Animalele sunt orientate de necesități. Când le satisfac sunt satisfăcute. Nu știu dacă ele au și starea de fericire.
Omul a creat o lume a idealului. Ideile frumoase nu se referă la realitate, ci la ceva care nu există, dar ar fi bine dacă ar fi. Ideile frumoase pot deveni idealuri care ar fi bine să fie realizate. Depinde de efortul pe care îl faci, dar și de o mulțime de condiții.
Omul e rupt între lume reală și lumea ideală. Starea de satisfacție/ fericire s-a dezvoltat în relația dinte ideal și real. Dacă fixezi prea sus idealul, acesta produce nemulțumire, nefericire. Poate duce la nevroze. Cred că doar oamenii pot ajunge la nebunie. E o patologie a idealului.
E bine să ai idealuri ? De regulă, da. Așa s-a dezvoltat omenirea. Ideile frumoase motivează și orientează comportamentul uman. Gândim ce trebuie să facem pentru a le realiza. Și acționăm. Adesea ne împiedicăm de dificultăți și căutăm soluții de a le depăși. Sau putem chiar abandona obiective pe care nu le putem realiza sau înțelegem că idealul în care am crezut că nu a fost bine gândit și ne orientăm în altă direcție. Noi știm să ne reglăm orientarea vieții.
Problema este însă alta. Tot ce am spus se referă la idealurile pe care noi ni le-am formulat și ni le-am propus. Dar ce ne facem cu ideile frumoase care ni se impun de alții ? Istoria e plină de cazuri în care alții au formulat idei frumoase/ idealuri și ni le-a impus.
Ruși au făcut o revoluție în 1917. Unii au crezut în idealul comunismului, alții nu. Dar mulți au considerat că este idealul lor. Și acum, după eșecul comunismului lor, au crezut încă. Chinezii au făcut și ei o revoluție comunistă. Au fost perioade foarte dificile. Au găsit soluții și se pare că cei mai mulți cred în comunism. Dar după cel de al doilea război mondial, lumea a fost împărțită și noi, cei din Est, am fost ”dați” Uniunii Sovietice. Pentru noi ideea comunismului a pierdut în mare parte datorită procedurii: ne-a fost impus cu armele. Dacă comunismul ar fi fost idealul nostru, ar mai fi avut o șansă. Poate l-am fi reformat: am schimbat sistemul politic cu partid unic, poate am relaxat economia de piață poate… Nu se știe. Dar pentru că ne-a fost impus, comunismul nu a avut nicio șansă. L-am abandonat fără regrete.
Aici găsim o schemă umană universală: orice ideal impus dinafară, nu are nicio șansă. Nu vom crede în el și, într-o conjunctură, îl vom abandona.
E aici doar o reacție sentimentală: nu ne place ce ni se impune ? Este și așa, dar nu numai atât. Mai important este faptul că de regulă idele frumoase impuse de alții au multe defecte structurale. Ele pot ascunde interese care nu sunt ale noastre. Apoi, cei care le impune nu iau în considerare toate consecințele. Autorii ideilor frumoase pentru alții suferă de ”idealism”, în sensul de nerealism. Idealurile noastre le formulăm cu grije. Idealurile pentru alții le facem mai neglijent. Și, ignorând toate acestea, se insistă să fie realizate. Iată de ce idealul impus dinafară nu are nicio șansă să fie bun, ci mai degrabă să genereze respingere. Pe scurt, defectul său: cei căror li se impune, nu prea vor crede în el.
În teoria conducerii s-a demonstrat deja că stilul autoritar nu numai că, subiectiv, stârnește o reacție emoțională negativă, ci este și în mod real o conducere mai degrabă mediocră. Lumea s-a deplasat spre o conducere democrată. Democrația este idealul pe care noi, dinăuntru, îl dorim. Nu e necesar să fie impus dinafară.
România are un ghinion istoric. Am scăpat de comunismul pe care nu l-am dorit. În 1989 am făcut noi planul nostru de ideal pe care să-l realizăm. În câteva luni am fost forțați să uităm idealul pe care ni-l formulasem și au venit instituții externe care ne-au spus ce e bine. Dup 32 de ani, realizăm că a fost un eșec. Și ne e încă greu să scăpăm de ideile frumoase ale altora pentru noi.
Am intrat în Uniunea Europeană cu entuziasm. Iată, Bruxelles s-a consolidat și imediat încearcă să ne confiște idealul. Decide care este idealul nostru. Aflu că dacă formulăm propriile noastre ”idealuri”, trebui să le negociem cu Bruxelles-ul. Eu credeam că idealul nu se negociază. Idealul este mereu cel în care credem cu toate forțele noastre. Pentru că e al nostru, numai noi îl putem schimba, și nu-l negociem cu alții.
Pasul următor a venit rapid, un fel de nouă fază a revoluției verde. Ni se impune să mâncăm cu entuziasm ceea ce noi credem că sunt porcării: viermi și râme. Poate, în timp, ne vom schimba preferințele culinare. Dar vrem ,liber, să decidem. Asta e democrația. Dar ni se spune că suntem înapoiați. La televizor ni se repetă punctul de vedere al unei ”personalități” de la un for internațional prestigios că dacă nu ne place să mâncăm ce ni se oferă, să fim ”manipulați” prin diferite mecanisme. Și ni se dau câteva exemple: statul să susțină financiar producția și consumul de viermi și să sancționeze, deocamdată tot financiar, producția tradițională. Să crească prețurile la produsele tradiționale. Mai mult, să adoptăm un plan de schimbare în timp a producției și a consumului. Înțeleg că sunt deja convinse câteva țări (țările sărace, desigur pot fi mai ușor ”convinse”). Reacția: proteste publice. Iată că guvernul unei țări europene avansate a decis deja să reducă până în 2030 cu 30% producția tradițională… Și aici sunt mișcări populare tratate cu gaze și bastoane. Unde naiba mai e democrația ? Niște ”deștepți” au decis ce e bine să mâncăm și ne-o impun.
Suntem încă la primii pași, dar, dacă nu suntem atenți, urmează faza a doua. Îmi vine în minte o altă perspectivă. Chestia cu viermii de la început părea o prostie. Nu înțeleg care e problema. Dacă un restaurant oferă gândaci, e democrație, e liber să o facă. Dar să fie o politică europeană a gândacilor …? Cine naiba are la Bruxelles dreptul de a decide ce îmi place și ce nu mie ? Cine a gândit așa ceva ? Sau este un simplu test: câte prostii se pot băga pe gâtul populației europene ?
Avem aici un test foarte simplu al ideilor frumoase: sunt formulate de tine însuți sau sunt impuse dinafară? Să fim atenți și la alt aspect. Tot ce e formulat din exterior, este impus cu nerăbdare, adesea chiar cu mijloace de constrângere. Nerăbdarea ”patronului” din exterior neglijează procesul de schimbare culturală a oamenilor. Schimbarea democrată presupune argumente, discuții publice. Schimbarea din exterior preferă presiunea politică și administrativă, prin forță.
Ce s-a întâmplat în toate cazurile de tentativă de impunere din afară a unui ”ideal”? Confuzie, frustrare colectivă, suferință și, inevitabil, duce la ”revoluție”.
E bine să credem în idealurile noastre. Și să fim prudenți cu idealurile oferite de alții.
Ce revoluție vom avea în viitor ?
