Romania Sociala logo
Menu

Vagabondaj disciplinar

autor:   15 July 2021  

Elefantul și cei șase orbi 

În cercetare, legenda indiană despre «Cei șase orbi și elefantul» este prima care îmi vine în întâmpinare. Ca un avertisment. Ca un pericol care se anunță.    

Era odată ca niciodată… Șase prieteni orbi, instruiți și curioși. Auziseră multe despre cel mai mare și majestuos animal terestru: Elefantul. Dar doreau să-și completeze cunoștințele prin propriile lor cercetări. Și iată-i porniți să descopere elefantul. Primul orb s-a apropiat de elefant, i-a pipăit șoldul și a exclamat: Un elefant este ca un zid. Al doilea și-a trecut mâna peste imensul colț de fildeș și a strigat: După mine, elefantul seamănă cu o lance. Al treilea, mângâind trompa elefantului, a spus: Pentru mine, elefantul seamăna cu un șarpe. Al patrulea a întins mîna, a palpat genunchiul elefantului și a exclamat: Elefantul seamăna cu un copac. Al cincilea a atins fără să vrea o ureche a elefantului și a declarat ferm: Chiar cel mai orb dintre orbi poate constata că elefantul seamănă cu un evantai. În sfîrșit, cel de a șaselea a descoperit coada elefantului și a spus celorlalți că elefantul este, fără îndoială, ca o coardă.

Cei șase orbi au început să se contrazică, fiecare fiind convins de adevărul propriei lui descoperiri. Tocmai atunci trecea pe acolo un bătrân înțelept. Surprins de vehemența dialogului i-a întrebat: Despre ce discutați cu atâta aprindere? Nu putem să ne punem de acord! Fiecare dintre noi este convins că are dreptate cu descoperirea lui personală despre elefant. Ascultând pe rînd spusele celor șase descoperitori, înțeleptul le-a spus: Dar fiecare dintre voi are dreptate! Fiecare dintre voi descrie o parte a corpului elefantului. Așadar, toate spusele voastre sunt valabile, doar că fiecare dintre voi deține o parte din adevăr. Ohhhhhh! au exclamt atunci cei șase orbi. Nu ne rămâne decât să reconstituim împreună o descriere mai veridică a elefantului.  

Povestea despre cei șase orbi are forța unei alegorii. Ea ne amintește limitele propriei noastre ignoranțe. Cu cât avansăm în cunoașterea unui fenomen, cu atât descoperim o nouă ignoranță. Dar hazardul ne dă mereu noutăți despre fenomenul cercetat. Citeam de exemplu astăzi despre o belgiană de 90 de ani care a contractat alte două variante de covid-19, și asta după ce s-a vaccinat de două ori. Ah, da? Iată ceva nou de luat în considerare în studiul pandemiei care ne ocupă, de cel puțin doi ani, gândurile și emoțiile. Se anunță necesitatea unei a treia doză de vaccin. Dacă schimbarea presupune multă contrarietate, de ce nu ar face și gândirea față unor contrarietăți ? 

Alegoria despre cei șase orbi ne sugerează necesitatea unei gândiri complexe. Adică multiplicarea de cunoștințe și legătura dintre ele. Ea ne sugerează mai mult de atît : cunoștiințele noastre sunt construcții care conțin o bună doză de imaginar. Ignorăm adesea ponderea gândirii simbolice în  imaginarul cercetării. Să ne amintim povestea conform căreia Isaac Newton, in timp ce moțăia sub un copac, a fost trezit de lovitura unui măr copt, care l-a lovit in cap. Omul de știință s-a întrebat care ar fi putut să fie forța care a făcut ca mărul sa cadă. Și așa a ajuns să formuleze faimoasă lege a atracției universale. Se pare că nu este o simplă legendă, ci un episod care chiar s-a produs. 

Cred că alegoria, metafora nu sunt simple ornamente într-un text savant, ci mijloace de neînlocuit pentru a surprinde complexitatea situațiilor și a personajelor. Aceste figuri retorice ne stimulează un soi de revelație imediată : ele favorizează intuiția și creativitatea. În loc să abordăm frontal un concept, o idee abstractă, ne putem servi de o metaforă, de o imagine sau de o poveste cu tâlc.     

