A fi unici înseamnă să fim noi înșine, să ne deosebim de ceilalți, să ne asemănăm cu persoanele apropiate fără însă a ne confunda cu ele. Foarte puțini oameni doresc să fie absolut unici și la fel de puțini să fie aidoma cu ceilalți. Cei mai mulți dintre noi ne plasăm între acești doi poli ai spectrului uman.

În bine-cunoscuta „Piramidă a trebuințelor” construtită de Abraham H. Maslow (inițial, în 1954,  cu cinci niveluri, și apoi cu șapte niveluri, în 1970) se face distincție între trebuințele de bază (fiziologice și de siguranță) și trebuințele secundare (trebuințele de apartenență, de stimă, cognitive, estetice, de actualizare) (Maslow, 2007). A fi unic este o trebuință secundară și, la fel ca celelalte trebuințe secundare, nu apare dacă trebuințele primare nu sunt satisfăcute.

Teoria trebuinței de a fi unici

Studiile și cercetările empirice (Snyder, Fromkin, 1977; Snyder, Fromkin, 1980; Snyder, 1992; Tianetal, 2001; Vignolos et al, 2000 etc.) au dus la formularea unei teorii care explică de ce oamenii tind să se prezinte diferit, să fie unici, în comparație cu grupul lor social. Conform acestei teorii, persoanele cu un nivel ridicat al trebuinței de unicitate se simt inconfortabil când percep că se aseamănă cu cei din grupul lor și caută prin diferite mijloace să se deosebească de ceilalți.

Să-mi fie permis să deschis o paranteză. Am făcut în urmă cu doar câteva săptămâni o excursie senior voiage în sudul Italiei. Îmi sunt vii amintirile: orășele vechi de o parte, blocuri moderne de cealaltă parte, catedrale, biserici cu coloane păstrate din epoca romană, piețe largi, cu monumente impresionante, faleze cât vezi cu ochii și noi, excursioniștii, încolonați în urma ghidului, precum copiii de grădiniță în urma educatoarei, străbătând îngrămădiți distanța de la un obiectiv turistic la altul. Mi-a atras atenția unul dintre excursioniști, om cu părul alb și cu o eșarfă fluturând peste umăr, care nu mergea niciodată în grup, mereu ba înainte cu 10-20 de metri, ba în urma grupului. Mă gândesc acum că respectiva persoană avea trebuința de unicitate accentuată. Și nu este nimic scandalos în a avea trebuința de unicitate ridicată, atâta timp cât căutarea unicității nu se soldează cu comportamente riscante (salturi de la înălțime, echilibristică etc.), prin care indivizii încearcă să arate că ei sunt altfel decât marea majoritate.

Iată, pe scurt, cum descriu Charles R. Snyder și Howard L. Fromkin – profesori de psihologie clinică la University of Kansas (SUA) – diferențele dintre persoanele care au o motivație puternică să fie unice și cele care au o trebuință de unicitate scăzută:

O persoană cu trebuiență de unicitate ridicată spune despre sine și despre alții: Nu-mi place să fiu numit un tip obișnuit. Uneori, mi se pare că majoritatea oamenilor pe care îi cunosc vor să fie ca ei. De obicei, ei se îmbracă, acționează și gândesc la fel. Majoritatea oamenilor preferă să meargă cu mulțimea decât să vorbească sau să se comporte așa cum doresc. Totuși, nu eu … Eu spun, de obicei, ceea ce cred, chiar și atunci când alții ar putea să mă considere puțin cam ciudat. Poate sunt, dar este în regulă. De fapt, cred că sunt diferit de ceilalți oameni și sunt mândru de asta.

La celălalt capăt al spectrului, o persoană cu trebuință scăzută de unicitate se prezintă în felul următor: De când eram adolescent, și probabil și înainte de asta, am fost aproape de acord cu ceea ce spun sau fac alții. Acest lucru funcționează bine pentru mine. Cred că aș putea spune că sunt o persoană tipică. Prefer să tac și să fiu de acord cu oamenii decât să provoc vreo tensiune în grup. În general, cred că este mai bine pentru toți dacă încercăm să cooperăm și să ne înțelegem unii cu alții. Îmi place cel mai mult când mi se oferă o direcție de urmat, ca în armată: totul era clar cu privire la ceea ce trebuia să facem și am îndeplinit sarcini similare. Ei bine, mă simt cel mai confortabil când sunt unul dintre cei mulți.

(Snyder, Fromkin, 1980)

Cercetările psihosociologice au arătat că motivația pentru dobândirea unicității personale este legată de conceptul de sine și de stima de sine, de încrederea în sine și de fericire. Teoreticienii au postulat că trebuința de unicitate moderată asigură în mai mare măsură starea psihică de bine decât nivelurile extrem de înalte și extrem de scăzute ale unicității.

Trebuința unicității influențează comportamentul de consum

Persoanele arată cine sunt, ce status social au, cât de bogate sunt și prin produsele și serviciile pe care le cumpără. Persoanele cu trebuință de uniticitate ridicată achiziționează, de regulă, produse scumpe, rare (antichități, bijuterii și tablouri celebre etc.) și servicii speciale (destinații turistice exotice, cu avioane de lux, se cazează în apartamente în care au stat regi și regine, celebrități din lumea filmului sau a politicii). Își hrănesc din avuția moștenită sau dobândită – numai ei știu cum – stima de sine cu voluptate! Persoanele cu trebuință de unicitate moderată își echilibrează chibzuit dorința de a achiziționa și bugetul de care dispun. În fine, cei cu nivel scăzut al trebuinței de unicitate și resurse financiare limitate cumpără produse și servicii de serie sau se uită la ce cumpără alții.

