Week-end. Aleg să mă uit la un film. Din întâmplare: Ziarul. O atmosferă de redacţie. Un ziar independent, pe cât se poate. Redactori de toate felurile. Unii vor să-şi facă meseria. Alţii au afacerile lor. Dar toţi beau de sting. Femeile întrec pe bărbaţi.

Explodează o afacere. Implicat un mare om de afaceri, un tip solid şi violent care crede că poate face orice. Și un lider politic, mai în umbră. Presa a iniţiat un scandal financiar. Intervine justiţia. Unul din echipă trebuie sacrificat. Desigur un tânăr. Banal.

Vreau să închid filmul, dar, parcă… Se desfăşoară forţele. Omul de afaceri e deranjat de Ziar. Simplu. Îl cumpără, schimbă conducerea şi dă afară câţiva redactori. Liderul politic intră în prim plan. El are un consilier, fost mare şef securist, care aranjează toate lucrurile. Sunt deranjant de individul ăla. Nu poţi să faci ceva? Securistul: Nu e o problemă, va dispare. Înţeleg că a dispărut. Ce facem cu berbecul ăsta om de afaceri? Chiar se crede mare? Începe să mă deranjeze! Este invitat procurorul general: cât vrei ? A, înţeleg, şi o fetiţă. Vine fetiţa, care îşi face datoria, dar îl şi filmează. E omul nostru: vreau să arestezi pe berbecul ăla de afaceri care se crede… şi pe prietenul preşedintei partidului advers. Cum să-i arestez fără probe? Ce zici de poza asta? Se fac arestări. Afaceristul care ameninţase că îi va aranja pe toţi este domesticit în închisoare. Aproape dispare din scenă. În presă apar informaţii devastatoare despre mulţi judecători. Operează şi alţi şefi ai securităţii şi poliţiei. Este solicitat şi episcopul. Poţi să ceri orice, dar nu bani. Chiar am nevoie de ceva bani. Telefoane. Dacă ai nevoie, pot să-ţi dau şi un tânăr frumos. E un preot la mine.

Lucrurile se precipită. Se apropie alegerile pentru preşedintele ţării. Înţeleg, liderul nostru politic este de dreapta, în competiţie cu celălalt partid, social democrat, acuzat că este comunist, ceea ce se neagă cu indignare. Urmează incendieri de maşini, alte asasinate, răpiri… Sunt sacrificaţi şi unii „soldaţi” în lupta politică.

Ziarul îşi schimbă proprietarul. Printre presiunile politice se fac şi „măgării”, dar sunt şi redactori care vor să-şi facă meseria. O luptă colegială internă.

Un efect filmic. Obsesiv că se dau imagini ale unui oraş foarte frumos, dar complet gol. Niciun om „real”. Doar odată apare un carnaval. Pe „scenă” doar Politicieni cu echipele lor, Oameni de afaceri, Securişti, Poliţişti, Procurori şi Judecători şi trepăduşi. Şi ziariştii Ziarului. Securiştii, foşti şi actuali, au un rol central: trag sforile şi execută.

S-a făcut noapte şi, aproape adormit, mă tulbură o întrebare. Desigur, exagerări ca în orice film, dar filmul acesta nu cumva este despre România? Mă trezesc. Nu, nu se poate. Liderul politic îşi face campanie: Eu vreau o Croaţie... Da, nu despre România. Dar un lucru curios. E un film despre o ţară nominalizată şi pare să se refere la evenimente reale din Croaţia actuală. E un film de o critică uluitoare la adresa a ce se întâmplă (?) azi în Croaţia. Da, da, clar, nu în România, ci în Croaţia.

Cum naiba se poate termina acest film, adică alegerile? Stau până la sfârşit: 23 de episoade, adică 23 de ore. Se lansează alte documente compromiţătoare, dar nu par să mai aibă vreun efect. Alegerile. Diferenţe foarte mici şi câştigă liderul partidului de dreapta. Noul preşedinte, personajul cel mai lipsit de scrupule, termină cu un discurs care alunecă spre paranoia, anunţând un viitor dictator.

Trag concluzia. România nu e un caz unic. Mecanismele sunt uluitor de familiare. Lucrurile se întâmplă aşa nu pentru că suntem croaţi sau români.

Vă sugerez cu căldură să vedeţi acest film. Un film excelent, făcut de croaţi. E film, dar nu e doar film. E şi o analiză sociologică a ce se întâmplă acum în Croaţia, o realitate care nu-mi este străină.  

The Paper îl găsiţi pe Netflix.