Liderii opoziției de stânga în Olanda, Jesse Klaver (GL, verzi), Lodewijk Asscher (PvdA,Partidul Laburist) și Lilian Marijnissen (SP, Partidul Socialist) au organizat un miting comun la începutul anului 2020 pentru a-și uni forțele împotriva Cabinetului (Ministrii si Secretarii de Stat). Ei văd Cabinetul (format din VVD – liberali, CDA – creştin-democraţi, D66 – progresişti seculari și CU – creștin-progresişti) ca fiind foarte de dreapta. Alte partide politice cum ar fi FvD (conservatori) și PVV (naţionalişti) vad Cabinetul ca fiind foarte de stânga. Cum să interpretezi asta? Răspunsul constă în analizarea soartei clasei de mijloc, care este împarţită în două perspective separate, precum si viziunile despre Cabinet.

S-a stabilit un nou status quo care leagă o politică culturală de stânga (poftă continuă cu privire la cota pentru femei, comerțul cu sclavi și „cum să ne amintim istoria noastră”) la o politică economică care optimizează interesele multinaționale. Așa cum se întâmplă de la „kwartje van kok” – o taxă adăugată pe benzină –  încoace impozitele „temporare” destinate să împingă finanțele guvernamentale prin criza economică, devin permanente. În ciuda faptului că majoritatea populației dorește o imigrare mai mică și mai multă integrare, aceasta nu a devenit niciodată politică publică. Ceea ce s-a dezvoltat în cadrul cabinetelor „liberale” ale parlamentarului Rutte sunt sarcinile financiare în curs pentru cetățeni și presiunea reglementării. Corporațiile primesc subvenții pentru a deveni sustenabile: capitalismul cu finanțare de la stat – vezi politica „sectoarelor de vârf”.[1]

Orice alt lucru am face, trebuie să transcendem aspectele negative de peste zi pentru a produce o analiză care să dea un fundament de durată. Nu mă gândesc la propagandă politică, dar la analize care să străpungă adevărul în miezul său. Paragraful de mai sus arată deja clar de ce stânga nu este capabilă să formeze un singur front, chiar dacă în prezent ei cred că pot. Nu toate straturile societății beneficiază în egală măsură de noul status quo. Politica culturală de stânga este folosită pentru a ancora o politică economică care îi ajută în special pe câștigătorii globalismului. Aceasta victorie este strâns legată de puterea de lor organizare.

Ei s-au conectat intim cu abolirea lui Petre cel Negru (spiriduş din mitologia olandeză)  și panica climatică pentru că partidele de stânga sunt dependente de subiectele media: acest lucru le oferă atenție politică. Dar faptul că viața pentru cetăţeanul de rând devine mai scumpă și că acestuia îi este din ce în ce mai dificil să se ridice pe scara socială, sau să găsească o casă accesibilă de închiriat, nu este parte din politica lor şi nici chiar din orizontul partidelor de stânga. Umbra globalismului se află acum peste clasa de mijloc.

La mitingul organizat, o întrebare din partea publicului a fost suficientă pentru a expune problema alianței de stânga. Nikola Edelsztejn a remarcat că GL și PvdA sunt partide pro-europene în timp ce SP este un partid al eurocepticilor. Nu are mai mult sens ca SP să lucreze împreună cu FvD? În consecință, auzim cum „Olanda socială” râde disprețuitor de cineva care îndrăznește să pună o întrebare pe conținut. Scârțâiturile artificiale și găurile goale trebuiau să mascheze angoasa politică. Aceasta este temerea existențială de a nu mai fi un partid popular de opoziție serioasă, întrucât precedentul lider SP, Jan Marijnissen, era de fapt un om al poporului și o întruchipare vie a opoziției.

În calitate de student am urmărit dezbaterile cu Jan Marijnissen. Nu pentru că am fost de acord cu el, dar pentru ca era cineva care a exprima realitatea și care milita pentru ceva clar. Acum mă surprind gândindu-mă că aș dori să se întoarcă pe scena politică. Stânga de astăzi nu reprezintă șansele mobilității sociale pentru oamenii care lucrează, ci se rezumă exclusiv la politica identitară, indignarea morală și idealurile pe care ceilalți trebuie să le plătească. În orice caz, GL și PvdA fac parte din acest cadru, deoarece au respins rezoluția SP de demitere a Cabinetului. Dacă aş spune că în prezent existxă uniune pe scenă politică, aş fi ipocrit.