Foarte multe teme de cercetare seamănă cu elefantul din poveste. Uneori chiar cel mai minor fapt social, ca de exemplu coada de distanțare fizică în vremea pandemiei Coronavirus, acoperă o realitate complexă.  Și cînd spunem complexă, spunem structură, funcționalitate, schimbare, dar și  trăire colectivă și individuală. Știm de la Durkheim că un fapt social este considerat exterior individului, dar presupune o serie de contrângeri (determinări) asupra individului. Mai știm de la Durkheim că explicația sociologică a unui fapt social se corelează cu o serie de alte fapte sociale. Dacă mergem apoi la Marcel Mauss, care evocă fenomenul social total, realizăm și necesitatea unei semnificații mai globale a unei realități. Nu e vorba de o acumulare arbitrară de detalii, ci de o viziune care leagă mai multe explicații. Anthony Giddens vorbea de realități multiple. Gareth Morgan vorbea de imagini multiple ale organizației. 

Despre asta vrem să vorbim aici. Despre complexitatea gândirii. Și despre transdisciplinaritate.  Dar și despre implicarea în cercetare a imaginarului simbolic. Deobicei cunoștințele sunt compartimentate, separate în funcție de disciplină. Ori, o disciplină este o simplă categorie instituțională, necesară pentru a delimita o specialozare. O disciplină presupune un obiect de cercetare, anumite tematici, un set de concepte și teorii și metode specifice. Dar cine ne împiedică să ne lansăm într-un exercițiu de vagabondaj disciplinar și de bricolaj metodologic ? Cine ne împiedică să căutăm și în zonele de intersecție între discipline ? Într-un text despre comunicarea interculturală făceam ce am numit « elogiul marginilor ».

Aici propunem două exemple de descriere a « elefantului»: pandemia Covid-19 și actele teroriste. 

Pandemia Covid 19  

Fapt social complex și tentația transdisciplinară 

Când am început să scriu despre pandemia Coronavirus pe situl romaniasociala.ro,  fenomenul îmi apărea ca un monstru cu multe capete. El se mișca în decor producînd mereu alte efecte. Cum să eviți un evantai de explicații ? Pandemia a impus mereu un cortegiu de statistici care se contraziceau. Ea a generat și o mulțime de înterpretări politice. De interpretări medicale. De interpretări sociologice. De controverse în jurul unor formule de gestiune.  De interpretări psihologice și psihosociologice legate de trăirile colective și individuale ale pandemiei.  

În scurte eseuri, am scris despre manifestări diferite ale fenomenului de pandemie. Despre discursul medical. Despre discursul politic. Despre comunicarea de criză. Despre rolul mass-media în generalizarea fricei. Despre frica individuală și colectivă în fața bolii și a morții. Despre traumele psihice colective și individuale. Despre vindecare și reziliență. Despre izolare și distanțarea fizică. Despre schimbările produse de pandemie la nivelul unor practici sociale, precum gestiunea spitalelor, cozile, telemunca, telemedicina, educația la distanță. Am constatat chiar și mutații antropologice, produse de pandemie, la nivel de practici culturale. Este voprba de percepția timpului (timpul izolării). De percepția spațiului (distanța securitară). De relațiile din cuplu (cohabitarea permanentă și nu intermitentă). De relațiile generaționale (părinți care lucrează de acasă și copii care fac școala de acasă pe internet). De ritualurile de sociabilitate (mai mergem în vizită? mai mergem la biserică? mai mergem în piață? Mai vizităm bolnavii în spitale?). Și nu în ultimul rând, despre trăirea ritualurilor legate de moarte și  înmormântări.

