Practica de cercetarea sociologică a studenţilor

Profesorul Iancu Filipescu

I. F. În buna tradiţie a Școlii monografiei sociologice, după sesiunea de examene din vară, se organizau, timp de o lună, practicile de teren, în care studenţii învăţau, sub îndrumarea profesorilor, să lucreze pe teren. Existau două tipuri de investigaţii sociologice: cele cu caracter pedagogic, în care studenţii din primii ani veneau în legătură cu terenul, învăţau „să înoate”, şi cercetarea ştiinţifică realizată de studenţii din ani mari sau de doctoranzi. Cred că practica de acest gen a fost abandonată.

S. C. Să nu vorbim cu păcat. Studenţii de la specializarea sociologie şi antropologie din Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială (Universitatea din Bucureşti) fac practică de cercetare la teren sub îndrumarea profesorilor. Este adevărat, în grupuri mai mici (10-12 studenţi) şi pe teme stabilite ad hoc, nu pe o temă comună, cum se făcea pe vremea studenţiei tale. Cu siguranţă, şi studenţii la sociologie din alte centre universitare fac, într-o formă sau alta, practică de cercetare. 

I. F. Cercetarea de teren avea o mare importanţă pentru progresul cunoaşterii unităţilor sociale, ca şi experimentul pentru psihologie. Pregătirea cercetării se făcea în special la seminarii. Cursul şi mai ales seminariile aveau şi acest rost. Modul de abordare era multidisciplinar. În acest scop, se pregătea studierea unei aşezări din punct de vedere economic, geografic, demografic, istoric, psihologic, al antropologiei culturale etc. Tema aleasă de conducerea catedrei, de către Miron Constantinescu, a fost „Procesul de urbanizare. Zona Slatina-Olt”. Raţiunea ştiinţifică a fost de a studia un oraş aflat în „zona mediană” a procesului de urbanizare, dar mai importantă – cred eu – era raţiunea politică: construirea Combinatului de Aluminiu. Alegerea Slatinei pentru cercetarea sociologică era legată de numele lui Nicolae Ceauşescu, care indicase locul de amplasare a combinatului în apropierea satului său natal, Scorniceşti. Indiscutabil, oraşul şi zona cunoşteau un proces accelerat de industrializare şi urbanizare. Cercetarea sociologică se justifica.

Nu am luat în considerare substratul politic. Noi ne vedeam de pregătirea noastră ca viitori sociologi. De la început, aflaţi pe Dealul „Cetăţuia”, profesorul Stahl împreună cu un profesor din partea locului ne-au prezentat oraşul, pornind de la monografia lui George Poboran (1868-1925) privind istoria oraşului Slatina. Lângă oraşul Slatina, profesorul Stahl ne-a făcut o demonstraţie despre modul în care se realizează un interviu. A întâlnit un moşneag pe uliţa principală şi între ei s-a înfiripat o discuţie de parcă se cunoşteau din copilărie.

S. C. Într-un seminar, cred că prin 1972-1973, tu nu mai erai student, profesorul Henri H. Stahl a povestit că la cea de-a cincea campanie monografică la care au participat 89 de cercetători, cea din 1929, de la Drăguş (Judeţul Făgăraş), coechipierii au făcut un concurs: „Cine reuşeşte cel mai repede să identifice o femeie bocitoare”. Nu era prea greu să înregistrezi o doină, dar îţi trebuia pricepere şi noroc să găseşti o „femeie bocitoare” care să accepte să improvizeze pe o melodie lamentată versuri, strigăte de durere, vaete, deplângând moartea cuiva, pentru a fi înregistrată.

Constantin Brăiloiu (1893-1958)

De înregistrarea cu ajutorul fonografului a cântecelor, doinelor, bocetelor din localitatea cercetată se ocupa etnomuzicologul, compozitorul şi sociologul Constantin Brăiloiu, considerat pe plan internaţional întemeietorul etnomuzicologiei.

Foto 1. Constantin Brăiloiu, înregistrând la fonograf folclor muzical

Ca mărturie, mi se pare interesant de reţinut că, odată cu înregistrarea liniei melodice, un lingvist transcria fonetic textele cântecelor, silabă cu silabă sub notele muzicale, iar un fotograf fixa pe peliculă întreaga scenă a imprimării folclorului muzical. Au fost cazuri – relatează Constantin Brăiloiu – când interpretarea unui bocet s-a repetat de nouă ori. Se alcătuia şi o amănunţită „fişe de informator”. (Foto 1)

I. F. Constantin Brăiloiu, descendent al marelui ban Cornea Brăiloiu, din timpul lui Constantin Brâncoveanu, a fost şi un maestru al convorbirilor sociologice: purta convorbiri absolut fireşti şi cu sătenii, şi în saloanele aristocraţiei.

