Schimbări în relația comunitate/ guvernare

Revoluția Română 1989. S-au produs schimbări de structură a societății românești. Dar și în starea de spirit a populației. Câteva reflecții asupra ce simțeau oamenii înainte, ce simțeau ei în scurtul moment al Revoluției și ce s-a întâmplat după.

Înainte. În anii 70-80 s-a consolidat un larg consens negativ: populația în marea ei majoritate a considerat că guvernarea comunistă a lui Ceaușescu este responsabilă de criza României. Nu numai în România, ci în toate țările socialiste europene presiunea de schimbare a regimului comunist s-a declanșat. Ca sociolog, cred că nu mai mult de 1%-2% din populație era pro-Ceaușescu. Regimul comunist trebuie schimbat. Când și cum nu era clar. 

Revoluția. 16 decembrie revolta din Timișoara și represiunea sângeroasă a accentuat consensul anti-Ceaușescu. 22 decembrie. O atmosferă de sărbătoare. Pe stradă oamenii se îmbrățișau. În fine, va fi bine. Entuziasm și încredere; consensul schimbărilor a explodat în primele zile. Consensul negativ anti-Ceaușescu face loc unui nou consens pozitiv: vrem un nou sistem politic, o politică pro-oameni și o organizare socială rațională, ”ca în Occident”. Era de la sine înțeles de astă dată o democrație reală: o guvernare a oamenilor și în interesul oamenilor. A fost unul dintre momentele unice ale istoriei. Cu siguranță, a existat și umbra îndoielilor, dar bucuria consensuală era dominantă. Toți voiam schimbarea, chiar dacă aceasta nu era prea clară.

Imediat după Revoluție a început să se cristalizeze un nou consens fragil în jurul guvernării proaspăt instaurată. Încrederea potențială era bazată pe imaginea pozitivă a specialiștilor din perioada anterioară, percepuți a fi promotorii unei raționalități tehnice, având competența necesară.

Alegerile din 20 mai 1990 au demonstrat o mobilizare populară care nu va mai fi atinsă ulterior: prezentare la vot 86,2%. Alegătorii au investit încredere masiv în partidul care va forma noul guvern (FSN: Președinte Ion Iliescu, 85,1% și parlament, 66,3%, în condițiile în care la alegeri au participat 17 partide). Deci un larg consens popular în momentul inițierii procesului de schimbare socială. Revoluția română a generat o nouă relație populație/guvernarea. După mult timp, guvernarea devine o guvernare susținută de un larg consens. Va dura această încredere în guvernare?

Post-Revoluție: criza consensului. Era de așteptat ca, datorită complexității procesului de schimbare, consensul inițial să facă loc treptat unei diversificări a opțiunilor politice. Consensul exuberant începe să dea locul dificultăților, îndoielilor și diversității de opinii. Se înregistrează o explozie a zeci de partide politice. Exista încă un consens asupra necesității schimbării și a direcției ei.

Diversificarea treptată a opiniilor politice a fost întreruptă de două ”evenimente” care au declanșat o nouă scindare în sistemul politic.

Prima lovitură la consensul Revoluției a venit imediat: teroriștii. Nu atât ”teroriștii” în sine au reprezentat o problemă, ci reacția confuză a noii guvernări și incapacitatea acesteia de a explica acest fenomen șocant. A apărut prima îndoială față de noua guvernare: s-a ascuns ceva; nu e posibil chiar să nu se știe nimic despre ce s-a întâmplat. Reacția politică a fost necredibilă: nu și-a asumat responsabilitatea de a clarifica situația, ci a delegat-o justiției. Cum era de așteptat, transferul unei probleme macro politice și militare într-o problemă juridică a fost prima dezamăgire. Justiția a dat un răspuns jenant care a creat o primă falie între opinia publică și politic: militarii au tras unii în alții.