În seria eseurilor, publicate pe situl romaniasociala.ro, am îmbinat privirea politică și geopolitică, privirea sociologică și psiho-sociologică, privirea psihologică și cea antropologică. În fond, fiecare viziune încerca să palpeze  «o parte a elefantulului». Doar împreună aceste propoziții explicative pot contura o abordare mai complexă a fenomenului. Dacă fiecare propoziție explicativă poate fi considerată parțială și temporară, împreună ele conturează un adevăr mai puțin superficial, ca să folosim o exprimare a lui Niels Bohr, care ne spune că: un adevăr superficial este un enunț față de care orice alt enunț opozant pare un fals. Un adevăr profund este un enunț față de care orice alt enunț opozant pare un adevăr profund!  

În cercetarea pandemiei Covid-19  am mobilizat așadar o serie de propoziții explicative diferite, uneori complementare, alteori opozante. Era evident că studiul pandemiei Covid-19 debordează frontierele disciplinare. Este vorba nu numai de  un fenomen trăit pentru prima dată de contemporani, dar și de o realitate multiplă, de un fenomen complex care ne obligă la un exercițiu de complexitate a gândirii. Edgar Morin ar vorbi de gândirea complexă. 

De fapt ce este un fapt social total? Este un fenomen care există în realitate și care are multiple forme de manifestare. Este un fenomen care este într-o mișcare permanentă. Fenomenul este instrumentalizat politic și ultramediatizat. Este un fenomen care implică o trăire individuală și o trăire colectivă. În fața lui  percepțiile privitorului se multiplică.  Și ce este o realitate multiplă ?  Organizațiile de exemplu,  spune Giddens sunt mai multe lucruri în același timp :  structură  și mod de funcționare  ; evoluție și dinamism; trăire individuală și collectivă; dar și o apartenență culturală. 

Un fapt social complex, ca și realitatea multiplă, ne trimit la o mică lecție de epistemologie. Fenomenele sociale suferă adesea de trei «boli semantice». Polisemia: mai multe sensuri, mai multe definiții. Polimorfismul: mai multe forme de manifestare. Pluridisciplinaritatea: dificultatea de abordare empirică, împlicînd o dublă orientare metodologică, cea explicativă  și cea interpretativă.  

Un alt exercițiu de vagabondaj disciplinar

Acte teroriste

De ce despre actele teroriste ? 

Pentru că ele au marcat spiritile la nivel planetar. Precum pandemia Covid 19, ele au creat o teamă generalizată și au indus tentații de guvernare autoritară, cu decrete, stări de alertă și urgență.  

Sigur că nu este vorba de a compara pandemia cu actele teroriste. Vorbim de similarități care inspiră imaginarul cercetării. De exemplu, în ambele cazuri, «dușmanul» din umbră este imprevizibil. Amândouă fenomenele crează «o teamă oarbă». Ele induc sentimentul că nu înțelegem mare lucru din ce se întâmplă. În amândouă cazurile, mediatizarea pericolului a indus o contaminare colectivă cu frică și panică. Desigur, un virus nu este o persoană, dar este un fel de armă. Desigur, teroristul nu este un virus, dar el are un mare potențial de a contamina spiritele. Efectul de surpriză amplifică panica. Întrebarea nu este dacă vor mai fi alte atacuri teroriste, întrebarea este când și cum vor fi gestionate. Întrebarea nu este dacă vor mai fi pandemii, întrebarea este când și cum vor fi gestionate. 

De altfel, cele două fenomene seamănă cu lumea Globalia descrisă de Jean-Christophe Ruffin în 2005: fractură definitivă între bogați și săraci, depolitizarea, hedonismul individualist, dar și teama obsesională de terorism și riscuri ecologice (incluzând armele biologice) sunt folosite ca factor de coeziune socială, cu scopul de a justifica controlul informației și forța publică a unei oligarhii de societăți multinaționale. 

Actele teroriste sunt acte violente comise în numele unui Islam integrist. Ele au luat forma de atacuri ale unor grupuri înarmate, precum Boko Haram, AlQaida sau Statul Islamic. Dar și de atacuri surpriză, practicate în unele orașe occidentale și care au vizat locuri publice cu valoare de simbol: o revistă satirică, un stadion, o terasă, o sală de spectacol, un maraton, o gară, un tren, un metrou, un aeroport, o zonă pietonală. Două elemente caracterizează atacurile sinucigașe practicate în capitalele occidentale: teroarea produsă de acțiunea violentă și moartea sacrificială a teroriștilor sinucigași. Un terorist impune moartea celorlalți, dar își impune propria moarte, astfel încât condamnarea lui în numele legilor devine imposibilă.  

