stat mic social. Economia va soluționa prin mecanismele sale și problemele sociale. Funcțiile sociale ale satului trebuie reduse la sfera ”grupurilor sociale cu risc”. Filozofia ”costurile sociale sunt în procesul tranziției inevitabile” și deci ignorate cât mai mult posibil. Atenția acordată prea mult socialului este un semn de mentalitate comunistă.

Strategiile tranziției: puncte comune și diferențe

Există, pe lângă punctele comune, diferențe importante între cele două strategii de tranziție.

• Statul și economia. Neoliberalismul consideră că economia a devenit deja sau este în curs rapid de integrare într-un sistem economic mondial cu logica acestuia. Statul și politica sa trebuie să se retragă din reglementarea economiei, altfel devine o frână a economiei mondializată. Țările occidentale dezvoltate, cel puțin în momentul actual, contrar acestei viziuni, își asumă un rol important în susținerea economiilor lor. Integrarea europeană nu diminuează, ci este complementară cu promovarea interesului național.
• Statul și viața socială. Modelul neoliberal consideră că economia asigură prin propriile ei mecanisme și satisfacerea intereselor sociale. Nu este nevoie de o politică socială nici globală și nici națională, ci eventual doar de politici centrate pe grupurile marginale ”cu risc”. Statele capitaliste dezvoltate, în practica lor actuală, consideră că economia nu asigură suficient problemele sociale și, în consecință,  politii sociale sunt necesare și intervenția statului este legitimă.
• Configurații diferite ale statelor. Diferențele de strategie dintre cele două modele generează profiluri relativ distincte ale statelor: neoliberalismul generează un ”stat mic”, care este numit și ”stat de drept”, în sensul că se centrează cu prioritate, dacă nu exclusiv, pe funcțiile juridice ale statului. Sistemul juridic este în centrul statului mic. Statele occidentale dezvoltate tind să fie ”state cu complexitate ridicată”, asumând funcții economice, sociale și naționale importante. Aceste state vor fi ”state mari”. Criza, așa cum vom vedea în studiul următor, accentuează funcțiile statelor. 

Cele două strategii de tranziție au produs modele de țară diferite ?

În întreaga această perioadă, ideologia neoliberală este ”la modă”.  Ca orice orientare ideologică neoliberalismul este un program de organizare socială, care, în funcție de condiții, a fost aplicat în grade diferite. Nu cred că există o țară model de organizare neoliberală. 

Țările occidentale doar parțial au fost influențate de modelul neoliberal, organizarea lor fiind  determinată și de alți factori, inclusiv de propria lor istorie. De aceea ne așteptăm ca țările occidentale dezvoltate să aibă un profil sensibil diferite de modelul neoliberal.

Programul neoliberal a fost aplicat într-un grad mai ridicat de FMI și de Banca Mondială în țările subdezvoltate și în țările în tranziție. Ne așteptăm deci ca structura țărilor europene în tranziție să fie mai apropiat de modelul neoliberal.

Ne așteptăm însă și aici diferențe. Modul în care s-a realizat tranziția în Europa este rezultatul unei combinații între programul neoliberal și transferul direct de expertiză din occident, la care s-a adăugat experiența proprie a țărilor respective. Combinația acestor factori explică și evoluția relativ diferită a țărilor în tranziție.

Țările din centrul Europei și țările baltice s-au dezvoltat într-o interacțiune mai accentuată cu țările occidentale, organizarea lor social-economică va fi, în consecință, mai apropiată de modelul occidental. România și Bulgaria au fost mai ”depărate” și mai puternic influențate de instituțiile internaționale. În țările din centrul Europei și în țările baltice, instituțiile internaționale s-au retras mai rapid. În România, suportul lor a durat mult mai mult și continuă în diferite forme și în prezent.

[1] Acest studio este o parte a progrmului ICCV Raportul social, Starea actuală a României: Direcții posibile de ieșire din criză.