Ca o componentă a proiectului de ţară, rămas în istorie sub
numele de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, centrele
agroindustriale au marcat o secvenţă a eforturilor de emancipare naţională şi
socială a României, care şi-a imaginat, cu naivitate, că după retragerea
trupelor sovietice de ocupaţie, ar fi sosit momentul să se proiecteze un nou
început de dezvoltare naţională, adică fără obedienţă faţă de tradiţionalele
Imperii vecine (Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman), care şi-au
disputat, timp de secole, ambiţii de dominare şi de anexiune a teritoriilor
româneşti. În acest context a luat naştere ideea de „dezvoltare multilaterală” focalizată pe un raţionament
foarte simplu: anume, dacă individul are trebuinţe multilaterale, atunci, este
normal să se creeze o economie multilaterală care să acopere toate aceste
trebuinţe din producţie proprie.
Seducătoare în egală măsură pentru „oamenii muncii”, cât şi
pentru cei aflaţi la putere, această opţiune a fost agreată şi de urmaşii
fostului Imperiu Ţarist, în ipostaza sovietică de atunci faţă de care România a rămas sub ocupaţie
ideologică, dar obligată să dezvolte „industria grea, cu pivotul său industria
constructoare de maşini”. După ce ”Programul
de dezvoltare multilaterală” a devenit Document normativ pentru întregul spaţiu social
românesc, sistemul de învăţământ a fost instituit ca instrument al dezvoltării
naţionale, context în care oferta educativă a fost calibrată în funcţie de
nevoile de dezvoltare ale fiecărei zone (regiune, oraş, comună, sat) în scopul
„repartizării judicioase în profil teritorial a forţelor şi relaţiilor de
producţie”, adică în zonele agricole au luat fiinţă licee agricole, în zonele
păduroase, licee silvice, în zonele industriale licee industrial ş.a.m.d.
Profesionalizarea liceelor, în corelaţie cu şcolile profesionale, avea rolul de
a asigura accesul gratuit al tuturor educabililor la şcoală, cheltuielile de şcolarizare
fiind asigurate de guvernul de atunci în aria Directivei politehnizării întregului sistem de învăţământ…
Se înţelege că „reforma” în cauză presupunea şi o masivă
construire a spaţiilor corespunzătoare de învăţământ, a laboratoarelor şi a
atelierelor pentru practică
profesională, a fondului de carte de specialitate, a loturilor semincere pentru
legumicultură, a unităţilor de cercetare ştiinţifică în toate domeniile de
activitate, etc. Toate acestea s-au realizat prin eforturi financiare proprii,
dar şi prin contractarea unor importante datorii externe care urmau a fi
returnate prin valorificarea producţiei viitoarelor unităţi de producţie.
Loturile de pământ, valorificate centralizat prin întreprinderi agcricole de
stat (IAS) şi prin cooperative agricole de producţie (CAP) au asigurat o bună
parte din amortizarea investiţiilor necesare mecanizării lucrărilor agricole şi
chimizării întregii agriculturi, adică şi pomiculturii şi viticulturii, precum şi
chimizării (ierbicide, fungicide etc).
Totuşi, decalajele dintre mediul rural şi cel urban, nu se
micşorau, ci dimpotrivă: prin plecarea la oraş a multor rezidenţi din rural,
depopularea satelor a înregistrat un recul îngrijorător pentru autorităţile din
acel timp, deci a tuturor celor care gestionau acest proces. Deoarece unele
sate au rămas aproape pustii, s-a luat măsura de compactare a satelor în comune
de centru faţă de care, administrativ, să graviteze satele care nu mai aveau
resurse să se administreze.
Pe acest cadru organizatoric a apărut schiţa centrelor
agroindustriale în care populaţia, calificată în profil local şi zonal să
asigure resursa umană necesară pentru valorificarea resurselor naturale
existente, astfel evitându-se două riscuri: a) migraţia populaţiei dintr-o zonă
în alta, proces care nu ar fi putut
contribui la încetarea depopulării localităţilor; b) creşterea preţurilor
produselor finite datorită cheltuielilor cu transportul de materii prime de la
producător, la unităţile de prelucrare (de exemplu: fabricile de conserve
pentru legume s-au construit în proximitatea unităţilor de producţie de stat
sau cooperatiste).