S. C. Tehnica înregistrărilor pe cilindrul de ceară al fonografului, ca şi teoria folclorului muzical popular sunt prezentate de Constantin Brăiloiu în „Plan pentru cercetarea vieţii muzicale”, studiu inclus în volumul coordonat de Dimitrie Gusti şi Traian Herseni „Îndrumări pentru monografiile sociologice” (pp. 311-323. Bucureşti. Universitate din Bucureşti, 1940/2003), de publicarea căruia ne-am îngrijit amândoi. Aş vrea să ofer spre lectură tinerilor cercetători care se specializează în  sociologie rurală un fragment dintr-o „fişe de informator”.

S. C. Ne-am luat cu vorba… În ce a constat prima ta practică de cercetare sociologică?

I. F. Am realizat în două sate mărginaşe ale Slatinei de atunci, Pârliţi şi Clocociov, interviuri bazate pe chestionarul conceput de membrii Catedrei. Primul sat, Pârliţi – ce nume edificator?! – era pe vremuri un sat de megieşi (de ţărani liberi), iar al doilea, Clocociov, era sat în proprietatea Mănăstirii Clocociov, zidită în secolul al XVII-lea. Ceea ce ne interesa pe noi era impactul dezvoltării industriale asupra ocupaţiilor; ţăranii se angajau pe şantierul viitorului combinat, devenind succesiv ţărani-muncitori şi apoi muncitori-ţărani.

Până la venirea mea la Facultate, nu am cunoscut satele şi târgurile din vechiul Regat: mi-am petrecut vacanţele în sate din Transilvania şi Banat. Prin anii 1967-1968, când am mers în practică, exista între satele din Ardeal şi cele din Regat o discrepanţă uriaşă. Săliştea Sibiului – un sat din apropierea Sibiului, despre care istoricul şi filologul Petre P. Panaitescu spunea că este „satul fetelor frumoase şi al ţăranilor cu biblioteci” – avea mai multe atribute urbane decât oraşul Slatina de atunci.

S. C. Să trecem peste patriotismul local…

I. F. Încă din primele zile de practică am avut parte de o întâmplare, care m-a marcat definitiv. Intrând în gospodăria unui sătean, acesta mi-a spus că în mod normal trebuia să mă dea afară, motivându-mi că atunci când se afla la Stalingrad, în plin război, au venit nişte tineri ca mine şi au început să ne chestioneze dacă vrem pământ, ce suprafaţă, ce calitate… Noi am întors armele şi le-am spus să plece repede că altfel îi împuşcăm. Pe noi ne aştepta moartea şi ei ne întrebau cât pământ vrem. Până la urmă, a acceptat să discute cu mine, spunând că o face fiindcă sunt foarte tânăr.

S. C. Aud pentru prima dată să se fi făcut astfel de anchete în preziua celei mai sângeroase bătălii din al Doilea Război Mondial (de la Staligrad, azi Volvograd), unde Armata a 3-a Română şi Armata a 4-a Română au fost spulberate în numai două zile (19 şi 20 noiembrie 1942). Cred că interlocutorul tău, informator de bună credinţă, spunea ce auzise, nu ce trăise. Dar lecţia servită de el a fost binevenită şi este de actualitate şi azi pentru cei care fac anchete şi sondaje de opinie, punând în discuţie teme care nu sunt probleme sociale la ordinea zilei.

