Dezgheţul ideologic: a fost… şi nu prea 

La Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, în cadrul căreia era și Secția de sociologie, dezgheţul ideologic a fost bine controlat de către organele de partid. Unii dintre profesori se obişnuiseră cu şuba. Alţii – Tudor Bugnariu, Gheorghe Vlăduţescu, Gheorghe Cazan, Cătălin Zamfir, Paul Popescu-Neveanu, Tiberiu Bogdan ş.a. – au respirat din plin aerul curăţat de zgura stalinistă. Totuşi, partidul şi „mâna lungă” a Securităţii îşi menţineau vigilenţa. 

Au continuat demascările şi înscenările din perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mă refer la exmatricularea pe motive politice a unor studenţi de la Secţia de filozofie, în 1965. Exmatricularea a fost pusă în scenă după tot tipicul proceselor publice staliniste: acuze vehemente, recunoaşterea vinovăţiei, huiduieli, bătaie. Am fost obligaţi să participăm la pronunţarea sentinţei în Aula Universităţii. Ni s-a spus că respectivii studenţi se organizaseră într-un grup de tip fascist, preluând codificat salutul hitlerist (H-H, Heil Hitler). S-au făcut liste cu zeci de studenţi care urmau să vorbească la adunarea de desolidarizare de grupul lui Stelian Vasar, Nicolici, Turcu, Bădin – dacă îmi aduc bine aminte. Deşi „procesul de condamnare” a durat mai multe ore, nu toţi studenţii de pe lista întocmită la Comitetul de partid pe Facultate au fost chemaţi să vorbească. Secretar de partrid era Constantin Nicuţă, decan – Tudor Bugnariu, rector – acad. Gheorghe Mihoc. La ieşirea din Aula Magna, transformată în sală de judecată, studenţii condamnaţi au trecut printre colegii lor, care i-au apostrofat şi lovit cu pumnii şi picioarele. Au luat-o la fugă. Pe treptele Universităţii, studenţii „revoluţionari” au continuat să-i lovească. I-au alergat pe bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej (astăzi Mihail Kogălniceanu). 

După această răfuială a partidului cu studenţii, profesorul Tudor Bugnariu a fost scos de la Decanat. Mai trebuie să spun că profesorul Constantin Nicuţă i-a luat locul?! Mi se pare de prisos, după cum de la sine înţeles mi se pare şi faptul că niciun student şi niciun profesor nu le-a luat apărarea studenţilor „fascişti”, nimeni nu a cerut lămuriri: cum este posibil ca Stelian Vasar, evreu, să adopte ideologia fascistă? Nu pot însă să nu menţionez că unii dintre cei care i-au fugărit şi bătut pe colegii lor au făcut carieră politică şi înainte, şi după Evenimentele din Decembrie ’89. 

Dezgheţul de după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, deşi dozat de partid, pentru că, nu-i aşa, dezgheţul brusc poate provoca inundaţii, a avut efecte de care generaţia mea a beneficiat. În liceu, învăţasem psihologia după un manual tradus din limba rusă. Deşi clar şi didactic structurat, era plin de Pavlov şi se încheia cu un capitol despre caracteristicile psiho-morale al omului sovietic. În ultimii mei ani de facultate, distanţarea de hegemonia sovietică s-a resimţit şi în cursurile profesorilor. Este suficient să amintesc faptul că am repetat cursul de socialism ştiinţific în anul IV. Cursul din anul I nu mai era valabil. Profesorul Radu Florian cu care am dat examenul de socialism ştiinţific şi în anul patru, şi la absolvirea facultăţii, nu a fost deloc dogmatic. Cel puţin în acei ani, 1966-1967. 

*

În 1964, la Universitatea din Bucureşti, ca şi în alte instituţii, s-au organizat adunări de protest faţă de Planul Valev, plan propus de economistul sovietic Emil Borisovici Valev, prin care se propunea specializarea economiei din „ţările frăţeşti”: României i se rezervase rolul de producătoare de cereale, de furaje şi, secundar, de produse industriale cu consum mare de materii prime (maşini de terasament). Acest plan, prezentat de delegaţia poloneză la Conferinţa statelor membre CAER (Moscova, 6-7 iunie 1962), a fost adoptat ca document sub denumirea Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale a muncii. Emil Borisovici Valev a publicat, în nr. 2/ 1964 din Analele Universităţii din Moscova, articolul „Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi URSS”. Critica PCR a fost imediată şi bine-venită, susţinută de majoritatea membrilor şi nemembrilor de partid: se atenta la suveranitatea naţională, România era condamnată la subdezvoltare. În Aula Magna a Universităţii din Bucureşti se desfăşura adunarea de protest, de respingere a ingerinţelor în treburile interne ale ţării. Aula era supraaglomerată cu studenţi şi cadre didactice. Profesorul Paul Popescu-Neveanu m-a văzut stând pe culoar: „Ce faci? De ce nu eşti în Aulă? Eu am studiat în URSS, dar tu de ce nu protestezi?!”. 

Poate că nu aş fi amintit de Planul Valev dacă în 2014, în Sala Senatului Universităţii din Bucureşti, la o întâlnire cu absolvenţii primei serii de sociologi de după 1944, nu aş fi auzit replica acad. Gheorghe Dolgu, care a predat economie politică celei dintâi promoţii de sociologi: „Planul Valev nu a fost decât un pretext pentru propaganda lui Nicolae Ceauşescu. În fond, Valev nu era decât un profesor de economie oarecare”. 