Prin construirea unei reţele vaste de irigaţii şi îmbunătăţiri
funciare s-au creat locuri de muncă salariate care au avut, şi ele, efecte
pozitive asupra calităţii vieţii, marcând o consistentă ridicare a nivelului de
trai din zonele rurale şi o relativă stabilitate a populaţiei / forţelor de
producţie. În zonele monoindustriale, de exemplu în zonele miniere, unde cu precădere erau salarizaţi doar bărbaţii,
au fost înfiinţate fabrici de textile, pentru asigurarea oportunităţilor de job
şi pentru populaţia feminină. Se asigurau astfel condiţii mai bune pentru
stabilitatea familiei şi pentru creşterea copiilor în afara unor privaţiuni financiare
majore.
Ce s-a întâmplat după 89′?
Sociologic, aşa au stat lucrurile, iar lichidarea tuturor
acestor modeste facilităţi de către noile autorităţi postdecembriste, readuc
preocupările legate de soluţiile posibile pentru reducerea decalajelor dintre
rural şi urban, la punctul zero. Noile generaţii au posibilitatea de a promova
noi soluţii, deoarece uimirea lor pentru faptul că… au descoperit pungi de
sărăcie, hărţi ale rămânerii în urmă, comparaţii cu diverse ţări din Europa şi
din alte continente, culpabilizarea generaţiilor care au trăit în perioada
comunistă, nu au nici un fel de valoare. „Clasa
muncitoare şi ţărănimea muncitoare” care au condus societatea în acele
vremuri, nu au putut nici imagina ceva mai bun, nici nu au putut să atingă alte
performanţe economice. A nega, însă, tot ce s-a făcut atunci, nu este nici moral
şi nici adevărat.
Acum, nu mai există interdicţiile care, pe bună dreptate se
reproşează socialismului de tip bolşevic; eu, ca „generaţie a ghiocelului”, aştept
noul proiect de ţară şi soluţii
efective, din partea tinerei generaţii, pentru rezolvarea decalajelor
dintre urban şi rural… Dar soluţii practice, nu
lamentări despre trecut!
Să privim înainte, împreună! Deoarece după trei decenii de
la schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989, „Marile Prefaceri”
promise de noii titulari ai Puterii postdecembriste, au prefăcut o Românie
aflată în curs de dezvoltare, într-o ţară ocupată de multinaţionale, care
începe să conştientizeze că a fost aruncată într-o subdezvoltare strategică…
Resursele naţionale, valorificate cu o
industrie în curs de afirmare au început
a fi valorificate cu tehnologii moderne, de import, dar profiturile nu mai
rămân în ţară, iar hemoragia de resurse financiare adânceşte mai mult tradiţionala
asimetrie dintre calitatea vieţii din mediul rural faţă de calitatea vieţii din
mediul urban. În acest context, diferenţa dintre sat şi oraş se măreşte, orăşenii
şi locuitorii satelor fiind, în prezent, dependenţi de produse de import; chiar
şi de hrana cea de toate zilele!
Tânăra generaţie de analişti de toate calibrele ştiinţifice şi
toate orientările ideologice se întrec în studii centrate pe definirea
amplitudinii şi a profunzimii „pungilor de sărăcie”, identificate cu aportul
financiar al proiectelor finanţate de Banca Mondială, expertă în alcătuirea
unor hărţi ale sărăciei; cu desăvârşire
inutile, deoarece noi cunoaştem foarte bine problemele, de soluţii ducem lipsă…
Ca generaţie care am trăit bucuria adevărată a
electrificării satelor, prin valorificarea bazinelor hidrografice ale ţării de
către foştii ţărani deveniţi muncitori de profil, precum şi industrializarea şi
chimizarea agriculturii prin investiţii autohtone în formarea unei „baze
tehnico-materiale naţionale”, am participat atât ca elev, ca student, dar şi ca
”repartizat în producţie” la un experiment social focalizat pe „reducerea
diferenţelor dintre oraş şi sat” pe baza unui proiect denumit formarea unor „centre agro-industriale”. Ca insider, deci, depun mărturie asupra a
ceea ce, tocmai cei care aveau toată legitimitatea deciziilor în acel timp,
refuză, acum, să-şi mai aducă aminte, deoarece au devenit antreprenori capitalişti,
sau politicieni cu acoperire (demagogică) europeană, specializaţi pe
îndatorarea externă a României…
Abandonul centrelor agroindustriale
Lăsând la coşul de gunoi al istoriei acest cabotinism pe
care generaţia mea l-a mai văzut, consider că este moral din partea mea să
prezint, foarte pe scurt, proiectul, abandonat, al centrelor agro-industriale,
dincolo de toate conotaţiile sale ideologice majore.