În ianuarie însă a apărut ceva care a aruncat în aer consensul post-revoluționar: reînvierea partidelor ”istorice”, PNȚCD, PNL și PSDR, formate de supraviețuitorii partidelor desființate în 1948. Discuțiile și incertitudinile au fost brutal înlocuite: partidele istorice dețin adevărul unei tradiții glorioase, la care se adăuga argumentul suferinței în perioada comunistă. Acestea au fost argumentele care susțin dreptul de a prelua conducerea țării. Programul politic al ”opoziției” avea câteva principii: anticomunismul violent, considerat inutil de populație în noul context, și acuzația actualei tehnocrații că ar fi dorit o reîntoarcere la comunism. Programul propus era o vagă reîntoarcere la starea din 1938 și o neîncredere viscerală în tehnocrația produsă în perioada comunistă. Competență insuficientă, bazată mai mult pe resentimente. Manifestările violente din ianuarie declanșate de partidele ”istorice” nu erau percepute pozitiv de populație, ci dimpotrivă, ca distructive. Efectul a fost contrar celui așteptat: o creștere a consensului în jurul guvernării. Alegerile din mai 1990 oferă o imagine clară a ce a însemnat noua scindarea publică, o scindare dezechilibrată: marea majoritate susțin noua guvernare și o minoritate redusă, în jur de 10% la alegeri, dar violentă politic.

Dincolo de conflictele dintre partidele politice, care au ocupat suprafața vieții politice, s-a produs o confruntare a două programe politice.

În mai 1990 guvernul a adoptat Strategia Postolache: o strategie de trecere proiectată la o societate capitalistă, introducerea rapidă a economiei de piață, o privatizare progresivă și deschisă, o protecție socială vitală într-un asemenea proces de schimbare. Costul  social inevitabil al tranziției trebuia compensat printr-o politică socială accentuată.

Un program alternativ promovat de FMI și Banca Mondială: privatizarea imediată și totală, chiar ”pe un leu”, reformele trebuie făcute rapid, costurile sociale, inevitabile, ignorate sau compensate la un minim, altfel s-ar fi împiedicat programul de schimbare. În timpul guvernării 1997-2000 programul s-a accentuat: la celebra  restitutio in integrum s-a adăugat și retrocedarea integrală a fostelor proprietăți. Privatizarea și mai ales retrocedarea executată prin sistemul justiției a reprezentat un mecanism de corupție ce efecte sociale și economice distructive. Acest program radical de reformă a fost asimilat, în forme mai brutale sau mai moderate, de toate guvernările, mai ales de partidele ”istorice”.

Programul politic de reformă brutală, cu neglijarea impactului social, a produs o explozie a sărăciei și o deteriorare accentuată a standardului de viață al populației^[1]. De la suport pentru  guvernare, opinia populației a devenit tot mai critică față de politic. S-a rupt din nou relația comunitate/ guvernare, o nouă scindare în accentuare între starea de spirit a comunității și orientarea sistemului politic.

Dinamica stării de spirit a populației în date sociologice Instituțiile publice au declarat că tranziția în România a fost finalizată cu succes. Populația vede altfel lucrurile. Schimbările sociale sunt estimate de populație tot mai negativ. Se instaurează  falia între populație și guvernare^[2].

În primii ani ai tranziției, oamenii încă sperau că, în ciuda dificultăților, va fi mai bine. Deja, din 1994 domină estimarea predominant negativă. Speranța pălește. După 20 de ani de tranziție, în 2010, estimarea rezultatelor a devenit net negativă: 54% față de doar 13% pozitive. Cei indeciși, cei mai mulți la început (44%), se împuținează la 33%. 

Datele sugerează și existența unui alt factor: calitatea guvernării. Guvernările de dreapta, cu o politică dură a tranziție, cu sacrificarea populației (1997-2000 și 2005-2012), a accentuat atitudinea negativă a populației, 54%, probate și de indicatorii obiectivi. Toți indicatorii subiectivi cunosc vârfuri negative în aceste perioade. Putem urmări continuarea acestei tendințe negative ascendentă, cu variații, și după 2010.

