Sunt momente istorice în care întrebarea ”cum va arăta viitorul” devine centrală a interesului colectiv.
Dar viitorul nu este tratat la fel, ci foarte diferit. Doar câteva scurte exemple de tipuri de cum viitorul apare.
Modelul de ideal de societate. În grecește, ”utopie” înseamnă ”locul de nicăieri”, care nu există, dar poate exista. În Grecia antică, Platon a propus concetățenilor lui un model de cetate ideală. Un model cu impact public foarte mare, dar, ciudat, oamenii nu s-au grăbit să-l transpună în realitate. În timp, s-au produs multe modele ”ideale” de societate. Realitatea socială a fost mereu mult mai complicată pentru a face ca aceste modele ”ideale” să fie chiar asumate. Cu un mileniu și jumătate mai târziu, ”socialiștii utopici” au propus și ei modele ideale de societate. Toate frumoase, impresionante, dar nici unul nu a fost chiar adoptat de comunitate. Și în România a fost experimentul de la Scăieni. O tentativă rară în epocă.
Teodor Diamant, sub influența utopistului Charles Fourier, a înființat în 1835 la Scăieni un falanster, un nou model de organizare socială. Frumos program, dar după un an a fost desființat.
Un gest uluitor al oamenilor din Scăieni: să faci statuie unui visător e ceva foarte rar.

Creștinismul a plasat viitorul dezirabil nu pe pământ, ci în ”Paradis”; într-un viitor nu al întregii comunități, ci al fiecăruia dintre noi în funcție de meritele personale. Este sigur că Paradisul este ”acolo”, dar noi, pe pământ, nu avem cum să ni-l imaginăm, dar vom fi fericiți.
Societatea ”modernă” a introdus o altă imagine a viitorului: paradigma evoluționistă. Viitorul va fi realizat cu siguranță ca rezulat al unui proces progresiv/ evoluționist. Desigur mai bun decât prezentul. Un viitor mai bun, dar nu făcut de noi. Noi putem merge la o bere, dar evoluția va lucra singură, fără noi, dar în beneficiul nostru. Evoluționismul este foarte confortabil. Un viitor mai bun, cu noi, dar fără efortul nostru.
În a doua parte a secolului XX, evoluționismul a obținut un suport neașteptat: evoluția tehnico-științifică. În sistemul capitalist: noi, oamenii, acționăm pentru profitul nostru personal. Dar pentru aceasta trebuie să inovăm, să dezvoltăm știința și tehnologia. Modelul a prins și în sistemul comunist. Oamenii erau tot mai nemulțumiți de politica comunistă. Nu ne era clar cum vom scăpa de acest model politic. Dar a apărut speranța că socialismul a dezvoltat un program de creștere economică rapidă, bazat pe știință și tehnologie. Revoluția tehnico-științifică, în țările noastre, va schimba societatea, dincolo de intențiile politicului și va produce o schimbare dorită, fără revoluție politică.
Marx a șocat pe îndrăgostiții de bere. Viitorul va veni cu siguranță, nu însă fără noi. Noi trebuie să ieșim în stradă și să-l instaurăm: să facem revoluție. Avem și o justificare liniștitoare: Istoria ne va forța să facem ”vrem, nu vrem” revoluție.
Prin anii 70 ai secolului XX a apărut o ală paradigmă: viitorul posibil. Viitorul poate fi mai bun sau nu, depinzând de noi. Clubul de la Roma ne-a avertizat de pericolului somnului evoluționismului. Evoluția, dacă lucrurile vor continua ca până acum, vom ajunge într-o criză majoră: ”Limitele creșterii”. Șocant. Viitorul va fi catastrofal, dacă nu decidem să schimbăm politica noastră. Chiar în interiorul Clubului de la Roma, următoarele ”rapoarte” au făcut efortul de a demonstra că putem să fim liniștiți: lucrurile nu sunt chiar așa.
Suntem în curs să schimbăm paradigma viitorului: factorul decisiv suntem noi; depindem de noi; viitorul nu este unul singur, produs al unui curs inevitabil, ci ”viitori posibili”. Cunoașterea viitorului este esențială: să dezvoltăm capacitatea de a identifica setul de viitori posibili, să le evaluăm și să alegem pe baza cunoașterii. Crește brusc responsabilitatea pentru viitor.
