Am participat la reinstituționalizarea învățămntului sociologic în comunism și la prefacerea lui în capitalism. Despre aceste evenimente și despre „amănuntul biografic” depun mărturie. Nu încerc să adun pietricele și fire de nisip pentru a-mi ridica un soclu. Am păcatele mele. Și nu puține. Îmi atribui, totuși, calitatea de a nu fi trădat condiția de profesor, chiar după ce vârsta m-a despărțit de catedra universitară.
În descrierea dinamicii vieții, așa cum precizează profesoara de psihologie Lea R. Pulkkinen de la Universitatea din Jyyäskylä (Finlanda), s-au conturat trei direcții principale: Psihologia evoluției persoanlității pe parcursul vieții (lifespan psychology), Sociologia reconstrucției personalității pe parcursul vieții (life-course sociology) și genetica comportamentului (behavior genetics) (Pulkkinen, 2000, p. 261). Îmi voi prezenta parcursul vieții în paradigma sociologică, apreciind că aceasta pune în lumină mai clar influența contextului social-istoric asupra fiecărui stadiu al dezvoltării personalității.
După Lea R. Pulkkinen, paradigmele dezvoltării personalității sunt:
1) Psihologia evoluției persoanlității pe parcursul vieții (lifespan psychology) se centrează pe teza plasticității intra-individuală și pe asumpția proceselor adaptative implicate în viața adulților și vârstnicilor. Conform acestei paradigme, pe durata vieții personalitatea este influențată de trei sisteme majore: a) influențele agregate (de exemplu, educația și căsătoria), care modelează dezvoltarea indivizilor într-un mod normativ; b) influența evenimentelor istorice (de exemplu, războaiele), care modelează dezvoltarea personalității de-a lungul perioadelor istorice; c) influențele non-normative (de exemplu, un accident), care pot avea efecte puternice asupra dezvoltării individului.
2) Sociologia reconstrucției personalității pe parcursul vieții (life-course sociology) se axează pe factorii de contex ai devoltării personalității. Cursul vieții este descris ca un traseu școală – muncă – familie. Reconstrucția personalității se realizează sub influența contextului socio-cultural, care impune individului anumite roluri sociale pe parcursul vieții.
3) Genetica comportamentală (behavior genetics) evidențiază proporția diferențelor observate dintre indivizi care sunt atribuite eredității. Cercetările recente au relevat influența notabilă pe care o are ereditatea asupra diferențelor în ce privește structura personalității și dezvoltarea cognitivă, diferențe care se mențin pe parcursul întregii vieți. S-a constatat, de asemenea, că ereditatea influențează relațiile interpersonale, alegerea partenerilor de cuplu, spre exemplu. Referitor la coeficientul de inteligență (IQ), unele cercetări au relevat că în copilărie nivelul IQ datorează eredității 40% în stadiul de adult tânăr, 60% și 80% în stadiul bătrâneții (Pulkkinen, 2000, pp. 261-264),
Consider că paradigma life-course sociology reunește faptele obiective (mărturiile) cu trăirile subiective (mărturisirile) – de aici și titlul cărții. Într-o lucrare ceva mai veche, John A. Clausen, profesor de sociologie la University of California, a formulat ipotezele care ghidează cercetarea sociologică a cursului vieții:
1) Viața persoanelor este încorporată și modelată de contextul istoric;
2) Persoanele își construiesc propria lor viață prin alegerile pe care le fac și prin acțiunile lor, în limitele circumstanțelor istorice și sociale;
3) Viața persoanelor este legată de relațiile sociale; 4) Semnificația și impactul schimbărilor din viața persoanelor sunt condiționate de momentul în care aceste schimbări au loc (Clausen, 1986).