Să amintim rapid cîteva dintre aceste acte teroriste surpriză, mediatizate pe scară planetară. 

– 11 septembrie 2001, New York. Telespectatorii din lumea întreagă au văzut un avion, venit de niciunde, care a străpuns unul din turnurile uriașei clădirii World Trade Center, în inima orașului New York. În timp ce această imagine grotescă era reluată în buclă la televizor, un al doilea avion, venit și el de nu se știe unde, se implanta în turnurile World Trade Center, deja în foc și fum. A urmat prăbușirea turnurilor, întrun vacarm de coșmar. Cîteva mii de oameni au murit în această scenă de coșmar. Violența simbolică a marcat spiritele pentru tot secolul care începea.  

– Paris, ianuarie 2015. Atacul terorist de la Paris, la sediul revistei satirice franceze Charlie hebdo. Frații Kouachi au executat cu mitraliere Kalachnikov 12 persoane, ținta fiind executarea autorilor caricaturilor profetului Mohamed, gest calificat drept blasfemie de islamiști. Scurt și imprevizibil.

– Atacurile teroriste simultane la Paris în noiembrie 2015, care au făcut 130 de morți și câteva sute de răniți, pe terasele de restaurant atacate și în sala de spectacol Bataclan.

Apoi atacul de la Bruxelles din martie 2016 care viza aeroportul și a creat o panică generală printre călători. Atentatele din noiembrie 2015 de la Paris, ca și cele de la aeroportul și metroul din Bruxelles, au fost revendicate de Statul Islamic ca fiind „acte de război”. 

– Atacul din vara anului 2016, în plin centru al orașului Nice a suscitat vocații pentru alți teroriști potențiali. Este greu să înțelegem simțămintele care animau pe tânărul tunisian care sa urcat întrun camion frigorific în seara de 14 iulie 2016, ziua națională a Franței, pentru a intra pe Promenade des Anglais în orașul Nice, în zona pietonală, unde lumea admira spectacolul de artificii. Ținta era să calce cu camionul maximum de persoane, indiferent de vârstă, religie sau origină etnică. Au fost omorâte 68 de persoane și rănite multe altele. Alte atacuri sinucigașe de acest gen au urmat la Berlin și în Suedia.

Violența este caracteristica cea mai evidentă a atacurilor teroriste; violența fizică, dar mai ales violența simbolică. Dacă un act terorist are loc întrun tren, supravegherea poliției se va concentra asupra securității trenurilor, dacă el se produce întrun aeroport, securitatea aeroporturilor devine o alertă. Ținta unui act terorist este de a surprinde prin momentul și locul neașteptat în care ele se produc. Intenția este răspândirea fricii. Frica devine contaminantă. Acest război fără nume, acest monstru cu mai multe capete răspândește rapid teama și insecuritatea colectivă. La nivel psihologic, ca și la nivel cultural, este greu de înțeles violența sacrificială și filozofia morții din capul unui kamikaze, care se autocondamnă la moarte. Care se va arunca în aer cu centura explozivă lipită de corp. Teroristul sinucigaș integrează moartea ca pe un act sacrificial, eroic, care va fi răsplătit cu paradisul. 

Prin lecturi multiple am descoperit că sociologii, psihologii, antropologii, analiștii politici, fiecare în parte, explică acest fenomen prin ipoteze specifice domeniului lor disciplinar. Iată doar cîteva din cele pe care le-am putut identifica. Lista este desigur mai lungă, dar ținta acestui text este de a pune în evidență un spectru larg de explicații.     

–  Ipoteza unor resentimente post colonialiste este cel mai adesea evocată în perspectivă geopolitică. 

Aceste acte teroriste tind să inducă teama că tot ce ține de „civilizația occidentală” poate deveni țintă de atac. Sunt recrutate persoane vulnerabile cărora li se insuflă ura și detestarea aroganței occidentale. 