Paradigma ”viitorilor posibili” creează ”dureri epistemologice” istoricilor. Până acum istoricii au dormit liniștiți: istoria este așa cum a fost; întrebarea dacă istoria ar fi putut fi altfel trebuie exclusă din câmpul gândirii științifice. Doar realitatea istorică ”există”, iar ”cum ar fi putut fi” nu este un ”fapt” legitim al cercetării științifice. Doar existența, așa cum a fost și cum este, este obiectul legitim al științei. Suntem liniștii. Istoria, chiar dacă adesea ne sperie, ea este realitatea trecută, așa cum a fost și nu trebuie să ne întrebăm cum ar fi putut fi altfel.
Tranziția românească ne produce și ea dureri de cap epistemologice. Am fost convinși să credem că tranziția ” a fost așa cum a fost și nu putea fi altfel”. A fost o tranziție necesară, iar costul social a fost inevitabil. După 32 de ani e greu să credem că istoria a lucrat normal, iar rezultatul a fost a așa de prost. Rezultatele tranziției noastre ne forțează să credem că se putea și altfel. Că deciziile politice luate în trecut sunt responsabile de starea actuală.
Situația actuală a agriculturii e un caz epistemologic interesant. 1990 a fost un moment istoric de cotitură în societatea românească, inclusiv în organizarea agriculturii.
Organizarea socialistă a agriculturii trebuia schimbată și ca orice reformă a fost inițiată de decizii politice. Atunci, în 1990, s-au luat decizii istorice care au orientat întregul proces de organizare a agriculturii pe următoarele decenii. Și pentru că au fost decizii istorice, ele au presupus asumarea unei responsabilități istorice. Și responsabilitatea istorică implică și merite istorice, dar și vinovății.
Deci, ce decizii istorice s-au luat atunci și de către cine ? Cine au fost responsabili de întregul proces istoric al schimbării agriculturii/ satului ?
Două opțiuni strategice au fost în discuție.
Reorganizarea cooperativelor agricole ca sisteme economice libere pe piața economică, conduse efectiv de către cooperatori. Această opțiune avea un fundament solid: capacități de producție cristalizate, clădiri, animale…. echipament, specialiști și cooperatori. Calea cooperativistă era utilizată cu succes în multe țări occidentale. Cine susținea această opțiune ? Politic, tehnocrații veniți la putere au fost factorul cel mai important. Ei veneau cu mentalitatea organizării sistemelor productive.
Alternativa: desființarea cooperativelor și retrocedarea pământului.
Deci două opțiuni strategice diferite, fiecare generând căi posibil diferite. Alegerea impunea o predicție a rezultatelor în cazul unei opțiuni sau a alteia.
Țăranii nu au fost întrebați dacă doreau menținerea cooperativelor sau retrocedarea terenurilor sau alte soluții. Ei aveau o atitudine mai degrabă confuză. Unii cooperatori ar fi dorit să rămână în cooperative, dar acestea mai bine conduse. Alți cooperatori erau înclinați să părăsească cooperativele, preluând pământul lor. Dar și multe îndoieli. Ce să facă cu micile fâșii de pământ, mult prea mici pentru o producție eficientă, și, mai ales, lipsiți de utilajul necesar: nu mai aveau cai, boi, căruțe, pluguri… Unele date culese atunci probează că cei mai mulți cooperatori nu ”prea” voiau desființarea cooperativelor. Cooperativele erau capacități de producere constituite care ar fi putut să funcționeze mai bine, în beneficiul cooperatorilor. Pe de altă parte, ei redobândeau proprietățile lor cu care puteau face orice doreau.
Cine a presat politic în forță desființarea cooperativelor și retrocedarea pământului ? Partidul național creștin democrat (PNȚCD) a avut ca program prioritar acest obiectiv. PNȚCD era condus de vechi lideri politici ai partidului țărănist din anii 40, ținuți în închisori în anii 40-50, rămași cu nostalgia vechilor structuri și cu o orientare violent anticomunistă. În timp, însă ei pierduseră contactul cu realitatea satului, rămânând însă cu atitudinea anticomunistă și cu visul restaurării situației anterioare regimului comunist.
