L-am cunoscut pe profesorul Iancu Filipescu (18 aprilie 1948 – 1 august 2019) din vremea când era student la Secția de Sociologie din cadrul Facultății de Filozofie (Universitatea din București). Făcea parte din prima promoție de sociologi de după reinstituționalizarea învățământului sociologic în țara noastră (1970). A fost cercetător științific în la Laboratorul de Sociologie al Universității din București, cercetător științific la Centrul de Sociologie al Academiei RSR, conferențiar de sociologie industrială și comportament organizațional la Catedra de Științe Sociale de la Politehnica din București, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române.
Am fost, până în 1976, colegi la Laboratorul de Sociologie al Universităţii (fiind, în fapt, parte a Catedrei de Sociologie), unde fusese repartizat ca unul dintre cei mai merituoşi absolvenţi. Apoi drumurile noastre s-au despărţit. Prietenia dintre noi s-a strâns cu adevărat după evenimentele din Decembrie 1989.
Cred că profesorul Iancu Filipescu a fost cel mai autentic elev al profesorului Henri H. Stahl, care i-a şi condus teza de doctorat, în 1985. A făcut istorie socială de cea mai bună calitate. A adunat un munte de documente pentru o lucrare despre mobilitatea socială în societatea tradiţională românească în secolele XIV- XIX. Îţi spunea pe nerăsuflate istoria fiecărui sat din România, când a apărut pentru prima dată în documente, pe moşia cărui boier s-a închegat, cum şi-a schimbat structura socială de-a lungul vremii. Poate exagerez: nu pe nerăsuflate, dar cu exactitate. Dacă ar fi publicat această lucrare, s-ar fi văzut că, mai ales în timpul domniilor fanariote, titlurile de boierie se cumpărau aşa cum se dau astăzi titlurile de doctor în ştiinţă. Privilegiile şi fudulia sunt pe bani.
Profesorul Iancu Filipescu a alcătuit baza de date a contribuţiei sociologilor români, care a fost analizată cu meticulozitate şi spirit critic în perspectiva istoriei sociale a sociologiei (Cătălin Zamfir, Iancu Filipescu, coordonatori, „Sociologia românească. 1900-2010. O istorie socială”, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015). Am făcut împreună interviuri cu unii dintre sociologii din perioada interbelică (Ion Clopoţel, Stanciu Stoian, Vasile V. Caramelea, Henri H. Stahl), ne-am îngrijit împreună de publicarea în 2002, la Editura Universităţii din Bucureşti, a lucrării „Îndrumări pentru monografiile sociologice”, prima ediție apărută în 1940 sub direcţia ştiinţifică a lui Dimitrie Gusti şi conducerea tehnică a lui Traian Herseni.
Cărțile sale, „Sociologie industrială. Curs şi exerciţii pentru seminar” (Cătălin, Zamfir, Iancu Filipescu, 1982), „Teoreticieni ai organizaţiilor şi managementului. Dicţioar şi crestomaţie” (Iancu Filipescu, Ștefan Bruno, 2011), „Romanian Sociology: 1900-2015. A social history” (Cătălin Zamfir, Iancu Filipescu, 2016) rămân repere în literatura de specialitate, la fel ca și articolele și studiile de istorie socială publicate în reviste de prestigiu: „Eugen Ehrlich and Romanian Sociology” (1999), „Dimitrie Gusti despre reforma socială şi temeiul ei ştiinţific: monografia sociologicăˮ (2000), „Orașul în gândirea weberianăˮ (2001), „Pays. Confédération tribale, confédération villageoise” (2004), „Consideraţii istorico-geografice privind judeţele Țării Româneştiˮ (2004) ș.a.
Parcă presimțind că nu mai are mult și va pleca să locuiască în albastrul cerului, a terminat de scris ultimul episod al dialogurilor sociologice, publicat în „România Socială” la data de 29 mai 2019. Pe 21 iunie avea să fie dus cu salvarea la Spitalul Floreasca. Diagnosticul: sindrom de detresă respiratorie acută (SDRA). A fost internat la Secția de terapie intensive (ATI), trecut pe ventilație artificială și apoi întubat. A rămas în spital în comă indusă până la 30 iulie. Când medicii au dat verdictul „Ne așteptăm la ce este cel mai rău”, familia l-a vrut acasă, să aibă o lumânare aprinsă când norul negru îl va învălui. După o zi, pe 1 august s-a sfârșit. A plecat dintre noi la 71 de ani.
Profesorul Iancu Filipescu rămâne în memoria mea ca un om bun ca pâinea caldă, iar în istoria sociologiei românești ca un autentic reper de cercetător riguros al realității sociale, preocupat în primul rând de aflarea adevărului, nu de dobândirea notorietății. A fost un observator participant, de bună credință, al avatarurilor sociologiei din România.
