În perioada aprilie 2024 – martie 2025 am publicat pe site-ul www.romaniasociala.ro un număr de 10 interviuri cu tot atâția componenți ai unei generații de sociologi care s-a format prin studii de specialitate absolvite în anii `70 ai secolului trecut[1]. În fapt, intervalul deceniului menționat acoperă mai puțin decât cei 25-30 de ani câți se alocă în mod obișnuit unei generații. In termenii teoriei create de Strauss și Howe[2], protagoniștii din acest serial sunt contemporani cu așa numita generație a Babby-Boomers-ilor americani (născuți 1946 – 1964), dar păstrând specificul meridianului mai estic pe care s-au născut. Apariția lor pe lume s-a produs într-o Românie ieșită dintr-un lung șir de catastrofe sociale (dictaturi succesive, război, revoluție) și care părea întradevăr să își tragă puțin sufletul, chiar și fixată după Cortina de fier și apăsată de povara unei noi dictaturi, dar ferită cel puțin de iminența războiului sau a foametei. Trecuse și vremea limbii ruse obligatorii și a istoriei după tiparele venite de la Moscova, iar primăvara de la Praga încă se mai simțea în aer atunci când, adolescenți fiind, se pregăteau să îmbrățișeze o profesie despre care cei mai mulți nu știau mai nimic. Ce putea ea să însemne în condițiile date, vor putea să vadă abia după ce vor ieși de sub protecția temporară oferită de Alma mater.
Nu am căutat neapărat în exercițiul meu pe cei mai reprezentativi membri ai generației (deși, nu întâmplător mulți dintre participanți sunt exponenți de vârf nu numai la nivelul promoțiilor dar chiar la cel al sociologiei românești) și nici nu am avut în intenție de a prezenta vreo ierarhie a producțiilor teoretice din acea perioadă. Am ajuns la cei 10 colegi de generație[3] (dar am întâlnit și situații de refuz mai mult sau mai puțin fățiș, după cum au fost persoane pe care nu le-am deranjat, bănuind că voi fi refuzat) profitând mai degrabă de accesibilitate și de disponibilitate (fapt pentru care merită cu prisosință mulțumirile mele) dar și de îndeplinirea condiției de a exista un text publicat/martor, fie el fragment de carte, articol într-o revistă de specialitate sau cel puțin o comunicare susținută la o sesiune științifică și ulterior apărută într-un volum din acea perioadă. Am pus această condiție convins fiind că ”…opera scrisă este cea care se distinge și durează, continuând, în existența ei supratemporală, să vorbească despre luptele trecute din care a luat naștere…”[4].
Recunoștința mea pentru participanți este cu atât mai profundă cu cât acești colegi și colege au acceptat să se prezinte în fața publicului de astăzi cu producțiile lor din urmă cu peste 40 de ani. E ca și cum, respectabili oameni de stat sau savanți aflați în apogeul carierei ar pune în circulație câte o poză personală în pantaloni scurți sau jucând șotron în curtea părintească. Acceptarea poate fi considerată un element de modestie/deschidere și totodată o disponibilitate pentru auto-ironie care trebuie apreciate.
Serialul nostru a fost o încercare de a prezenta cititorilor actuali imaginea sociologiei așa cum se putea practica și cum a fost practicată în urmă cu o jumătate de secol, în condițiile cunoscute ale constrângerilor ideologice totalitare. Se știe că sociologia, după ce fusese interzisă ca o disciplină științifică cu potențial de risc pentru dictatură, a fost din nou acceptată (la mijlocul anilor `60) din considerente pe de o parte de imagine, pe de alta din necesitatea de aliniere la standardele occidentale în perioada destinderii și relativei deschideri economice și tehnologice. Au fost instituite filiere de studii superioare pentru pregătirea sociologilor și au fost formați câteva sute sau chiar mai mult de absolvenți într-un interval scurt și cu o pregătire – ar trebui să recunoaștem, sumară. Doar că ei se formaseră pentru un domeniu pe care cei mai mulți dintre liderii de atunci erau obișnuiți să îl patroneze uzând de mijloace de cunoaștere și acțiune diferite (să le numim tradiționale). Așa că sociologii, deși trimiși (repartizați- cum se spunea oficial în epocă) în diverse zone de activitate, erau foarte puțin solicitați conform potențialului lor de cercetare și acțiune socială. Iar orientarea către abordarea unor teme de studiu era oarecum lăsată la voia întâmplării, iar grija cea mai mare a autorităților era ca absolvenții de sociologie (odată ce fuseseră „produși” nu se mai știa de ce) să nu creeze probleme, să nu stingherească practicile deja încetățenite de zeci de ani în „construcția socialismului multilateral dezvoltat”, având la bază abordarea autoritaristă și dogmatică a socialului.
