Îmi aduc aminte de o povestire în care actorii principali erau regretabilii și inegalabilii Mișu Fotino și Radu Beligan . Este o întâmplare povestită în teatru chiar de ei. 

Prin ani imemorabili, aflați în lungile și interminabile turnee pentru satisfacerea bunăstării publicului (și, desigur, a bunăstării personale prin a-și manifesta bucuria de a fi actori) aceștia erau nevoiți să circule cum puteau pentru a ajunge în localitățile unde trebuiau să joace. Astfel că, din lipsă de bani, aceștia se regăsesc la un moment dat, în plină arșiță a verii, într-un tender, pe maldărul de cărbuni, în drum spre localitatea X. Cum neajunsurile nu erau doar cele locomotorii în acea perioadă, Maestrului Radu Beligan îi era foarte foame și așa că își face curaj și își întreabă colegul dacă are ceva de mâncare. 

” – Mișule, ai ceva de mâncare?

– Am, un ou fiert.

– Îmi dai și mie jumătate?

– Cu cea mai mare plăcere!

– Îți mulțumesc, ești foarte generos!”

Și, în câteva clipe, iată-i pe cei doi aflați pe maldărul de cărbuni, în arșița verii, împărțind un singur ou amândoi, în drum spre bucuria sufletească de a se dărui publicului.

De atunci lucrurile s-au schimbat. Acum nu mai călătorim pe grămada de cărbuni din tender din lipsa banilor, sau pentru a face economie. Avem mașini electrice, avioane, mașini personale, iar accesul către public și a publicului către actul creației este mai facil. Ba chiar nici nu trebuie să ne mai deplasăm, pentru că tehnologia face posibilă întâlnirea cu actul creației fără să mergem neapărat la teatru. Și asta o demonstrează multe platforme on-line care furnizează astfel de spectacole direct de pe scândura iubită a teatrului.

Dar, dincolo de toate astea, cine poate spune cine era, sau este mai fericit? Actorul care mergea pe depozitul de cărbuni în spatele locomotivei cu aburi? Sau actorul de astăzi care coboară din mașină direct în parcarea teatrului!? Diferențele între acele timpuri și percepții sunt cu certitudine foarte mari și poate face grea comparația. Însă satisfacția actorului în raport cu actul creației este aproximativ aceeași. Doar mijlocul, calea prin care actorul ajunge să își săvârșească arta este diferită. Un actor care ajunge foarte greu să își expună actul creației în fața publicului este mai fericit decât un actor care ajunge pe scenă cu ușurință? Sigur, vorbim despre fericirea raportată strict la actul creației. Se bucura mai mult de public și de scenă actorul care mergea chinuit pe grămada de cărbuni?! Sau actorul din ziua de astăzi care coboară din avion, sau mașină are un nivel de fericire mult mai mare în raport cu actul său creativ?! Este foarte greu de apreciat. Gradul de fericire depinde de foarte mulți factori. Ceea ce este cert însă, este faptul că Maestrul Radu Beligan, prin eforturile și sacrificiile sale pentru artă, va fi veșnic în istoria teatrului românesc și universal. În ceea ce privește actorul tânăr, șansele devin din ce în ce mai mici în a se înscrie măcar în istoria teatrului românesc. Asta în contextul unei lumi atât de ofertante și tehnologizate.

Și atunci, se naște întrebarea: Cine este cel mai fericit în raport cu munca sa!? Cel ce obține lucrurile ușor!? Sau cel care muncește enorm și obține satisfacția muncii în urma unor sacrificii considerabile?!

Dar inegalabilul nu își punea atunci atâtea probleme. Maestrul, care a fost genial în munca sa, nu s-a supus. Călare pe cărbunii din tender, flămând, rupând dintr-un ou, mergea către un scop precis – Acela de a-și manifesta plăcerea individuală a muncii sale în emoția scenei. Nu s-a lăsat afectat de neajunsuri și greutăți. Și-a pus problema de cum poate fi mai mult pentru el și, în primul rând, pentru noi toți. Cum putea să ajungă mai bine la inima spectatorului, pentru că fericirea publicului însemna și fericirea actorului. În felul acesta am putut beneficia de geniul lui, de moștenirea culturală pe care ne-a dăruit-o în fiecare clipă a vieții lui. A fost greu? Sigur că a fost. Și nu a ascuns-o niciodată. Dar a râs pe scenă dacă a trebuit. Chiar dacă uneori sufletul îi era sfâșiat de neajunsuri. Cine poate spune cine este mai liber ?! Maestrul prin sacrificiul pe care îl făcea pentru munca sa, pentru arta teatrală?! Sau tânărul de astăzi ce are la dispoziție atâtea mijloace tehnologice și care sacrifică din ce în ce mai puțin timp și energie pentru a obține diverse rezultate?! Și, în definitiv, cine este mai fericit?!

În final, rămân multe întrebări deschise: câți mai sunt disponibili în ziua de azi pentru sacrificii personale și/sau profesionale în favoarea celor din jurul lor?! Dacă totul se va rezuma la fericirea individuală nu se va naște o lume total egoistă în care nimeni nu va mai fi atent la fericirea/bunăstarea oamenilor în general?! Și, în definitiv, cum e mai bine?! Să fii fericit singur?! Sau să fim fericiți împreună?! 

Umila mea părere este că maestrul Beligan a trăit și a creat pentru o lume în care să fim fericiți împreună. A fost universal valabil pentru sufletul fiecăruia dintre noi. Fericirea lui a fost generată de fericirea spectatorilor, de satisfacția propriei creații  pe care publicul i-a validat-o întotdeauna. Și asta  pentru că dăruirea sa în actul creației a fost întotdeauna totală.