Romania Sociala logo
Menu

Un experiment social uitat: centrele agroindustriale

autor:   8 April 2019  

Ștefan Buzărnescu

Ca o componentă a proiectului de ţară, rămas în istorie sub numele de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, centrele agroindustriale au marcat o secvenţă a eforturilor de emancipare naţională şi socială a României, care şi-a imaginat, cu naivitate, că după retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, ar fi sosit momentul să se proiecteze un nou început de dezvoltare naţională, adică fără obedienţă faţă de tradiţionalele Imperii vecine (Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman), care şi-au disputat, timp de secole, ambiţii de dominare şi de anexiune a teritoriilor româneşti. În acest context a luat naştere ideea de „dezvoltare  multilaterală” focalizată pe un raţionament foarte simplu: anume, dacă individul are trebuinţe multilaterale, atunci, este normal să se creeze o economie multilaterală care să acopere toate aceste trebuinţe din producţie proprie.

Seducătoare în egală măsură pentru „oamenii muncii”, cât şi pentru cei aflaţi la putere, această opţiune a fost agreată şi de urmaşii fostului Imperiu Ţarist, în ipostaza sovietică de atunci faţă  de care România a rămas sub ocupaţie ideologică, dar obligată să dezvolte „industria grea, cu pivotul său industria constructoare de maşini”. După ce ”Programul de dezvoltare multilaterală” a devenit Document  normativ pentru întregul spaţiu social românesc, sistemul de învăţământ a fost instituit ca instrument al dezvoltării naţionale, context în care oferta educativă a fost calibrată în funcţie de nevoile de dezvoltare ale fiecărei zone (regiune, oraş, comună, sat) în scopul „repartizării judicioase în profil teritorial a forţelor şi relaţiilor de producţie”, adică în zonele agricole au luat fiinţă licee agricole, în zonele păduroase, licee silvice, în zonele industriale licee industrial ş.a.m.d. Profesionalizarea liceelor, în corelaţie cu şcolile profesionale, avea rolul de a asigura accesul gratuit al tuturor educabililor la şcoală, cheltuielile de şcolarizare fiind asigurate de guvernul de atunci în aria Directivei politehnizării întregului sistem de învăţământ

Se înţelege că „reforma” în cauză presupunea şi o masivă construire a spaţiilor corespunzătoare de învăţământ, a laboratoarelor şi a atelierelor  pentru practică profesională, a fondului de carte de specialitate, a loturilor semincere pentru legumicultură, a unităţilor de cercetare ştiinţifică în toate domeniile de activitate, etc. Toate acestea s-au realizat prin eforturi financiare proprii, dar şi prin contractarea unor importante datorii externe care urmau a fi returnate prin valorificarea producţiei viitoarelor unităţi de producţie. Loturile de pământ, valorificate centralizat prin întreprinderi agcricole de stat (IAS) şi prin cooperative agricole de producţie (CAP) au asigurat o bună parte din amortizarea investiţiilor necesare mecanizării lucrărilor agricole şi chimizării întregii agriculturi, adică şi pomiculturii şi viticulturii, precum şi chimizării (ierbicide, fungicide etc).

Totuşi, decalajele dintre mediul rural şi cel urban, nu se micşorau, ci dimpotrivă: prin plecarea la oraş a multor rezidenţi din rural, depopularea satelor a înregistrat un recul îngrijorător pentru autorităţile din acel timp, deci a tuturor celor care gestionau acest proces. Deoarece unele sate au rămas aproape pustii, s-a luat măsura de compactare a satelor în comune de centru faţă de care, administrativ, să graviteze satele care nu mai aveau resurse să se administreze.

Pe acest cadru organizatoric a apărut schiţa centrelor agroindustriale în care populaţia, calificată în profil local şi zonal să asigure resursa umană necesară pentru valorificarea resurselor naturale existente, astfel evitându-se două riscuri: a) migraţia populaţiei dintr-o zonă în alta, proces care nu ar fi putut  contribui la încetarea depopulării localităţilor; b) creşterea preţurilor produselor finite datorită cheltuielilor cu transportul de materii prime de la producător, la unităţile de prelucrare (de exemplu: fabricile de conserve pentru legume s-au construit în proximitatea unităţilor de producţie de stat sau cooperatiste).