În 2010, când se încheiase deja tranziția, majoritatea populației continuă să estimează accentuat că după părerea ei, direcția în care România s-a angajat este greșită.

La începutul tranziției, ani în care populația a suferit o prăbușire a standardului de viață, colectivitatea era optimistă. Va fi mai bine. Dar la sfârșitul perioadei de tranziție, 2010, pesimismul privitoare la perspectivele următorilor 10 ani devine majoritară: 53%, față de dor 20% care sunt optimiști. 

În iunie 1990, după toate conflictele politice produse de partidele ”istorice”, 40% din populație considerau că țara este bine condusă, față de doar 19% care consideră că ea este condusă prost. În anii următori, proporția se schimbă dramatic: cei mai mulți consideră că țara este condusă prost și mai puțini consideră  că o fac bine, atingând un vârf uluitor în 2010: 80% dintre români consideră că țara este condus prost.

Indicele democrației nu este doar pluri-partidism și alegeri libere. Dar tot atât de important este și cum oamenii consideră că au posibilitatea de a influența modul în care este condusă țara.

De la început marea majoritate a populației estimează că nu are posibilitatea de a influența modul în care este condusă țara. Dar dacă în 1990 și în următorii ani mai exista un procent deși mic, dar semnificativ de români care considerau că pot să influențeze conducerea țării, după doar câțiva ani acest procent practic dispare.  Dar cei care au fost chestionați, ei înșiși, se simt favorizați sau nefavorizați în perioada tranziției ? Erau eșantioane de populație română reprezentative pentru întreaga populație a țării.

Spre finalul tranziției, în 2010, majoritatea populației, 54%, se consideră mai defavorizați și doar 13% mai favorizați.

Vasile Dâncu oferă date mai recente, 2018^[3], precizând mai mult trendul schițat aici. Cercetarea a inclus un subeșantion de 57% persoane care au trăit ca maturi perioada comunistă. Iată opiniile acestor persoane^[4].

Ce sa îmbunătățit și ce s-a înrăutățit după 1989.

S-a îmbunătățit: călătoriile în străinătate (87%), consumul de produse și servicii (78%), dreptul de a alege (74%), condițiile de locuire (52%).

S-a înrăutățit: industria (81%), situația politică (74%), învățământul (69%), fericirea românilor (68%), infrastructura (65%), sănătatea (65%), piața muncii (61%), nivelul de trai (58%).

Același subeșantion: Dacă ar putea, ce ar alege acum ? De ce o asemenea alegere ?

Socialismul: 50% – traiul era mai bun, lipsa grijilor, siguranța vieții, a locului de muncă.

Capitalismul: 44% – libertatea exprimării și migrării, un trai mai bun.

                Față de generațiile dinainte de 89, generațiile tinere sunt:

• Mai needucate: 69%
• Mai nefericite: 59%
• Au mai puține șanse: 52%

O concluzie îngrijorătoare: Tranziția în România, din punctul de vedere al populației,  nu a produs avansul sperat, ci, din multe puncte de  vedere, chiar un regres.

^[1] Această politică cu efectele ei este analizată în Cătălin Zamfir, Istoria socială a României, Editura Academiei Române, 2018. Aici poate fi găsită și dinamica indicatorilor obiectivi ai stării sociale pe întreaga perioadă a tranziției.

^[2] Utilizez datele produse de programul ICCV, coordonat de Ioan Mărginean. Sunt singurele date realizate cu aceeași metodologie și cuprinde întreaga perioadă a tranziției: 1990-2010.

^[3] Vasile Dâncu, Capitalismul românesc – o mare neînțelegere, Sinteza, nr.53, iunie-iulie, 2018, Cercetare realizată de IRES

^[4] Sunt estimările făcute în 2018 de persoanele care au experimentat ca maturi atunci starea României înainte de 89. Datele prezentate de V. Dâncu nu cuprind și percepția tinerilor actuali ai acelei perioade.