Aceste partide vorbesc despre incluziune socială, deşi obiectul muncii în sine a dispărut din sfera lor de aplicare. La Bruxelles, zona Matonge este cunoscută drept „micul Zair”. Africanii care locuiesc aici își vând casele cu bani mulți managerilor imobiliari. Renovarea acestor clădiri se face de către muncitori flamanzi care sunt șocați de această situație și votează pentru naționalistul Vlaams Belang. Jan Marijnissen era solidar cu acest tip de muncitori, însă cine face chiar cea mai mică observație astăzi, va fi încadrat ca un „rasist”.

Această analiză a situației politice are sens perfect odată ce studiem soarta clasei de mijloc. Astăzi ea este ruptă în două componente: partea tradițională (artizani, meșteri și proprietari de întreprinderi mici sau de terenuri) și partea progresivă (aparat administrativ în instituții semi-publice). Partea tradițională are rădăcini în economia privată, în timp ce partea progresivă este intim legată de universități, mass-media, ONG-uri și birocrație guvernamentală. Gândiți-vă la hipsterii care își imaginează că sunt în New York atunci când își sorb latte-ul de soia în Starbucks și, de asemenea, la partidul D66 căruia i-ar plăcea să transforme Olanda într-un mare New York.

Când vorbești despre clasa de mijloc tradițională, imaginează-ți proprietarul unui mic restaurant. Aproape de casă, mâncarea este foarte accesibilă și de înaltă calitate, patronul își recunoaște oaspeții și îi întâmpină personal. Adesea, există o ciocnire ascunsă de generații în joc: micul proprietar economisrşte întreaga viață pentru a-și trimite copiii la universitate şi a le asigura un viitor. În schimbul oportunităților de a urca pe scara socială, acești copii sunt spălați acolo pe creier de burghezia de stânga şi unii devin birocraţi.  Așa se face că  funcţionarul își recapătă semnificația inițială. Aceşti analişti simbolici îi păstrează pe alegători în hegemonia semnalatorilor virtuții. Apariția viitorului Occident va fi decisă prin bătălia dintre aceste două clase de mijloc.

Această diferență a devenit clară în timpul unei conversații cu cineva care se descrie ca un „consultant de durabilitate de dreapta”. Crezul său a fost: „Stânga vorbește despre sustenabilitate – dreapta o realizează”. Imaginea care mi-a venit în minte a fost de locuinţe durabile subvenţionate, cu aer închis care dă dureri de cap. De asemenea, acești oameni de stănga doresc să facă economia durabilă și cer ca centralele de cărbune să fie închise, dar insistă simultan că se facă ceva pentru sutele de lucrători care vor fi disponibilizați. Potrivit consultantului pentru sustenabilitate, tehnologia ecologică va oferi în curând noi locuri de muncă pentru acest personal.

Acest lucru este discutabil. Multe servicii guvernamentale funcționează în continuare cu software din anii ‘90. Pe parcursul anilor, toate sistemele au crescut împreună – totul se prăbușește dacă sunt instalate programe noi.Astfel, munca birocratică este în principal repetitivă și cu greu se inovează ceva. La fel s-a întâmplat şi cu instalaţiile de cărbune. Acest lucru se poate vedea şi in Belgia în reclamele din tramvai. Aceste reclame arată ca reportajele despre vreme pe care bunica mea le vedea la un televizor alb-negru. Desigur, astăzi reclamele ar putea fi făcute de ingineri în Javascript. 

Aici vedem cum interesele burgheziei de stânga se abat de la „vechea stânga”; aceasta reprezintă în același timp scindarea internă cu care se confruntă sindicatele. Bătrâna stângă funcționează în continuare în meserii în care îi servesc pe alţii, iar burghezia de stânga este formată din analiști simbolici care sunt copii revoluției digitale.

În majoritatea industriilor, este absolut imposibil să pui un picior în ușă ca mic întreprinzător. Astfel, marii jucători trebuie să-și facă griji doar pentru concurenții lor, la fel de voluminoși. Acest lucru creează spațiu pentru locuri de muncă jenante, cu tot felul de șefi de departament care își obțin statutul în funcţie de câți oameni au în subordine. Aceasta duce la situația în care omul de livrare a coletelor care se află în partea inferioară a scării sociale este presat din ce în ce mai adânc într-o matriță de eficiență, unde alocarea banilor îl scoate din schemă, în timp ce toate straturile de deasupra lui se îndestulează şi îi verifica munca.