În ce mă privește, apreciez că trebuința de unicitate explică parțial afluxul românilor (probabil și în cazul populației din alte țări) în magazinele second hand: nu sunt cumpărate orice fel de haine care se potrivesc ca mărime, ci în primul rând haine de firmă. Se cumpără bluze sau cămăși, chiar dacă sunt „șifonate”, numai de firmă să fie. Tot această trebuință îi face pe cumpărători să aleagă dintre hainele de serie din magazine culorile care să îi diferențieze de ceilalți. Există deci strategii de conciliere între a fi unic și a fi comun în alegerile pe care le facem (Chan, Berger, Van Boven, 2012, p. 561).

În căutarea diferențierii optime

Din perspectivă evoluționistă, supraviețuirea oamenilor s-a datorat traiului în grupuri. Ar trebui să nu uităm acest adevăr și cugetarea poetului englez John Donne (secolul al XVII-lea): „Nimeni nu este o insulă; fiecare om este o piesă dintr-un continent, o parte a oceanului”.

În unele societăți de azi (SUA, țările din Europa de Vest, spre exemplu) este încurajată individualitatea, „evadarea” din grup. În astfel de societăți, eroii din filme, poeme și romane, dar și din viața reală sunt nonconformiști, antisistem. În școli, din primele clase copiii sunt îndemnați să fie speciali. Deschid și aici o paranteză. Când unul dintre nepoții mei din SUA era în clasa întâi (acum este într-a VI-a), profesoara l-a întrebat, ca și pe ceilalți elevi, prin ce este el special. „Sunt jumătate român” – a fost răspunsul. Dacă în școlile din România profesorii ar pune o astfel de întrebare, cred că s-ar găsi „minți luminate” care să îi acuze de intenții de discriminare.

Studiile realizate de Marilynn B. Brewe privind conceptul de sine au relevat că există posibilitatea reconcilierii între trebuințele contrare de diferențiere de grup și de integrare în grup. Modelul acestei reconcilieri – „Modelul distinctivității optime” –, propus în 1991 de către Marilynn B. Brewe, profesoară de psihologie socială la Ohio State University (SUA), postulează că:

Ființele umane sunt caracterizate de două nevoi opuse care guvernează relația dintre conceptul de sine și apartenența la grupuri sociale. Prima este nevoia de asimilare și incluziune, o dorință de apartenență care motivează imersiunea în grupuri sociale. A doua este nevoia de diferențiere de ceilalți, care operează în opoziție cu nevoia de imersiune. Pe măsură ce apartenența la grup devine din ce în ce mai incluzivă, nevoia de incluziune este satisfăcută, dar nevoia de diferențiere este activată; invers, pe măsură ce incluziunea scade, nevoia de diferențiere este redusă, dar nevoia de incluziune este activată.

Conform modelului, cele două motive opuse produc o caracteristică emergentă – capacitatea de identificare socială cu grupuri distinctive care satisfac ambele nevoi simultan.

 (Leonardelli,  Pickett,  Brewer,  2010,  p. 66)

În cadrul Modelului distinctivității optime, trebuințele de incluziune/asimilare și diferențiere/distinctivitate sunt interdependente și acționează contrar, echilibrându-se. (Fig. 1)

Fig. 1. Modelul distinctivității optime elaborat de Brewer în 1991 (după Leonardelli, Pickett, Brewer, 2010, p. 67)

„Teoria distinctivității optime diferă de celelalte teorii motivaționale prin aceea că echilibrul dintre incluziune și diferențiere este realizat la nivel de grup, prin identificarea cu grupuri care sunt atât suficient de incluzive, cât și suficient de distincte pentru a satisface ambele nevoi simultan” (Leonardelli, Pickett, Brewer, 2010, p. 67). De regulă, în comparație cu marile ansambluri umane, grupurile numeric mici asigură mai multe șanse individului de a se distinge fără a abandona grupul. Mulțimile constrâng indivizii să se subordoneze normelor stabilite ad hoc.

Bibliografie

Brewer, Marilynn B. (1991). „The social self. On being the same and different at the same time”, Personality & Social Psychology Bulletin, 17, 5, pp. 475-482.

Chan, Cindy, Berger, Jonah, Van Boven, L. (2012). „Identifiable but not identical. Combining social identity and uniqueness motives in choice”. Journal of Consumer Research, 39, 3, pp. 561-573. 

Leonardelli, Geoffrey J., Pickett, Cynthia L., Brewer, Marilynn B. (2010). „Optimal distinctiveness theory. A framework for social identity, social cognition, and intergroup relations”, în M. P. Zanna, J. M. Olson (eds.), Advances in experimental social psychology, 43, pp. 63-113.

Maslow, Abraham H. [1954] (2007). Motivație și personalitate. București, Editura Trei.

Snyder, Charles R., Fromkin, Howard L. (1977). „Abnormality as a positive characteristic. The development and validation of a scale measuring need for uniqueness”, Journal of Abnormal Psychology, 86, pp. 518-527.

Snyder, Charles R., Fromkin, Howard L. (1980). Uniqueness.The Human pursuit of Difference. New York, Plenum Press.