Starea de spirit a României actuale este dominată de 3 paradigme: paradigma neoliberală, paradigma „socială” şi paradigma nemulţumirii neputincioase.
Paradigma neoliberală este dominantă politic şi ideologic în întreaga perioadă de după 89. Clasa dominantă este purtătoarea acestei paradigme şi susţinută de Occident. FMI şi Banca Mondială au avut rolul de orientare a întregii politici româneşti. Pe această linie s-a desfăşurat şi suportul guvernelor statelor vest-europene şi, mai apoi, al Uniunii Europeane.
Nu e întotdeauna foarte clar ce înseamnă paradigma neoliberală. Încerc aici să identific elementele ei structurale.
* Societate capitalistă, cu prioritate pentru interesul capitalului.
* Privatizare totală şi rapidă: reforma şoc. Neoliberalismul presupune că numai economia privată este eficientă. Privatizarea trebuie realizată rapid. În subterană se presupunea şi că a intervenit teama Occidentului că după ruptura cu sistemul comunist exista riscul de a se adopta o „a treia cale”, non-neoliberală. Strategia privatizării rapide a devenit inevitabil o „privatizare oricum”. „Privatizarea pe un leu” s-a dovedit a fi o privatizare prin distrugere. Capacităţile productive existente ar fi putut fi, în cea mai mare parte, reorganizate, nu distruse. Primele guvernări din anii 1990 au fost criticate de Occident că nu au fost suficient de rapide. Prima guvernare Petre Roman din 1990-91, deşi a făcut privatizări după planul făcut de Banca Mondială, a fost mereu presată că este insuficient de rapidă. Guvernarea social-democrată 1992-96, deşi a realizat multe privatizări, a fost acuzată că este prea înceată. S-a difuzat ideea că ea are o orientare neo-comunistă. A urmat guvernarea neoliberală 1996-2000, care a promovat o privatizare rapidă şi iraţională. Rezultatele: masive distrugeri economice şi sociale. Este de notat că politica privatizării a presupus că ea ar trebui să fie „totală”. În fapt, nu a existat o privatizare totală în nicio ţară, inclusiv în România. Sectoare economice importante de stat sunt în toate ţările occidentale. Un indicator important, care ar putea determina limita privatizării, este proporţia economiei private.
* Statul mic. Totul fiind organizat şi reglat prin piaţă, statul trebuie să fie redus la un minim. Şi filozofia „statului de drept” este o variantă a statului mic: statul este doar arbitru juridic al vieţii. Indicator: proporţia în PIB a veniturilor şi cheltuielilor statului.
* Economia românească, parte a economiei mondiale. Economia românească nu are o logică proprie, ci este reglată de mecanismele economiei mondiale. Nu are sens o politică economică a României. Se presupune o creştere economică generată „de jos”, prin iniţiative private, şi prin atragerea investitorilor străini.
* Starea socială nu este un obiectiv al programelor politice, ci un produs ale economiei private. Starea socială nu prezintă de interes politic. Creşterea economică va rezolva problemele sociale. Marginal, se acceptă unele componente sociale, care nu sunt automat rezolvate de piaţă – „grupurile vulnerabile”: copiii abandonaţi, violenţa domestică, persoanele cu dizabilităţi sau săracii cronici. Îmbunătăţirea situaţiei acestea grupuri cu „risc ridicat” poate fi pusă ca obiective politice, dar nu starea socială în ansamblul ei. Guvernele liberale nu au fost interesate de starea de sărăcie, nu au dezvoltat programe antisărăcie. Problemele sociale sunt plasate tot prin mecanismele de tipul „pieţei libere” de către ONG-uri. Aceste organizaţii private ar trebui finanţate de societatea civilă, dar, de fapt, sunt finanţate masiv de stat, cu un control slab. Stat mic, dar ONG-uri mari.
* Invocarea interesului naţional este taxată drept „naţionalism”, un extremism politic care trebuie combătut.
Ca program politic, neoliberalismul nu este realizat nicăieri în completitudinea sa. Statele europene, chiar şi SUA, sunt diferite de modelul neoliberal de manual. Cineva a remarcat, nu chiar glumeţ, că neoliberalismul este un program pentru „proşti”, adică pentru ţările subdezvoltate care sunt menţinute în subdezvoltare. Acolo unde el s-a implementat, de exemplu cazul României, a creat o societate subdezvoltată, cu multe şi grave probleme, nu numai sociale, dar şi economice.