Iată, spre exemplu: o firmă de sondaje din Capitală – prefer să nu îi dau numele – comunica în mass-media, la 21 ianuarie a.c., rezultatele unui sondaj pe un eşantion de 1 099 de persoane din 120 de localităţi rurale şi urbane, reprezentativ la nivel naţional – ne-a asigurat –,   în care respondenţilor (cu vârsta de 18 şi peste 18 ani), în care li se cerea să evalueze, pe o scală de la 0 (între 0-19 puncte – idioţenie!) la 140 de puncte (între 120-140 de puncte – inteligenţă foarte ridicată), coeficientul de inteligenţă al unor „lideri politici internaţionali” şi al posibililor candidaţi români la alegerile europarlamentare (din 26 mai a. c.). Îmi imaginez – nu-i aşa?! – că pe uliţele satelor (botezate „străzi”) şi în pieţele din Bucureşti, în metrou, lumea discută cu înflăcărare despre coeficientul de inteligenţă al acestora. Rezultatele acestui (pseudo)sondaj de opinie publică au arătat că, în percepţia electoratului din România, Peşedintele SUA (Donald Trump – 95,4 puncte) este mai inteligent decât Preşedintele Franţei (Emmanuel Macron – 90,7 puncte), care, la rândul lui, este mai inteligent decât Preşedinele Turciei (Recept Tayyip Erdogan – 80,3 puncte). Pe Recept Tayyip Erdogan îl întrece însă în inteligenţă şi fostul preşedinte al României, Traian Băsescu (88,6 puncte). Am mai aflat din datele (pseudo)sondajului de opinie publică cum că Angela Merkel (98,3 puncte), cancelarul Germaniei, este – conform evaluării celor intervievaţi – mai inteligentă decât prim-ministrul Marii Britanii, Theresa May (92,1 puncte), şi decât prim-ministrul al României (Viorica Vasilica Dăncilă – 56,7 puncte). Despre doamna prim-ministru Dăncilă, 28,5% din respondenţi cred că are deficienţe grave de gândire (idioţenie), iar 11,5% afirmă că are inteligenţă foarte ridicată. În schimb, fostul prim-ministru Dacian Cioloş este apreciat de către 21,8% din totalul eşantionului că are inteligenţă foarte ridicată şi de către 10,0% că are deficienţe grave de gândire (idioţenie). Îmi pare rău să o spun: cred că şi cei care au proiectat acest (pseudo)sondaj nu au un coeficient de inteligenţă prea ridicat. Concluzia: să nu ne jucăm cu cifrele, petinzînd că măsurăm fenomene sociale, când, în fapt, facem propagandă politică.

I. F. Cuantofrenie la nivel înalt! Încă la jumătatea secolului trecut, sociologul american de origine rusă Pitirim A. Sorokin (1889-1968) a denunţat moda utilizării măsurătorilor în cercetarea sociologică.

S. C. În „Mode şi puncte slabe în sociologia modernă şi ştinţele conexe” (Fads and Foibles in Modern Sociology and Related Sciences, 1956), Pitirim A. Sorokin a consacrat două capitole cuatofreniei: nu s-a revoltat împotriva măsurării per se, ci împotriva abuzului, a modei de transformare a realităţii sociale în cifre. Să ne ferim, aşadar, să măsurăm ceva ce nu există; opinia publică nu apare ca un porumbel din jobenul scamatorului. Construirea opiniei publice este un proces complex, stadial, de durată, presupune informare, dezbateri publice, discuţii în mass-media, formarea atitudinilor şi, după caz, schimbarea lor. Înainte de toate, ca să putem vorbi despre opinie publică trebuie să existe o problemă socială, care să fie percepută ca atare de către indivizi.

Să ne gândim la anunţatul referendumul din 26 mai a.c., în care toţi cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe pe temele corupţiei şi ordonanţelor de urgenţă. (La astă dată – 8 aprilie – încă nu s-au formulat întrebările). Nu cred că electoratul din România percepe că acestea sunt problemele sociale actuale. Și nu cred că populaţia, în ansamblul ei, are suficiente cunoştinţe despre efectele ordonanţelor de urgenţă privind justiţia. Îţi mărturisesc: şi eu, ca marea majoritate a cetăţenilor, nu am decât o idee vagă despre legile justiţiei şi despre insistenţa guvernării PSD pentru schimbarea lor. Partidele de opoziţie declară că schimbarea legilor justiţiei (codul de procedură penală) este dorită pentru a scăpa de închisoare penalii; PSD-ul susţine că schimbarea trebuie făcută pentru a se pune de acord anumite articole din Constituţie – aşa cum a cerut Curtea Constituţională – şi pentru a nu se mai repeta abuzurile din justiţie. Eu ce să cred?!

Dar, iar ne-am pierdut în actualitate… Ce lecţii ai mai primit în practica de cercetare sociologică de la Slatina?

I. F. Tot în Slatina, într-o bună zi, m-am dus să beau o bere într-o cârciumă, căreia îi spuneau „restaurant”. La o masă, lângă mine, se afla un cetăţean. Ca unul care ştiam că berea dezleagă limbile, l-am întrebat cu ce se ocupă. Mi-a răspuns că este cioban. Eu i-am spus că nu arată a cioban. Mi-a replicat: când două persoane se întâlnesc pentru prima oară se măsoară între ele şi fiecare vrea să-şi dovedească superioritatea, aşa că el spune că este cioban ca să scape de această corvoadă. În realitate, era şeful unui service din Turcia, avea cetăţenie turcă şi venise acasă în concediu.