Aşadar, dacă industrializarea României a scos din sărăcia
tradiţională o cohortă importantă de populaţie care s-a emancipat, financiar,
de dependenţa faţă de producţia agricolă,
devenind orăşeni la prima generaţie, diferenţa calităţii vieţii acestui segment
de „oameni ai muncii ”, în raport cu „oamenii muncii de la sate” s-a adâncit
tot mai mult, în condiţiile în care
industrializarea s-a făcut nu numai cu împrumuturi externe, ci şi prin aportul
valorificării producţiei agricole. Era, deci, şi o problemă de minimă
moralitate, nu doar de „etică şi echitate” să se exploreze soluţii
pentru reducerea, treptată, a decalajelor dintre urban şi rural.
În acest context s-a promovat ideea „transformării muncii
din agricultură într-o variantă a muncii industriale”, lucrările agricole fiind
mecanizate, ceea ce a redus aportul muncii manuale, dar a şi creat
posibilitatea salarizării muncii din agricultură,
iar chimizarea a contribuit la apariţia unor noi locuri de muncă, salariate,
fapt probat şi de sectoarele zootehnice, de fabrici de valorificare a laptelui,
a apariţiei unor combinate de îngrăşare şi valorificare a cărnii de porc, a
savanelor pentru ovine, a unor unităţi similare pentru bovine, ş.a.m.d. cu
locuri de muncă salariate. Fabricile de conserve au creat, de asemenea locuri
de muncă salariate şi posibilităţi de generare a unei bunăstări.
Pe aceste coordonate, producţia tuturor tipodimensiunilor de
maşini agricole şi utilizarea acestora pentru creşterea randamentelor producţiei
agricole a creat o complementaritate pragmatică
între producţia industrială şi cea din agricultură cu efecte benefice
asupra puterii de acoperire, din producţie internă, a necesarului de produse
agricole, dar şi a necesarului de inventar agricol mecanizat din producţie
internă, adică prin investiţii pe unitatea financiară naţională (lei), nu pe
valută, adică prin evitarea riscului de a crea o gravă dependenţă faţă de finanţarea
externă centrată pe obţinerea de profit, nu pe asistarea financiară a nevoilor
noastre naţionale.
Pe scurt, aceasta a fost ipoteza pe care s-a construit
ideea, şi practica aferentă, care a stat la baza centrelor agroindustriale,
care au contribuit, şi ele, în felul lor, la performanţa plăţii integrale şi în
avans a datoriei externe, ca decizie politică de prioritate absolută la scară mondială.
Nu insistăm aici asupra efectelor sociale şi economice catastrofale ale acestei
decizii politice: între anii 1980-1989 calitatea vieţii s-a prăbuşit din cauza
politicii de austeritate, motivată de „plata datoriei externe!”, integrale şi
în avans, adusă în final la îndeplinire, conform declaraţiei publice din 12
aprilie 1989).