Serialul a urmărit să prezinte preocupările unor asemenea sociologi care se încăpățânau să își practice totuși meseria, așa cum învățaseră în timpul facultății sau cum vedeau că fac omologii lor din țările occidentale (și chiar din cele răsăritene mai avansate). Ne-a interesat ce teme abordau și despre ce scriau (când publicau), cum se făceau cunoscuți în societate și cum se raportau la alți specialiști (din propria țară sau din străinătate). Nu am pus și nu cred că ar trebui să punem prea mult în discuție nivelul științific al rezultatelor. Ar trebui să fim (în multe cazuri) îngăduitori și să ținem seama că vorbim despre o perioadă de copilărie sau, hai să zicem măcar adolescență a disciplinei sociologice care abia de curând fusese reintrodusă în circuitul academic și care se confrunta cu numeroase probleme legate de nivelul pregătirii dobândite în facultate, accesul la documentare, libertatea (capacitatea) de alegere a temelor, mijloacele materiale și tehnice aflate la dipoziție etc.
Așa cum am mai amintit, accentul abordării noastre a căzut pe grup și nu pe individ. Dar trebuie să afirm foarte clar: nu poate fi vorba despre portretul unei generații. Din grupul de participanți la serial lipsesc multe figuri reprezentative, poate chiar exemplare, iar producțiile prezentate sunt inegale ca nivel de realizare și chiar ca intenții auctoriale. Așa că, prin materialul adunat sub forma interviurilor ca și prin fragmentele sau chiar textele integrale ale contribuțiilor, putem doar să ilustrăm unele aspecte ce țin de activitatea generației respective de sociologi dar în nici un caz să epuizăm imaginea acesteia. De altfel, pentru că atenția nostră vizează doar ultima decadă a comunismului românesc, nici nu putem acoperi întreaga activitate a generatiei respective. Este evident că toți cei luați în considerare au continuat să lucreze (în sociologie sau în alte domenii) și după anii `80 ai secollui XX (și unii mai lucrează și în prezent) așa că ce prezentăm noi aici este doar debutul lor în carieră și nu cariera lor în totalitate. În consecință, efortul nostru ar putea eventual să contribuie sau chiar să stea la baza unui studiu mult mai amplu, care ar avea în vedere generația sociologilor de dinainte de 1990. Un asemenea demers nu ar fi lipsit de interes, dar ar fi o întreprindere mult mai ambițioasă decât ceea ce facem. Acum și aici ne propunem să vorbim doar despre câteva aspecte, evident importante, cum ar fi: zonele și problematica socială abordate; atitudinea față de realitățile sociale și politice ale perioadei; poziționarea față de teoriile sociologice și contribuțiile relevante din domeniu; atitudinile în raport cu probleme și dezbateri interne; relația cu autoritățile și cu cenzura; toate acestea, doar în măsura în care rezultă în mod nemijlocit din textele publicate în presa vremii sau din precizările formulate în interviuri. În fine, ca o concesie la ceea ce ar trebui să fie studiul unei generații, avem posibilitatea să includem și câteva informații despre evoluția carierei acestora, mai ales după momentul de inflexiune al anilor `90 și astfel să ilustrăm tranziția din sociologie (fără însă a ne propune să aprofundăm acest aspect).