Prin construirea unei reţele vaste de irigaţii şi îmbunătăţiri funciare s-au creat locuri de muncă salariate care au avut, şi ele, efecte pozitive asupra calităţii vieţii, marcând o consistentă ridicare a nivelului de trai din zonele rurale şi o relativă stabilitate a populaţiei / forţelor de producţie. În zonele monoindustriale, de exemplu în zonele miniere, unde  cu precădere erau salarizaţi doar bărbaţii, au fost înfiinţate fabrici de textile, pentru asigurarea oportunităţilor de job şi pentru populaţia feminină. Se asigurau astfel condiţii mai bune pentru stabilitatea familiei şi pentru creşterea copiilor în afara unor privaţiuni financiare majore.

Ce s-a întâmplat după 89′?

Sociologic, aşa au stat lucrurile, iar lichidarea tuturor acestor modeste facilităţi de către noile autorităţi postdecembriste, readuc preocupările legate de soluţiile posibile pentru reducerea decalajelor dintre rural şi urban, la punctul zero. Noile generaţii au posibilitatea de a promova noi soluţii, deoarece uimirea lor pentru faptul că… au descoperit pungi de sărăcie, hărţi ale rămânerii în urmă, comparaţii cu diverse ţări din Europa şi din alte continente, culpabilizarea generaţiilor care au trăit în perioada comunistă, nu au nici un fel de valoare. „Clasa  muncitoare şi ţărănimea muncitoare” care au condus societatea în acele vremuri, nu au putut nici imagina ceva mai bun, nici nu au putut să atingă alte performanţe economice. A nega, însă, tot ce s-a făcut atunci, nu este nici moral şi nici adevărat.

Acum, nu mai există interdicţiile care, pe bună dreptate se reproşează socialismului de tip bolşevic; eu, ca „generaţie a ghiocelului”, aştept noul proiect de ţară şi soluţii  efective, din partea tinerei generaţii, pentru rezolvarea decalajelor dintre urban şi rural… Dar soluţii practice, nu  lamentări despre trecut!

Să privim înainte, împreună! Deoarece după trei decenii de la schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989, „Marile Prefaceri” promise de noii titulari ai Puterii postdecembriste, au prefăcut o Românie aflată în curs de dezvoltare, într-o ţară ocupată de multinaţionale, care începe să conştientizeze că a fost aruncată într-o subdezvoltare strategică… Resursele naţionale, valorificate  cu o industrie în curs de afirmare  au început a fi valorificate cu tehnologii moderne, de import, dar profiturile nu mai rămân în ţară, iar hemoragia de resurse financiare adânceşte mai mult tradiţionala asimetrie dintre calitatea vieţii din mediul rural faţă de calitatea vieţii din mediul urban. În acest context, diferenţa dintre sat şi oraş se măreşte, orăşenii şi locuitorii satelor fiind, în prezent, dependenţi de produse de import; chiar şi de hrana cea de toate zilele!

Tânăra generaţie de analişti de toate calibrele ştiinţifice şi toate orientările ideologice se întrec în studii centrate pe definirea amplitudinii şi a profunzimii „pungilor de sărăcie”, identificate cu aportul financiar al proiectelor finanţate de Banca Mondială, expertă în alcătuirea unor hărţi ale sărăciei;  cu desăvârşire inutile, deoarece noi cunoaştem foarte bine problemele, de soluţii ducem lipsă…