Jonathan Haidt, profesor la New York University, argumentează că „Intuițiile sunt primele, urmate de gândirea strategică” (Haidt, 2012/2016, p. 77). În acest scop, psihosociologul american citat a creat metafora „călărețul pe un elefant” pentru a explica enigmele vieții de zi cu zi, necunoscutele comportamentului moral. „Călărețul este judecata noastră conștientă – șirul de cuvinte și de imagini de care suntem perfect conștienți. Elefantul reprezintă cele 99 de procente ale proceselor mentale – cele care se produc fără să ne dăm seama, în subconștient, însă care ne guvernează în cea mai mare parte” (ibidem, p. 15). Relația dintre călăreț și elefant este destul de proastă: „Elefanții conduc, deși sunt uneori dispuși să fie convinși de călăreți” (ibidem, p. 80). De regulă, călărețul este servitorul elefantului, căutând justificarea rațională a direcției în care se îndreaptă elefantul. Dacă „ipoteza fericirii” bazată pe metafora „călărețul pe un elefant”, lansată de Jonathan Haidt, va fi susținută de datele cercetărilor empirice, atunci se pune întrebarea: În timp, șirul de cuvinte și de imagini de care suntem conștienți se schimbă? După ani și ani de când elefantul s-a înclinat spre stânga sau spre dreapta, călărețul fabrică alte argumente sau justifică în același fel direcția în care a luat-o elefantul?
Formula ritualică Dixi et salvavi animam meam (Am spus şi mi-am izbăvit sufletul), folosită în Biserica Catolică la sfârşitul spovedaniei, dar utilizată şi de filozofii medievali în finalul demonstraţiilor şi, mai târziu, de avocaţi ca încheiere a pledoariilor, şi-a pierdut solemnitatea. A spune ce ai avut de spus este datoria fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare avem o filozofie de viaţă, chiar dacă nu o teoretizăm, şi cu toţii avem tendinţa de a ne apăra sinele în faţa judecăţii celorlalţi, cunoscuţi sau necunoscuţi, în faţa istoriei. Scriitoarea americană de origine chineză, cunoscuta activistă pentru drepturile imigranţilor şi pentru drepturile femeilor, Grau Lee Boggs, spunea că „Istoria nu este trecutul”, ci este „povestea despre trecut”. Trecutul apare aşa cum şi-l amintesc oamenii, fiecare individ în parte şi largi categorii sociale, generaţii după generaţii. Este memoria socială, povestită şi repovestită. Cu toţi contribuim într-o măsură sau alta la cristalizarea memoriei sociale. Manualele şi tratatele de istorie pot intra în contradicţie cu memoria socială sau o pot confirma.
Ajuns la un pas de „Staţia Terminus”, îmi caut şi eu trecutul, vreau să găsesc „amănuntul biografic”, acea întâmplare măruntă care m-a marcat. Schimbările sociale ne aruncă dintr-o parte în alta, ne dau cu capul de pereţi. Ceea ce ne face să ne redobândim echilibrul este identitatea fiecăruia dintre noi. Or, identitatea psihosocială rezultă din intersectarea eredităţii biologice şi sociale cu istoria şi cu amănuntul biografic, care ne face să credem că avem un destin. Apoi ne construim singuri „destinul”: credem că rostul nostru în lume este de a-i ajuta pe alţii sau de a te bucura de viaţă fără să-ţi pese de nenorocirile din jur, credem că suntem destinaţi unei profesii şi ne pregătim pentru ea. Ajungem să fim ceea ce am crezut că acesta a fost destinul nostru. Dar amănuntul biografic nu explică în întregime drumul omului în viaţă. Intervin evenimentele istorice, războiul, revoluţia, alături de dezastrele naturale: seisme, secetă, inundaţii și altele. Autobiografia, volens nolens, este povestea vieţii tale, dar şi povestea despre trecut; este istoria aşa cum ai trăit-o. Nu cred că există zile albe şi zile negre; şi nici îngeri şi demoni. Viaţa de zi cu zi este un amestec de lumini şi umbre. Suntem şi pulbere de stele, şi noroi clisos, urât mirositor. Ceea ce diferenţiază oamenii este doar proporţia.
Bibliografie
Clausen, John A. (1986). The Life Course: A Sociological Perspective, New York, Prentice-Hall.
Haidt, Jonathan [2012] (2016). Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia? București, Editura Humanitas.
Pulkkinen, Lea R. (2000). „Developmental Psychology II: Adulthood and Aging”, în K. Pawlik, M. Rosenzweig (eds.), International Handbook of Psychology (pp. 261-282). Londra, SAGE Publicatiions.