- Problematica abordată de sociologi
Trecând în revistă cele 10 texte sociologice republicate acum ca anexe la interviuri (deși, mai degrabă interviurile au fost gândite ca anexe la texte) constatăm manifestarea interesului autorilor pentru câteva domenii (sau arii): industrie, întreprindere industrială/ muncitori – 3 contribuții; tineret, adolescenți – 3 contribuții; urbanizare (locuire, migrație) – 2 contribuții. Mai sunt prezente și abordări sociologice referitoare la terapie și recuperarea bolnavilor psihici, cercetarea științifică, producerea/receptarea literaturii. De asemeni a mai fost inclusă o contribuție din domeniul metodologiei de cercetare socială. Fără să fi intenționat vreo selecție, am ajuns cred, la o imagine destul de conformă realităților perioadei. Știm că societatea din acea perioadă era focalizată pe dezvoltarea industrială (cu efectele dar și costurile astăzi bine cunoscute) și pe urbanizare. In tot acest efort societal de schimbare, tineretul era agentul principal și sociologii erau obligați să-i acorde atenție. Sigur, își mai făceau loc și alte domenii de interes, dar importanța lor era marginală. Și dacă îmi aduc aminte de perioada studiilor de sociologie la Universitatea din București, rețin că începând cu promoția din care am făcut parte (din 1971), planurile de învățământ prevedeau despărțirea din anul trei de studii în următoarele sub-grupe de specializare: sociologie industrială, sociologie urban-rurală, sociologia educației și culturii. Era un fel de prefigurare a masterului de astăzi în condițiile unei licențe întinse pe 4 ani.
Faptul că sociologia practicată în România anilor `80 era preocupată mai ales de aspectele industrializării și urbanizării nu are cum să surprindă. Dar ca această trăsătură să se evidențieze din doar zece texte alese la întâmplare din literatura sociolgică a acelor ani, poate constitui un rezultat interesant.
- Prezentarea realităților sociale și politice ale perioadei; între critici pe față și critici ascunse
Mai multe dintre textele selectate (desigur, nu toate) cuprind referințe critice la adresa realităților macro sau micro sociale pe care autorii le-au cercetat. De altfel, chiar Introducerea în sociologie – textul oficial (canonic) ce li se preda studenților la sociologie în anii `70, menționa (în tradiție marxistă) printre funcțiile sociologiei, pe cea critică. Dacă această învățătură se și aplica și cum era transpusă în practică, o să vedem mai departe.
Iată deci ce criticau sociologii noștri:
Ion Tița Călin menționa de la începutul articolului său că „au fost analizate…disfuncțiile actualului sistem de diviziune a muncii (din Șantierul naval – nota mea)”. Mai departe, urmează enumerarea acestor disfuncții: efort fizic excesiv, solicitarea prelungită a atenției, monotonia muncii, noxe, poziții de lucru incomode, conflict de interese între diviziuni din cadrul organizației, productivitate scăzută, fluctuația angajaților în anumite meserii etc..
Florica Bătrân descria imaginarul social privitor la bolnavii psihici prin cunoaștere vagă și insuficientă, pasivism, viziune fatalistă, milă, respingere, evitare, toate apreciate ca fiind atitudini defavorabile unei posibile integrări a bolnavilor.
Adrian D. Rachieru, în comentariul său privind situația sociologului de întreprindere enumera o serie de factori organizaționali cu efect nefavorabil: lipsa de receptivitate a multor conduceri de întreprindere față de dimensiunea psiho-socială, absența sprijinului, inerția organizatorică sau spiritul administrativ (birocratic am zice astăzi – n. mea) în metodele de acțiune.
Într-un eseu de analiză teoretică, Vladimir Pasti îndreaptă critica spre caracteristicile societății industriale. El propune revizuiri ale accepțiunii marxiste canonice cu privire la forța de muncă. În viziunea pe care o promovează prin comunicarea sa, tânărul sociolog se pronunță pentru schimbarea raporturilor din procesul muncii industriale.
În discuția purtată cu autorul la momentul republicării (2024 – n. mea), acesta declara că a avut în vedere (și implicit, a criticat din perspectivă teoretic-sociologică) ineficiența industriei socialiste care importa tehnologie occidentală dar obținea randamente inferioare celor originale, deoarece îngloba mijloacele de producție într-un cadru de relații economico-sociale depășit, mult prea rigid.
Mircea Kivu, într- o abordare mai degrabă descriptiv-empirică, menționează disfuncționalitățile care au marcat orașele României până la sfârșitul anilor `60. Apoi s-au făcut eforturi pentru rezolvarea lor, dar scăderea ritmului de construcție a locuințelor după 1980 prefigurează o nouă criză a locuirii.