Ca generaţie care am trăit bucuria adevărată a electrificării satelor, prin valorificarea bazinelor hidrografice ale ţării de către foştii ţărani deveniţi muncitori de profil, precum şi industrializarea şi chimizarea agriculturii prin investiţii autohtone în formarea unei „baze tehnico-materiale naţionale”, am participat atât ca elev, ca student, dar şi ca ”repartizat în producţie” la un experiment social focalizat pe „reducerea diferenţelor dintre oraş şi sat” pe baza unui proiect denumit  formarea unor „centre agro-industriale”. Ca insider, deci, depun mărturie asupra a ceea ce, tocmai cei care aveau toată legitimitatea deciziilor în acel timp, refuză, acum, să-şi mai aducă aminte, deoarece au devenit antreprenori capitalişti, sau politicieni cu acoperire (demagogică) europeană, specializaţi pe îndatorarea externă a României…

Abandonul centrelor agroindustriale

Lăsând la coşul de gunoi al istoriei acest cabotinism pe care generaţia mea l-a mai văzut, consider că este moral din partea mea să prezint, foarte pe scurt, proiectul, abandonat, al centrelor agro-industriale, dincolo de toate conotaţiile sale ideologice majore.

Aşadar, dacă industrializarea României a scos din sărăcia tradiţională o cohortă importantă de populaţie care s-a emancipat, financiar, de dependenţa faţă de producţia  agricolă, devenind orăşeni la prima generaţie, diferenţa calităţii vieţii acestui segment de „oameni ai muncii ”, în raport cu „oamenii muncii de la sate” s-a adâncit tot  mai mult, în condiţiile în care industrializarea s-a făcut nu numai cu împrumuturi externe, ci şi prin aportul valorificării producţiei agricole. Era, deci, şi o problemă de  minimă  moralitate, nu doar de „etică şi echitate” să se exploreze soluţii pentru reducerea, treptată, a decalajelor dintre urban şi rural.

În acest context s-a promovat ideea „transformării muncii din agricultură într-o variantă a muncii industriale”, lucrările agricole fiind mecanizate, ceea ce a redus aportul muncii manuale, dar a şi creat posibilitatea  salarizării muncii din agricultură, iar chimizarea a contribuit la apariţia unor noi locuri de muncă, salariate, fapt probat şi de sectoarele zootehnice, de fabrici de valorificare a laptelui, a apariţiei unor combinate de îngrăşare şi valorificare a cărnii de porc, a savanelor pentru ovine, a unor unităţi similare pentru bovine, ş.a.m.d. cu locuri de muncă salariate. Fabricile de conserve au creat, de asemenea locuri de muncă salariate şi posibilităţi de generare a unei bunăstări.

Pe aceste coordonate, producţia tuturor tipodimensiunilor de maşini agricole şi utilizarea acestora pentru creşterea randamentelor producţiei agricole a creat o complementaritate pragmatică  între producţia industrială şi cea din agricultură cu efecte benefice asupra puterii de acoperire, din producţie internă, a necesarului de produse agricole, dar şi a necesarului de inventar agricol mecanizat din producţie internă, adică prin investiţii pe unitatea financiară naţională (lei), nu pe valută, adică prin evitarea riscului de a crea o gravă dependenţă faţă de finanţarea externă centrată pe obţinerea de profit, nu pe asistarea financiară a nevoilor noastre naţionale.

Pe scurt, aceasta a fost ipoteza pe care s-a construit ideea, şi practica aferentă, care a stat la baza centrelor agroindustriale, care au contribuit, şi ele, în felul lor, la performanţa plăţii integrale şi în avans a datoriei externe, ca decizie politică de prioritate absolută la scară mondială. Nu insistăm aici asupra efectelor sociale şi economice catastrofale ale acestei decizii politice: între anii 1980-1989 calitatea vieţii s-a prăbuşit din cauza politicii de austeritate, motivată de „plata datoriei externe!”, integrale şi în avans, adusă în final la îndeplinire, conform declaraţiei publice din 12 aprilie 1989).