Programul PNȚCD nu conținea o viziune de cum va arăta agricultura ca rezultat al retrocedării pământului, ci exprima doar voința de a schimba orice ar fi rămas de la perioada comunistă. Retrocedarea pământului nu era considerată ca bază pentru o reclădire a agriculturii, ci mai mult ca act de ruptură cu sistemul comunist. Ideea reformei cooperativelor era violent acuzată de a fi rezultatului unei mentalități ”comuniste”. Tehnocrații care susțineau timid reorganizarea cooperativelor au fost taxați drept ”comuniști” și s-au retras.
Poate decizia a fost luată ”democratic” și democrația este mecanismul social actual de ”producere a realității”. Dar programul PNȚCD nu avea o susținere populară. O probă: la alegerile din 1990, PNȚCD a obținut pentru parlament foarte puține voturi: 2,56%.
Rezultatul programului de retrocedare a terenurilor s-a dovedit a fi mult mai complicat decât s-a presupus. Nici după 32 de ani procesul nu s-a încheiat complet. Procese juridice, explozia conflictelor. Distrugerea capacităților de producție. Țăranul cu 2-3 ha de pământ, fără instrumente agricole, a dezvoltat o agricultură rudimentară de subzistență. Rezultatul reformei PNȚCD: o agricultură adânc polarizată: o imensă masă de țărani cu proprietăți foarte mici și lipsiți de mijloace agricole, se pare că în jur de 90% din totalul gospodăriilor, și mari proprietăți de pământ (aproximativ 50% din proprietatea pământului), cu o producție axată pe grâu și porumb cu valoare adăugată scăzută, cei mai mulți, străini, neinteresați de starea socială a satelor. Rezultatul: o agricultură dezorganizată, pământ nelucrat, reîntoarcerea la o agricultură cu mijloace arhaice, lipsită de resursele necesare investițiilor pentru relansarea agriculturii; o sărăcie explozivă a satelor. Segmentul gospodăriilor mijlocii, care ar reprezenta coloana vertebrală a agriculturii, este îngrijorător de redus. Unii specialiști estimează că agricultura a fost împinsă cu un secol înapoi.
Este aceasta o estimare prea dură ? Distrugerea pe decenii a șansei relansării agriculturii este un fapt. Sunt autorii politici ai programului distrugerii cooperativelor penal responsabili ? Evident, nu. Ca actori politici au luat decizii legale. Dar au o responsabilitate istorică: prin decizii politice au orientat un imens proces social-economic care a dezorganizat agricultura, a sărăcit populația țărănească și, chiar după 32 de ani, mai este nevoie de încă mulți ani pentru obținerea unei agriculturi moderne.
Este nevoie deci de schimbări în mentalitatea noastră. Istoria a fost dominată de paradigma responsabilității individuale, respectarea legilor, sancționată penal. Experiența celui de al doilea război mondial a lansat o nouă orientare: responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor ”omului”: crime împotriva umanității. Lagărele de exterminare au fost desființate și autorii lor au fost condamnați. Dar sărăcia și excluziunea socială, și acestea crime împotriva umanității, au făcut obiectul mai mult al unei îngrijorări confuze. Explozia sărăciei în România nu este taxată juridic și nici măcar politic. Încă istoria o înregistrează, neutru, ca un simplu fapt.
Paradigma responsabilității sociale este încă insuficient cristalizată Crime nu numai împotriva indivizilor/ instituțiilor sau a umanității în general, ci și crime împotriva societății, deteriorarea gravă a vieții sociale. O politică antisocială este și ea o formă a criminalității ? Avem nevoie și de o responsabilitate istorică, pentru efectele de lung termen a deciziilor politice. Crimele istorice sunt acte împotriva perspectivelor istorice ale comunităților.
Începem să fim îngrijorați de oamenii politici care se joacă cu istoria, neasumându-și responsabilitatea pentru efectele directe și indirecte, imediate și pe termen lung ale deciziilor luate de ei.