Mă gândesc aici și la scriitorul libanez Amin Mallouf care evocă undeva identitățile rănite, care pot deveni „identități ucigașe”. Precum pantera rănită ce poate deveni feroce, pentru a se răzbuna. 

– O serie de analize politice subliniază teza după care actele teroriste sinucigașe sunt un răspuns la „terorismul de stat”. Nerezolvarea unor conflicte planetare (Palestina, Afganistan, Libia, Mali) și intervenția țărilor occidentale în aceste conflicte, întrețin climatul de confruntare și de război psihologic.

–  Unele analize sociologice evocă inegalitățile legate de mondializare și dominația capitalismul financiar. Ar fi exagerat, spune italianul Franco Berar, să considerăm că șefii de întreprinderi și cadrele politice se comportă ca niște asasini de masă și ca niște psihopați, dar putem afirma că ei au aceeași atitudine nihilistă și aură sinucigașă ca teroriștii sinucigași. Această ipoteză asociază violența actelor teroriste cu violența neoliberalismului și a inegalităților sociale, ca o acțiune reactivă. 

– Există și ipoteza sociologică generațională. Fiecare generație își inventează forma sa de revoltă. Sociologul francez Olivier Roy consideră că tinerii de azi simt nevoia unei revolte radicale în fața societății contemporane. În ruptură cu familia și în revoltă cu societatea, acești copii (mai ales cei proveniți din imigrația musulmană) nu au neapărat un trecut religios autentic. Ei se radicalizează prin mimetism, pentru că pe „piața revoltei” nu există o ideologie mai atrăgătoare. Iritantul principal nu ar fi califatul din deșertul sirian, dispărut ca un miraj, ca un coșmar, ci revolta acestor tineri, în căutare de sens.

– Unii antropologi consideră că individualismul de masă este explicația violenței. În absență de sens spiritual, tinerii fără repere își caută o sursă de spiritualitate. Recrutarea candidaților la acte teroriste mizează pe sentimentele de frustrare generațională, socială și spirituală. Convertirea la un Islam radical ar propune tinerilor o cale de salvare, de trecere de la statutul 0 la statul de erou și martir chemat să se sacrifice pentru o cauză justă. În acest caz, condiția de agresor și martir al Islamului este corelată cu o criză de sens în Occident.

–  Pentru unii psihologi, radicalizarea unui individ este un mecanism de apărare, un remediu la o suferință identitară. Un tânăr fără repere își caută un sens eroic în viață și vrea să se sacrifice pentru o cauză înaltă. Nu oricine devine kamikaze. Riscul mai mare este printre cei fragili mental și emotiv, care au o audiență imaginară și își închipuie că toată lumea așteaptă de la ei un gest eroic. Ei se consideră misionari și sunt într-o stare de fabulație care le permite să se identifice cu alesul unei cauze sfinte.

Pentru unii cercetători din psihologia socială mașinăria de convertire mizează și pe o serie de așteptări: nevoia de a da probe de putere, de intimidare, de răzbunare. Actul terorist devine un indicator de apartenență identitară și de convertire în familie sau în grup. 

– Multe explicații corelează actele teroriste cu tehnologiile moderne. Este teza globalizării unui Islam integrist și expansionist, datorită mondializării tehnologiilor de comunicare. Pe Facebook, profilul jihadistului este revendicativ, revanșard, violent. Terorismul jihadist nu seamăna cu mișcările teroriste care se revendică de la ideologii naționaliste. Teroriștii războiului sfânt nu sunt animați de vibrația patriotică, ideologică sau religioasă. Ei sunt în căutare de o celebritate mediatică. Ei nu se bat pentru o lume mai justă. Ei își construiesc imaginea personală de erou martir, sunt individualiști, sunt moderni; ei cred că actele teroriste îi vor transforma în eroi , tocmai buni pentru a fi înscriși în Wikipedia. 

xxx

Ciudățenia este că de fiecare dată când se produce un act terorist, tentația este de a-l considera singular și indescifrabil. Bizareria este că de fiecare dată când ni se anunță alte variante de Covid 19, alte stări de urgență și alte doze de vaccin, o luăm de la capăt cu întrebările și cu explicațiile. 