Clasa managerială face ca sindicatele și alte modele de organizare de jos în sus să fie învechite. Acestea fac acest lucru transferând puterea de la legislativ la cel judiciar. Această evoluție merge de la filozoful francez Montesquieu până la cel de-al Doilea Război Mondial. Montesquieu a descris puterile legislative, executive și judiciare drept entități rivale care se țin reciproc sub control – acest discurs s-a schimbat după procesele de la Nürnberg. Judecătoria era acum ridicată la statutul de tutore suprem al demnității umane, care se înălța ca un arbitru înalt deasupra luptelor de putere ale altor entități suverane. Conservatorul american Michael Lind explică ce înseamnă acest lucru în practică:

„În guvern, a existat o schimbare din ce în ce mai mare a puterii de luare a deciziilor în fața legiuitorilor, către executiv și judecători și, în special în cazul Europei cu Uniunea Europeană, către organele transnaționale de decizie. Aceasta este în esență o schimbare a puterii de clasă, deoarece, dacă ești parte din clasă muncitoare, ești mult mai probabil să-ți influențezi legiuitorul, mai ales unul într-o cameră inferioară a legislaturii, decât să fii un judecător federal sau un tribunal transnațional.” [2]

Cu alte cuvinte, adepţii cosmopolitanismului și tehnocrații adoră să guverneze prin tratate internaționale care arbitrează conflicte prin tribunale și prin experți judiciari. Cu toate acestea, nu există nicio modalitate în care cetățenii obișnuiți pot influența acest lucru și mai ales în statele în care judecătorii nu pot fi aleși sau nu sunt supuși altor forme de control democratic.

Când analizăm la rece, vedem două clase opuse una față de cealaltă. Muncitorii fizici pe o parte; managerii și analiștii simbolici pe de altă parte. De fapt, nu există niciun element de conducere pentru această luptă de clasă: când vine vorba de tensiune pe planul de lucru, ambele grupuri se bazează pe aceleași uniuni (de stânga) și structuri de consultare în care totul se încurcă în noroiul modelului de consens. Un muncitor care vrea să pună pe agendă nemulțumirea pe care o trăiește, este încremenit cu retorica de stânga despre solidaritate, înțelegere reciprocă și pericolele polarizării și discriminării.

Conceptul de „analiști simbolici” a fost folosit de istoricul american Christopher Lasch. El a explicat că noua economie se referă mai mult la comunicare, branding și afaceri publice decât la producție fizică. Noua clasă de mijloc reflectă acest lucru. Un contact a descris modul în care un profesor în știința inovării a ținut prelegeri despre eficientizarea orașelor. El se referea exclusiv la conectarea universităţilor între ele. Nici nu a menţionat măcar muncitorii care, oameni educaţi practic, trebuiau să facă munca respectivă de conectare.  

De aici apar incertitudini imateriale, precum legăturile primare din ce în ce mai complexe și vulnerabile de atașament între oameni și fragilitatea relațiilor primare. De asemenea, este o consecință a modificărilor instituționale care au fost făcute pentru a facilita un maxim de flexibilitate dinamică, că viața de astăzi este mai incertă, mai imprevizibilă și mai greu de planificat. Nu cu mult timp în urmă, cetățenii erau pregătiți să accepte o scădere a coeziunii sociale, dacă aceasta înseamnă o creștere a mobilității sociale. Astăzi avem mai puțin de amândouă.

Prin urmare, nu este deloc nenatural faptul că o generație tânără de conservatori este în creștere. Sunt sceptici cu privire la „eliberarea” pe care stânga o predică și subliniază valorile familiei, patriotismul și tradițiile. Mai mult decât conservatorii de modă veche, ei sunt conștienți de mobilitatea socială în scădere și de conflictul de clasă care stă la baza acestui fenomen. Unii se numesc „libertari”: asta înseamnă că cineva respinge semnalarea virtutei din stânga, dar poate trăi în continuare şi duce o viaţă sexuală normală intr-o metropolă folosind chiar și Tinder.