Efectele secundare ale dezvoltării multilaterale

Ca efecte secundare ale „dezvoltării multilaterale” subliniem depopularea satelor în care, în multe regiuni, mai trăiau numai câteva persoane cu o medie foarte ridicată de vârstă; dispariţia biologică a persoanelor vârstnice, în multe sate a generat imposibilitatea de menţinere a unor structuri administrative, iar soluţia  compactării administraţiilor săteşti în centre de comune s-a dovedit a fi foarte puţin populară nu numai printre localnici, ci şi la nivelul actorilor decizionali din Guvernul de atunci. Deoarece situaţia aceasta era privită ca un faliment de adversarii regimului din acel timp, a fost promovată ideea „sistematizării satelor” prin crearea condiţiilor de viaţă de la oraş atinsă de construirea de blocuri nu doar pentru medici, profesori, ingineri şi administraţia locală, ci şi pentru locuitorii satelor, regrupate în noul areal al Centrelor agroindustriale. Demolarea caselor pentru mutarea populaţiei în condiţii de bloc a stârnit nu doar nemulţumire, ci şi chiar disperare, exploatată de propaganda occidentală din perioada Războiului Rece, focalizată, de obicei, pe interpretarea industrializării ca o imensă „greşeală”, propagandă care eticheta chiar şi plata datoriei externe ca pe o decizie iresponsabilă a unui „dement”, calificativ cu care era gratulat Preşedintele de atunci al ţării. Demonizarea, fără excepţie, a tuturor preocupărilor de modernizare a ţării, a contribuit şi la implicarea fără prea multă „tragere de inimă” în coerenţa funcţională a acestor centre agroindustriale, deşi construirea lor a funcţionat până în 1989, dar abandonată imediat după căderea regimului comunist.

După ce primul prim-minstru postdecembrist, inginerul Petre Roman, a precizat că „industria noastră este un morman de fiare vechi” toate fabricile de maşini agricole din ţara noastră, chiar şi fabrica de tractoare, au încetat să mai furnizeze tehnică agricolă,  aceste fabrici fiind lichidate, apoi, s-au dezmembrat loturile de producţie, au fost lichidate întreprinderile de creştere a puilor, a porcilor, întreprinderile de conserve ş.a.m.d., iar lucrătorii de acolo, rămaşi şomeri, au luat calea străinătăţii în căutarea de locuri de muncă pentru a-şi întreţine familiile.

Industria a urmat aceeaşi cale a lichidării în favoarea unor străini care au capturat, rapid, resursele româneşti, şi cele agricole şi cele neagricole, iar  proiectul centrelor agroindustriale a fost cu desăvârşire abandonat ca simbol al „dictaturii”…

Din motive de… „corectitudine politică”, nu mai putem discuta despre faptul că am devenit total dependenţi de importul produselor agroindustriale şi nici asupra exportului de produselor agroindustriale pe care le făcea România (ante 1989), datorat şi centrelor agroindustriale!

Remarci finale

Centrele agroindustriale urmau să constituie suportul economico-financiar pentru diminuarea diferenţelor calităţii muncii şi calităţii vieţii dintre sat şi oraş, iar cercetarea sociologică să funcţioneze ca un seismograf al evaluării realizării secvenţelor procedurale de realizare, treptată, a proiectului de reducere a decalajelor dintre urban şi rural printr-o urbanizare organică, proiectată ca o  emergenţă a realităţilor autohtone şi nu prin copierea mecanică a unor modele străine de mentalul nostru colectiv.

Dincolo de toate conotaţiile şi suspiciunile aferente, putem reflecta asupra statutului  sociologei ca aliat natural al transformărilor aflate în curs şi al valorificării potenţialului său de consiliere calificată a actorilor decizionali aflaţi în intervalul de autoritate al lideranţei. Acest statut se cuvine a nu fi asimilat orientărilor ideologice trecute sau prezente.