S. C. Și care este învăţătura pe care ai tras-o?

I. F. Că atunci când sociologul abordează o persoană, trebuie, în primul rând, să se prezinte: să spună cine este, de ce se află în localitatea respectivă, ce treabă are de făcut şi să trateze persoanele intervievate cu mult respect. Aveam 19 ani şi eram student la sociologie în primul an! Dar să continui. În echipa de practică sociologică au mai făcut parte: Florian Ciotea, Nina Petre, Dinu Rachieru, Sorin M. Rădulescu şi Corneliu Vadim Tutor. Stăteam la Internatul Școlii „Ionaşcu”. După amiaza mai mergeam la plajă, pe malul Oltului. Într-o zi, trecând cu maşina oficială prin Slatina, Miron Constantinescu a văzut mulţimea de tineri la plajă. Când s-a întâlnit cu profesorii care ne îndrumau în practică, i-a întrebat dacă erau la plajă şi studenţii de la Sociologie. Răspunsul a fost un nu hotărât, studenţii sunt pe teren! Unul dintre profesori s-a plâns că studenţii vin la cămin deseori foarte târziu. „Și noi, când eram tineri, pe teren, mai săream pârleazul” – a spus Miron Constantinescu.

Fig. 2. Cu studenţii în practica de cercetare sociologică la Câmpulung Muscel (1972)

S. C. Nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile în prima practică de cercetare la care ai participat, dar când, din 1970, am ajuns să îndrum şi eu practica unor grupe de studenţi (la Beiuş, Câmpulung Muscel, Piteşti, Iaşi), am fost avertizaţi toţi de către profesorul Miron Constantinescu să avem foarte mare grijă de studenţi (niciun student nu avea voie să părăsească localitatea unde eram cazaţi, fără a fi învoit de conducătorul practicii) şi să păstrăm o „disciplină paramilitară”: scularea la ora 7, masa până la ora 8, de la ora 8 la ora 13 documentare şi cercetare de teren, masa de prânz la ora 14, între 14 şi 18 timp la dispoziţia fiecăruia, la ora 18 şedinţa de bilanţ a zilei, la ora 19 masa de seară, apoi timp liber până la ora 22, când se dădea stingerea. În mare, orarul stabilit era respectat. Şi noi, şi studenţii ne mai abăteam de la „disciplina paramilitară”. Unii profesori îndrumători ai practicii – am aflat şi eu de la studenţi – au exagerat: verificau dacă la 22, 01 studenţii şi studentele erau în dormitoare. În ce mă priveşte, ca asistent universitar, am căutat să fiu mai aproape de studenţi decât de profesori. (fig. 2)

S. C. Le-am cerut studenţilor ca pe rând să scrie într-un caiet impresiile de peste zi. Profesorul Henri H. Stahl îmi spusese că în prima campanie, cea din 1925, de la Goicea Mare (Judeţul Tîrgu Jiu), monografiştii scoteau la gestetner o foaie de ziar cu evenimentele zilei. Eu nu aveam posibilitatea să multiplic o foaie de ziar, dar le-am cerut şi studenţilor ca, pe rând, să scrie într-un caiet impresiile de peste zi. Păstrez şi azi acest caiet „jurnal de bord”.

S. C. „Jurnalul de bord” era transmis spre completare de la un student la altul, care îşi semna sau nu însemnările. Eu am primit caietul în ultima zi de practică, după ce le-am comunicat notele acordate pentru activitatea lor: cele mai multe note de 10 (zece) şi câteva note de 9 (nouă).

I. F. În practicile de cercetare sociologică, am cunoscut viaţa satelor, dar mai multă sociologie rurală am învăţat în satele Pietroşani (judeţul Teleorman), Crivăţ (judeţul Călăraşi) şi Vidra (judeţul Ilfov), unde soţia, Aurelia Filipescu, a fost profesoară de limba română. Aici, abordarea diferitelor probleme sociale ale locuitorilor se desfăşura mult mai nestingherit, eram soţul unei profesoare şi nu un cercetător venit de la Bucureşti, în treacăt prin satul lor. Disimularea sătenilor funcţiona mult mai puţin. Desigur, nici în aceste condiţii nu discutam probleme politice.