La M. D. Gheorghiu, critica este presărată pe tot parcursul textului, prin fragmente care trimit la realități sociale din epocă: așa este de pildă, cazul unui pasaj de la pagina 164 a cărții sale (Scena literaturii) în care autorul descrie acele societăți care prelungesc durata puterii charismatice ( altfel spus dictatoriale – nota mea) prin perpetuarea crizelor, a războiului sau a subversiunilor. Desigur, orice asemănare cu România lui Ceaușescu putea fi considerată întâmplătoare.
Constăm deci, în textele selectate, modalități diferite de a exprima nemulțumirea în raport cu realitatea socială prezentă. Iar pe ansamblu, dacă punem cap la cap criticile formulate putem reține că aveam de-a face cu o societate rigidă și ineficientă economic, supunând pe cei care muncesc la eforturi exagerate, birocratizată și condusă dictatorial prin manipularea populației. Rezolvarea problemelor sociale se contura cu greu, abia după ce se produceau fenomenele de criză, iar pregătirea populației (pentru a face față propriilor probleme) lăsa mult de dorit.
Să recunoaștem, că nu este o imagine lipsită de realism asupra societății acelor vremi și totodată înglobează critici serioase. Important ar fi fost dacă s-ar fi găsit forțe interesate să citească (să descifreze) la vremea respectivă mesajul transmis de sociologi. Dar despre acest aspect, ceva mai încolo.
- Polemici și apropieri: poziționarea față de teoriile sociologice și contribuțiile relevante din domeniu sau în raport cu probleme și dezbateri interne
Paradigma oficială în privința socialului era în epocă marxismul (ca să nu zicem marxism-leninismul care la noi fusese într-un fel înlocuit cu un marxism în cheie naționalistă). Chiar dacă se vorbea tot mai puțin sau aproape deloc despre materialismul istoric și se ajunsese la încetățenirea unei așa numite sociologii marxiste (cu teze vagi și stereotipe), autoritatea teoretică ar fi trebuit să derive din consecițele doctrinare ale concepției lui Marx. Uneori drumul către această rădăcină hrănitoare era scurtat, apelându-se la ”documentele de partid”. Găsim în textele selectate și asemenea întemeieri. O cercetare orientată către optimizarea diviziunii interne a muncii dintr-un șantier naval susține utilitatea policalificării muncitorilor, ajungând la concluzii congruente cu teze din documente de partid : Punând în evidență posibilitatea modificării actualei diviziuni profesionale a muncii în cadrul aceluiasi sistem tehnic, cu implicații socio- economice pozitive, concluzia studiului privind utilizarea, acțiunii de policalificare ca solutie principal, converge orientării date de Programul Partidului Comunist Român, care scoate în evidență necesitatea și posibilitatea transformării diviziunii muncii : ,,Policalificarea, capacitatea de a trece mai ușor de Ia o activitate la alta va reprezenta o schimbare calitativă în caracterul diviziunii muncii contribuind la dezvoltarea liberă a personalității umane, cât și la satisfacerea în condiții superioare a intereselor și cerințelor generale ale societății”
Chestionat peste ani asupra acestei surse de inspirație, autorul studiului nu o consideră doar o referință conjuncturală ci o apreciază ca efectiv utilă justificării sale teoretice: trimiterea la Programul Partidului – afirmă el – am făcut-o pentru că acolo am descoperit singura trimitere la utilizarea policalificării ca metodă de schimbare în bine a organizării muncii. (interviu cu Ion Tița Călin). Desigur, este dreptul unui autor să se inspire sau să se valideze cu ce text dorește (și este de apreciat că nu se dezice de opțiunile mai vechi) iar în anii respectivi documentele de partid, chiar nu puteau fi ignorate.
Din fericire, nu la fel au procedat alți colegi. Nu mă refer la faptul că în niciun alt articol/comunicare dintre cele selectate nu găsim referințe la documentele de partid[5] ci mai mult la polemicile mai mult sau mai puțin explicite cu moștenirea sociologică marxistă.
V. Pasti confruntă teoria marxistă cu rezultatele mai recente ale cercetărilor (oocidentale) din sociologia industrială. Astfel, ajunge să considere necesară o modificare a definiției sacrosante stabilite de Marx în privința forței de muncă. El consideră că această definiție nu ar acoperi latura creativă (de opțiune și decizie în procesul muncii) și astfel ar exista posibilitatea despărțirii execuției de decizie, mai ales în ceea ce se întâmplă în contextul muncii industriale. A susține un asemenea amendament, însemna implicit a-l detrona pe muncitorul de fabrică din rolul său central (conducător) și astfel, a da o lovitură serioasă eșafodajului proletcultist.