Celor care, după lectura prezentelor rânduri, se vor repezi să mă eticheteze, ca „nostalgic” deoarece invoc o experienţă patronată (şi) de fostul Centru de cercetare a problemelor tineretului, le răspund  anticipat: eu am fost educat să mă implic în explorarea teoretică a soluţiilor la problemele reale. Sunt convins că generaţia noastră nu a putut să formuleze şi să promoveze cele mai bine soluţii, dar am evitat, cu certitudine, ispita de a îngroşa corul păguboşilor, care ne predispuneau la depresii prin frecventa trimitere la frustrările prezentului, ca profeţii apocaliptice pentru un viitor mai dificil, sport pe care-l practică majoritatea „analiştilor” de azi, din ţară şi din străinătate.



Facebook

Umorul în comunicarea persuasivă

La premiera uneia dintre piesele sale, George Bernard Shaw i-a trimis lui Winston Churchill o invitaţie însoţită de câteva rânduri: „Vă trimit o invitaţie pentru dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră – dacă aveţi vreunul”. Churchill i-a trimis înapoi invitaţia, împreună cu următorul mesaj: Nu pot participa la premieră, dar mi-ar plăcea ...

O pierdere grea pentru Sociologia Românească: Iancu Filipescu

S-a stins unul dintre marii sociologi români contemporani. O spun din toată inima. Stilul sociologului Iancu Filipescu a fost unic. Iancu a trăit sociologia. Iancu, poate cel mai mult dintre sociologi, a vorbit cu inima despre sociologie. A fost un erudit al istoriei sociologie românești. Un excelent coleg. Am lucrat ...

Ștefan Boncu și Andrei Holman (coord.). „Cum gândim în viața de zi cu zi”

În volumul coordonat de Ștefan Boncu și Andrei Holman, profesori în Departamentul de psihologie din Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației ( Universitatea „Al. I Cuza” din Iași), 43 de cercetători științifici și profesori din centrele universitare București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara și-au reunit competențele pentru a explica, pe baza studiilor teoretice și a cercetărilor ...

Un bilanț al ”tranziției” României: perspectiva românilor

Schimbări în relația comunitate/ guvernare Revoluția Română 1989. S-au produs schimbări de structură a societății românești. Dar și în starea de spirit a populației. Câteva reflecții asupra ce simțeau oamenii înainte, ce simțeau ei în scurtul moment al Revoluției și ce s-a întâmplat după. Înainte. În anii 70-80 s-a consolidat un larg consens negativ: populația în ...

Influenţa mass-media: „Ce?” sau „Cum?”

În lumea cercetătorilor influenţei mass-media asupra opiniei publice este bine cunoscută teza profesorului Bernard C. Cohen, şeful Departamentului de ştiinţe politice de la Universitatea Wisconsin–Madison, despre presă: „Este posibil să nu aibă succes, în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor cum să gândească, dar are ...

Iancu Filipescu, Mărturii și mărturisiri, 2019 (Plachetă omagială, 41 p.)

Am strâns laolaltă interviurile cu profesorul Iancu Filipescu, publicate în revista „România Socială” în intervalul 4 aprilie - 18 mai a.c. (ziua de naștere a autorului), la care am adăugat amintirile sale despre activitatea Laboratorului de Sociologie al Universității din București, unde Iancu Filipescu, absolvent al primei promoții de sociologi (1966-1970), și-a desfășurat activitatea ca ...

In memoriam Iancu Filipescu

Plecarea dintre noi a sociologului Iancu Filipescu lasă un gol în sociologia românească. Contribuțiile sale la cunoașterea istoriei sociologiei din România au reprezentat o prioritate a activității științifice desfășurate de-a lungul vieții. Perseverența și dăruirea prin care a adus către publicul specializat, și nu numai, activitatea sociologilor din perioada interbelică au fost ...

Cum ne încurcăm într-o ideologie imprecis formulată

Sebastian Fitzek, în eseul alăturat, pune o problemă extrem de interesantă: urgența unui proiect european centrat pe familie. Înțeleg mesajul lui Sebastian: pentru a avea viitorul pe care îl dorim trebuie să alegem un tip de familie care va genera viitorul pe care îl dorim prin copiii săi. Este nu numai interesantă filozofic, dar ...