Eu tocmai adresam foştilor studenţi întrebarea: „De ce tace sociologia şi nu vede dezastrul industriei româneşti? De ce am acceptat în 1990 ideea că industria din România – aşa cum a declarat atunci prim-ministrul Petre Roman – este „un morman de fiare vechi”? Am făcut împreună cercetări de teren privind procesul de industrializare, de ce nu se revoltă nimeni că „pariem pe agricultură”, că ni s-a repartizat, fără un plan publicat, agro-turismul? Înainte de Decembrie ’89 făceam, sub licenţă elveţiană, locomotive Diesel-electrice, sub licenţă franceză automobile, în colaborare cu britanicii, avioane. Produceam calculatoare electronice şi televizoare. Acum, la TV sunt lăudaţi meşterii populari, cei care împletesc coşuri de răchită, olarii, ciobanii… Avem de-a face cu un nou Plan Valev? Profesorul Gheorghe Dolgu, adorat de studenţi şi, mai ales, de studente pentru eleganţa sa, dar şi pentru prelegerile pe care le ţinea, a fost ministru adjunct la Ministerul Afacerilor Externe între 1971 şi 1980. Nu sunt un nostalgic: cred din toată fiinţa mea că sistemul comunist a fost un eşec al istoriei, că în numele instaurării în România a unei „societăţi mai bune şi mai drepte” s-au comis crime oribile, dar mai cred că nu trăim în „cea mai bună dintre lumi” şi că funcţia sociologiei este cea de „whistleblower”, de arbitru social, de semnalare a derapajelor, a abuzurilor şi corupţiei din instituţiile de stat şi private, a tuturor fenomenelor disfuncţionale şi inumane din societate.

*

Ne bucuram când profesorii noştri publicau cărţi de specialitate. Am, din vremea studenţiei, autografe pe cărţile scrise de Paul Popescu-Neveanu şi Mihai Golu. Profesorul nostru de logică, Gheorghe Enescu, analizând „Formele normale perfecte”, a menţionat în Introducere în logica matematică (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 66): „Studentul Chelcea Septimiu, Secţia de Psihologie a Facultăţii de Filozofie, Universitatea Bucureşti, în seminarul de logică matematică a făcut următoarea remarcă în legătură cu adăugarea termenilor. La un membru α putem adăuga literele ρ, μ după regulile: [în continuare sunt prezentate regulile pe care le-am formulat – n.n.]”. 

Colegii nu au fost prea impresionaţi de faptul că sunt citat într-un manual după care trebuiau să înveţe. Mihai Suliman, cel mai simpatic dintre colegii mei, se prăpădea de râs: „Du-te să ceri drepturi de autor!”. Pe mine m-a marcat faptul că un profesor citează contribuţia unui student, mai ales că se întâmplau şi cazuri în care profesorii îşi însuşeau informaţii şi chiar părţi din lucrările studenţilor sau îi puneau să traducă pentru ei, în special din engleză. Când A.C., secretar de partid pe Facultate, şi-a susţinut examenul de doctorat, preşedintele comisiei de examen profesorul Constantin Nicuţă l-a felicitat hâtru şi pentru că a făcut trimiteri bibliografice folosite şi de unul dintre studenţi, Nicolae Gheorghe, în lucrarea de diplomă pe care A.C. o condusese. Cine de la cine a „împrumutat” rămâne un mister. 

Cât despre munca studenţilor de traducători pentru documentarea profesorilor, prezentată ca exerciţiu, nu ştiu cât era exerciţiu şi cât de demne de încredere erau traducerile. Una dintre colege, C. F., de o inteligenţă sclipitoare, cunoscătoare din familie a limbilor germană, franceză şi engleză, îmi spunea că, atunci când se plictiseşte să mai traducă pentru profesorul X, inventează pur şi simplu un text pentru a completa numărul de pagini indicate de profesorul excelent vorbitor de limba rusă. 

Am învăţat de la profesorul Gheorghe Enescu, dar nu numai de la el, să respect studenţii în primele lor încercări originale. După 1989, când am ajuns şi eu să coordonez lucrări de psihosociologie, am inclus în lista de autori studenţi şi masteranzi, care mai târziu s-au realizat ştiinţific chiar şi în universităţi din străinătate. După evenimentele din Decembrie ’89, profesorul Gheorghe Enescu a fost „surghiunit” să predea la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, nu la Facultatea de Filozofie, pe motiv – invocat de studenţii „revoluţionari” – că, făcându-şi doctoratul la Moscova, i-a învăţat „logică sovietică”. Cred că în subtext i se reproşau o anumită rigiditate ideologică şi o exigenţă sporită la examene şi mai cred că studenţii „revoluţionari” de la Facultatea de Filozofie au fost bine dirijaţi de către cadrele didactice care voiau să ia locul titularilor. Este ceea ce cred. Poate greşesc. Un lucru este însă sigur: după trecerea în nefiinţă (în 1997), profesorului Gheorghe Enescu i s-au retipărit lucrările (Dicţionar de logică, Paradoxuri, sofisme, aporii: studii logico-filosofice, Tratat de logică, ș.a.).