Mulți tineri conservatori își doresc pur și simplu o viață de familie caldă și ordonată la fel cum au avut-o părinții noștri. Dar piața iubirii nu încurajează acest lucru – dimpotrivă! Acest lucru este profund conectat la o dimensiune economică: cumpărarea unei case pentru creșterea unei familii este astăzi inabordabilă. Klaver, Asscher și Marijnissen ar nega categoric faptul că prețurile caselor sunt influențate de imigrația în masă. Și dacă chiar recunosc că există o imigrație în masă continuă, atunci vor atribui acest lucru efectelor „capitalismului occidental prădător” asupra țărilor din lumea a treia. Însă între timp, unitatea de scurtă durată relocă industriile productive din Europa în Asia. Acest lucru subminează o bogăție internă profund ancorată și slăbește securitatea economică a Europei în fața politicii comerciale chineze. Oamenii care vor închiria un spațiu pentru a trăi tot restul vieții, pot intra acum în „economia concertului” care se blochează în munca temporară, cum ar fi şofarea pentru Uber.

Acest model de închiriere este fortificat de puterea de aspirație a vieții mari a orașului. Cei mici și naivi devin încântați de imaginea pe care trebuie să o mutați într-un oraș mare pentru a trăi o viață de creație personală. Și asta făcând astfel, ușile se vor deschide pentru tine, în timp ce cei care rămân în urmă vor dispărea în uitare. Așa cum acești oameni ajung în apartamente mici, unde își pierd de douăzeci și treizeci de ani cu aplicaţii pentru matrimoniale şi înbuibaţi de alcool. Pentru acest tip de persoană, nu mai este clar ce îl face frumos ca individ, ca om. În mod constant, ei vor transfera controlul asupra vieții lor către mașini care devin mai inteligente în fiecare zi.

Da, „a alege pentru libertate” include și posibilitatea de a trăi pur și simplu pentru propriile plăceri fără a lăsa urmași. Și asta face parte din „Vestul liber”. Dar, atunci când suficientă lume face această alegere la nivel individual, devine o alegere la nivel colectiv. Apoi, „Vestul liber” alege să se sinucidă.

Gândiți-vă la un tânăr islamic care îl folosește Tinder și care, în același timp, își numește sora sa curvă dacă folosește și ea această aplicație. Unul care judecă superficial va spune: „Acest lucru arată cât de puternic este Occidentul – musulmanul știe că stilul de viață dinamic occidental își poate transforma total cultura și, prin urmare, reacționează agresiv.” Dar este exact invers: dinamica îi reduce pe occidentali la atomi şi în cele din urmă pierde lipiciul care îi leagă şi prin urmare se evaporă. Acolo unde dispare partea clasei de mijloc care este încă înrădăcinată în tradiții, degradarea socială nu poate fi decât accelerată.

Bătălia dintre cele două clase de mijloc este o luptă despre baza socială a democrației noastre. Când nu există o clasă puternică independentă care să rămână în afara controlului marilor instituții – fie că sunt giganti tehnologici sau birocrații guvernamentale – atunci umanitatea pierde puterea asupra propriului destin al tehnologiei. Este așa cum a argumentat filosoful liberal John Stuart Mill: o singură forță care poate conține o centralizare în expansiune este o singură forță care deține clasa de mijloc independentă. Acest lucru ne readuce la pofta de putere din partea UE, care are un efect total diferit pentru alegătorii SP, PvdA și GL.

Acolo unde clasa de mijloc tradițională se desprinde, este inevitabil să ajungem într-o situație fără oportunități de mobilitate socială și elevare: o societate feudală, dar cu PR bun. Întreaga societate alunecă în josul politicii identitare de stânga – singura rezistență vine din partea oamenilor care exprimă în mod deschis contraargumente, în timp ce au picioarele ferm plantate în realitate. Cine ia această sarcină nobilă, se pune într-o poziție vulnerabilă. Securitatea economică este greu de găsit și cea mai mică rezistență este rapidă înlăturată…

[1] Herman Lelieveldt concludes that the top sectors policy is “a party where insiders divide the subsidies, and others are only invited to keep up appearances.” Source: H. Lelieveldt, ‘Ons kent ons in het topsectorenbeleid’, Follow the money (25/5/2020).

[2] Michael Lind, ‘The tyranny of the managerial elite’, Spiked, 27/5/2020.