Ideologia neoliberală distorsionează perceperea realităţii. A descurajat analiza critic-constructivă a realităţii sociale rezultate prin aplicarea programului neoliberal. Se recunoaşte existenţa multor probleme reale, dar ele sunt tratate mai mult ca probleme „trecătoare”, „inevitabile”, care vor fi vindecate inevitabil prin dezvoltarea sistemului. Mai mult, atenţia excesivă acordată problemelor sociale dificile este considerată ca o orientare conservatoare, retrogradă, care, de fapt, ar împiedica implementarea programului.
Ce este acum România? O ţară între programul extremist neoliberal şi patternul ţărilor dezvoltate europene. Împreună cu Bulgaria, este mai apropiată de modelul neoliberal extrem. Celelalte ţări foste socialiste, şi ele rezultat al programului neoliberal, sunt mai apropiate de modelul ţărilor europene dezvoltate. Cum se explică această diferenţă ? Aş formula ipoteza că unde rezistenţa internă a fost mai slabă, programul neoliberal a fost aplicat mai dur.
Paradigma „socială” a reprezentat o alternativă posibilă, dezirabilă, dar fără susţinere politică de programul neoliberal. În anii 1990, programul Revoluţiei Române conţinea o viziune relativ diferită de programul neoliberal, o variantă mai „social democrată”, mai realistă şi apropiată de ce se considera a fi modelul ţărilor europene dezvoltate.
* Starea socială a ţării este un obiectiv prioritar al politicii de dezvoltare.
* O economie privată, dar şi cu importante zone de stat.
* Un stat naţional activ în economie şi în organizarea vieţii sociale, apropiat de modelul ţărilor dezvoltate europene. Statistic, este şocantă diferenţa substanţială dintre statul social occidental şi statul mic românesc (ponderea veniturilor şi cheltuielilor publice în PIB).
* Societatea românească, conectată la sistemul mondial, dar cu independenţa sa, centrată pe interesul naţional. O Europă a naţiunilor, nu a Bruxelles-ului.
* O societate real democrată, care să exprime interesul colectivităţii.
Cine este purtătorul politic al acestei viziuni? Tradiţional, partidele mai de stânga tind să adopte o asemenea orientare. Sub presiunea ideologiei neoliberale, dar şi a Occidentului, şi partidele de stânga, în diferite grade, s-au apropiat de paradigma neoliberală. PSD-ul, în variantele sale, a fost tratat mereu de către dreapta românească cu insulte politice violente: neo-comunism, „ciumă roşie”. Unii lideri politici chiar au cerut desfiinţarea PSD. Doi lideri importanţi ai PSD, Adrian Năstase, considerat ca cel mai de succes şef de guvern din perioada tranziţiei, şi Liviu Dragnea, au fost condamnaţi la închisoare, cu acuze neclare juridic. Mai mult –cel mai probabil, cazuri unice în istorie pentru preşedinţi de partide -, amândoura li s-a aplicat interdicţia de a mai face politică. Occidentul nu a reacţionat niciodată faţă de un asemenea abuz.
Sociologia, ca „ştiinţă a naţiunii” în definiţia gustiană, a fost şi ea sub o dublă presiune. Pe de o parte, sociologia a tins să adopte ideologia neoliberală: să-şi centreze interesul pe problemele sociale marginale ale modelului neoliberal – grupurile sociale ”cu risc” – şi de a ignora tematica macro-socială. Pe de altă parte, răspunzând necesităţilor comunităţii, a fost apropiată de paradigma socială. În acest context, în sociologie s-a dezvoltat un interes pentru schimbarea socială proiectată, o orientare critică faţă de realitatea rezultată de programul neoliberal şi de susţinere a interesului naţional.
Din chiar anii 1990, sociologia a avut un interes special pentru starea socială a populaţiei şi pentru problemele sociale critice: sărăcia, situaţia copiilor, comunităţile în criză, starea social-economică a romilor. De la început, a optat nu pentru statul mic, ci pentru un rol activ al statului, în mod special în zona politicilor sociale.
Paradigma populaţiei: nemulţumire, pasivitate neputincioasă, neîncredere în sistemul politic. Marea majoritate a populaţiei estimează că „direcţia în care lumea merge este proastă”. Nivelul de satisfacţie cu viaţa este printre cele mai scăzute din Europa. Bancurile sunt un mecanism de defulare şi detaşare hazoasă, dar neputincioasă. Filozofia „să faci haz de necaz” exprimă starea de spirit a populaţiei. În discuţiile interpersonale se manifestă neîncrederea în sistemul politic şi atitudine critică. Se înregistrează un decalaj între optimismul paradigmei neoliberale şi paradigma populaţiei, predominant pesimistă.