Și M. D. Gheorghiu face câteva referiri la tradiția marxistă. De exemplu, opinează că este neprofitabil pentru sociologie să îl opună în mod absolut pe Marx lui M. Weber (p. 78). Mai departe, autorul face distincție între opera originală a lui Marx și marxismul tradiționalist , datând din perioada interbelică, tributar dogmatismului (p. 187).
Urmărind sursele citate de autori, putem să realizăm cum se constituia arealul teoretic în care evoluau sociologii acelei perioade. Am văzut că moștenirea marxistă este citată, dar mai degrabă la ”așa nu”.
Sunt și câteva producții care se dispensează de orice referință teoretică. Desigur, este probabil incorect să comparăm cărți (cum sunt cele semnate de Sandu Dumitru și M.D. Gheorghiu) unde, în mod logic găsim o întreagă listă de autori citați, cu simple articole sau chiar comunicări ținute la conferințe. Revenind la cele două cărți selectate vom aminti că la primul dintre cei doi autori găsim în bibliografia de la sfârșitul cărții de la autorii canonici (Marx, Lenin, Ceaușescu), la nume cunoscute din sociologia internațională (Lazarsfeld, Sorokin, Thomas și Znaneicki, Boudon etc), dar și sociologi români (interbelici sau contemporani). În cazul cărții lui M.D. Gheorghiu cele mai multe trimiteri sunt la P. Bourdieu (17) urmat de o pleiadă de autori clasici români: Ibrăileanu (7), Iorga (7), Maiorescu (11). In schimb lipsesc ancorele ideologice.
Chestionat de mine asupra acestei situații, M.D. Gheorghiu a răspuns: Literatura beletristică „de partid” se rarefiase în anii 1970-1980, i se substituise literatura „patriotică”. Criticii literari erau dispensați de citate din Ceaușescu, obligatorii în unele edituri sau colecții. Aceasta ar putea fi una din explicații. La care ar trebui amintită și abilitatea unor editori de a prezenta „politic” unele manuscrise în contrast evident cu conținutul acestora. Planurile editoriale erau de multe ori fictive, fie că anunțau titluri care nu existau, fie că le prezentau într-un mod fantezist, dar „ortodox” conținutul și orientarea. Doar laudele Europei libere le mai deschideau ochii și urechile cenzorilor abilitați. În sfârșit, nu trebuie ignorată nici dorința de a se prezenta ca „deschiși” și universaliști (dacă nu ca „liberali”) a unora dintre aceștia. Deducem că marea șansă autorului a fost cea de a-și publica studiul de sociologie (a literaturii/ culturii) înr-o editură de profil literar, mai puțin supusă presiunilor ideologice.
Dar fie și printr-un articol dedicat unei teme de interes restrâns, sociologii puteau demonstra că se mișcă într-o zonă relevantă de referințe teoretice. Este cazul articolului semnat de Livia Dordea unde sunt citate autorități ca Gaetan Picon, Nicole Robine, Norbert Groeben – în traducere românească, sau autorii unei culegeri de studii sociologice despre televiziune apărute la Penguin Book în 1972.
Exemplele adunate sunt cred concludente pentru a demonstra că sociologia practicată în România din acele timpuri nu era ruptă de ceea ce se întâmpla în ”lumea normală/ liberă”. Și totuși, așa cum își reamintește una dintre participantele la serialul nostru, atunci când puteau comunica direct cu omologii lor din țările occidentale sau chiar din țări socialiste mai ”deschise”, sociologii români simțeau anumie complexe, constatau o evidentă întârziere:
În corespondența prilejuită de publicarea textelor din anii `80, una dintre participante la Serial îmi mărturisea:
In iulie 1987 eram la Centrul de cercetari din subordinea ASSP. Am obtinut un stagiu de documentare in Polonia aflată atunci sub legea marțiala .Ce experiență, ce sociologi (Adamski a fost unul dintre ei), ce discuții, ce publicații!!! Am pastrat numărul din revista “Sisyphus. Sociological studies” pe care l-am primit atunci. …
…Eram deja intimidată de ceea ce știam despre sociologia poloneză și la prima prima discutie mă simteam ca un copil care incearca să facă impresie bună!!!!! După ce m-am prezentat, a venit lovitura. Interlocutorul a exclamat interogativ: “Există sociologie în România?”