De fapt, intenția acestui exercițiu de vagabondaj disciplinar este de a pune în evidență limitele actului de cunoaștere. Suntem surzi și orbi la mișcările elefantului. Să spunem totuși că o viziune complexă asupra unui fenomen este o bază de discuție solidă. Și să spunem că atunci când imaginația și creativitatea lucrează pentru noi, hazardul realității ne vine și el în întâmpinare.  



Facebook

Simona Mihaiu, Criminalitatea violentă. Semnificații și implicații sociale, Editura Pro Universitaria, 231 pagini, București, 2021

Ne face o deosebită plăcere să anunțăm publicarea volumului colegei noastre Simona Mihaiu. Lucrarea prezintă noțiuni de bază și teorii etiologice din sfera criminalității violente, alături de analize statistice și rezultate ale cercetărilor calitative realizate de autoare.  Mottoul cărții: „Orice crimă este prea mult” (Jürgen Habermas).  Simona Mihaiu, Criminalitatea violentă. Semnificații și ...

Ar fi împlinit 68 de ani

Fostul meu student din anii 1960 și prietenul dintotdeauna Cornel Constantinescu, plecat dintre noiîn plină forță creatoare, răpus de blestematul de COVID-19, s-a afirmat plenar în multiple domenii de activitate. Ca profesor, a slujit exemplar catedra universitară: prelegerile sociologice purtau amprenta sa – rigurozitate, echilibru dinamic fundamental/inovativ, teoretic/aplicativ și spontaneitate ...

Criza sociologiei românești I. Comunicarea sociologică

Cred că sociologia românească se confruntă cu o criză structurală. Este important să o luăm în serios și să experimentăm soluțiile posibile.  Acest prim articol este dedicat crizei difuzării ideilor în sociologi, a comunicării în cadrul comunității sociologice românești.  Revoluția din 1989 a pus mari speranțe în sociologie. Puținii sociologi rămași au ...

Poliția, singură în fața infractorului

Deschid televizorul. Televizorul a devenit un mijloc foarte important de contact cu lumea. Aici văd cum este lumea în care trăiesc și ce se face pentru ca lumea noastră să fie mai bună. Iar o crimă, iar o casă spartă, iar furturi, șantaj. Violență. Bătăi între găști. Mai grav. Oameni bine ...

Timpul nu mai are răbdare

După cum este cunoscut, România a fost afectată dramatic în ultimele trei decenii de un declin demografic fără precedent. Datele din studiul studiul de caz prezentat în continuare reflectă consecințele tragice ale acestui flagel. PRI – populația rezidentă la începutul anului; PRS – populația rezidentă la sfârșitul anului.Sursa: Eurostat (demo_gind-Eurostat-Data Explorer). În ...

Pandemia COVID-19 şi vaccinarea: reprezentări sociale

Semnalăm apariţia unui nou raport social elaborat de un grup de sociologi de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) al Academiei Române. Raportul prezintă rezultatele unui sondaj de opinie la nivel naţional privind felul în care populaţia României vede pandemia COVID-19 (percepţii, evaluări, atitudini), consecinţele acesteia asupra vieţii ...

O carte despre o „moștenire”: „In honorem Sanda Golopenția”. Lecturi posibile(VIII)

 Există două tipuri ideale de realizare a volumelor „In honorem”, unul care are în vedere în mod exclusiv personalitatea celui în cauză și altul care cuprinde studii ce au drept subiect cercetările/opera celui onorat. În realitate lucrurile nu sunt atât de clar separate. În primul caz poți găsi și analize, dar în ...

Fericire și calitatea vieții: o istorie sintetică I

Calitatea vieții este o temă nouă, promovată de filozofie, de sociologie și preluată în programele politice. Evenimentul s-a întâmplat în anii 60-70. Dar starea umană sintetică a calității vieții, fericirea, a fost prezentă în gândirea colectivă din cele mai vechi timpuri. Grecia antică: strategia plenitudinii umane Mitul a fost prima formă de cristalizare ...