Efectele secundare ale dezvoltării multilaterale
Ca efecte secundare ale „dezvoltării multilaterale”
subliniem depopularea satelor în care, în multe regiuni, mai trăiau numai
câteva persoane cu o medie foarte ridicată de vârstă; dispariţia biologică a
persoanelor vârstnice, în multe sate a generat imposibilitatea de menţinere a
unor structuri administrative, iar soluţia
compactării administraţiilor săteşti în centre de comune s-a dovedit a
fi foarte puţin populară nu numai printre localnici, ci şi la nivelul actorilor
decizionali din Guvernul de atunci. Deoarece situaţia aceasta era privită ca un
faliment de adversarii regimului din acel timp, a fost promovată ideea
„sistematizării satelor” prin crearea condiţiilor de viaţă de la oraş atinsă de
construirea de blocuri nu doar pentru medici, profesori, ingineri şi administraţia
locală, ci şi pentru locuitorii satelor, regrupate în noul areal al Centrelor
agroindustriale. Demolarea caselor pentru mutarea populaţiei în condiţii de
bloc a stârnit nu doar nemulţumire, ci şi chiar disperare, exploatată de
propaganda occidentală din perioada Războiului Rece, focalizată, de obicei, pe
interpretarea industrializării ca o imensă „greşeală”, propagandă care eticheta
chiar şi plata datoriei externe ca pe o decizie iresponsabilă a unui „dement”,
calificativ cu care era gratulat Preşedintele de atunci al ţării. Demonizarea,
fără excepţie, a tuturor preocupărilor de modernizare a ţării, a contribuit şi
la implicarea fără prea multă „tragere de inimă” în coerenţa funcţională a
acestor centre agroindustriale, deşi construirea lor a funcţionat până în 1989,
dar abandonată imediat după căderea regimului comunist.
După ce primul prim-minstru postdecembrist, inginerul Petre
Roman, a precizat că „industria noastră este un morman de fiare vechi” toate
fabricile de maşini agricole din ţara noastră, chiar şi fabrica de tractoare,
au încetat să mai furnizeze tehnică agricolă,
aceste fabrici fiind lichidate, apoi, s-au dezmembrat loturile de producţie,
au fost lichidate întreprinderile de creştere a puilor, a porcilor,
întreprinderile de conserve ş.a.m.d., iar lucrătorii de acolo, rămaşi şomeri,
au luat calea străinătăţii în căutarea de locuri de muncă pentru a-şi întreţine
familiile.
Industria a urmat aceeaşi cale a lichidării în favoarea unor
străini care au capturat, rapid, resursele româneşti, şi cele agricole şi cele
neagricole, iar proiectul centrelor
agroindustriale a fost cu desăvârşire abandonat ca simbol al „dictaturii”…
Din motive de… „corectitudine politică”, nu mai putem
discuta despre faptul că am devenit total dependenţi de importul produselor
agroindustriale şi nici asupra exportului de produselor agroindustriale pe care
le făcea România (ante 1989), datorat şi centrelor agroindustriale!
Remarci finale
Centrele agroindustriale urmau să constituie suportul
economico-financiar pentru diminuarea diferenţelor calităţii muncii şi calităţii
vieţii dintre sat şi oraş, iar cercetarea sociologică să funcţioneze ca un
seismograf al evaluării realizării secvenţelor procedurale de realizare,
treptată, a proiectului de reducere a decalajelor dintre urban şi rural
printr-o urbanizare organică, proiectată ca o
emergenţă a realităţilor autohtone şi nu prin copierea mecanică a unor
modele străine de mentalul nostru colectiv.
Dincolo de toate conotaţiile şi suspiciunile aferente, putem
reflecta asupra statutului sociologei ca
aliat natural al transformărilor aflate în curs şi al valorificării potenţialului
său de consiliere calificată a actorilor decizionali aflaţi în intervalul de
autoritate al lideranţei. Acest statut se cuvine a nu fi asimilat orientărilor
ideologice trecute sau prezente.
Celor care, după lectura prezentelor rânduri, se vor repezi
să mă eticheteze, ca „nostalgic” deoarece invoc o experienţă patronată (şi) de
fostul Centru de cercetare a problemelor tineretului, le răspund anticipat: eu am fost educat să mă implic în
explorarea teoretică a soluţiilor la problemele reale. Sunt convins că generaţia
noastră nu a putut să formuleze şi să promoveze cele mai bine soluţii, dar am
evitat, cu certitudine, ispita de a îngroşa corul păguboşilor, care ne
predispuneau la depresii prin frecventa trimitere la frustrările prezentului,
ca profeţii apocaliptice pentru un viitor mai dificil, sport pe care-l practică
majoritatea „analiştilor” de azi, din ţară şi din străinătate.