Probabil “copilarie tarzie” (intarziata?)(Livia Popescu)
Iar M. Kivu își amintea în aceeași notă de participarea sa la lucrările unui simpozion internațional:
Senzația pe care am avut-o eu, atunci când am ajuns în contact cu sociologi străini (inclusiv din țările „socialiste”) a fost că „realizările” noastre sufereau de mult provincialism. Practic, de multe ori noi descopeream apa caldă – atât din punct de vedere teoretic, cât și metodologic.
- Afilierea instituțională și circumstanțele publicării
Mai mulți dintre autorii selectați se prezintă ca cercetători independenți și fără afiliere instituțională deși uneori aceasta reiese din însăși abordarea cercetării. Este cazul lui I. T. Călin-sociolog de întreprindere care prezintă o cercetare realizată în cadrul instituției în care și lucra (Șantierul Naval Constanța). sau al Liviei Dordea care investighează un lot de adolescenți dintr-un centru de reeducare în care era angajată ca psiholog. Doar că poziția sa instituțională nu este nicăieri specificată în articolul publicat de Analele Universității din Craiova. Nici Florica Bătrân nu dezvăluia prea mult din apartenența instituțională. In dreptul autorului comunicării sale era menționat doar orașul din care provine: Arad. Probabil că cititorii întregului volum al Conferinței puteau să se informeze că de la Arad a participat un colectiv al Laboratorului de sănătate mintală. M. Kivu face cunoscut într-un subsol de pagină că cercetările la care face referire în articol au fost realizate în cadrul Laboratorului de sociologie urbană, dar nu dezvăluie prea clar care este afilierea sa instituțională. Contribuțiile teoretice sub formă de cărți sau studii în volum sunt însoțite doar de numele autorului, fără vreo menține la afiliere instituțională.
Ar mai fi de menționat că mai toate contribuțiile publicate sunt rodul unor eforturi individuale de cercetare. Poate doar M. Kivu se raportează la activitatea mai extinsă a Laboratorului (de vârf din perspectiva sociologiei în acea perioadă) în care lucra. S-ar putea spune că această atomizare a eforturilor era și cauza multor neîmpliniri în munca de cercetare a sociolgilor din anii respectivi.
Citind draftul acestei modeste sinteze finale despre sociologia practicată în anii `80, chiar unul dintre participanți recunoștea că i-a oferit informații despre ”….. accentuata atomizare, absența comunicării în interiorul breslei sociologice, în anii ’70-’80. Am aflat abia cu acest prilej despre interesantele preocupări și producții ale colegilor noștri” (M. Kivu)
- Relația cu autoritățile, editurile și cu cenzura
Cei mai mulți dintre sociologii publiciști nu par să se fi confruntat în mod direct cu cenzura.
M. D. Gheorghiu mărturisește în interviul despre experiența sa de autori al Scenei literaturii că
…ar trebui amintită și abilitatea unor editori de a prezenta „politic” unele manuscrise în contrast evident cu conținutul acestora. Planurile editoriale erau de multe ori fictive, fie că anunțau titluri care nu existau, fie că le prezentau într-un mod fantezist, dar „ortodox” conținutul și orientarea. Doar laudele Europei libere le mai deschideau ochii și urechile cenzorilor abilitați. În sfârșit, nu trebuie ignorată nici dorința de a se prezenta ca „deschiși” și universaliști (dacă nu ca „liberali”) a unora dintre aceștia. … Ar trebui să verific citatul pentru a vedea posibile deturnări ale sensului. Cartea a avut cititori și în „exil”, care au fost impresionați de „libertatea” unora dintre paginile ei. Se pare că am împins ceva mai departe limitele cenzurii.
Iar Vladimir Pasti răspunde cu modestie la întrebare mea legată de eventuale restricției oficiale de a prezenta și mai apoi de a publica respectiva comunicare: Absolut niciuna, pentru simplul motiv că nimeni – în afară de mine – nu l-a citit. Inclusiv coordonatorul volumului, care de altfel nu a fost decât un simplu colector de texte și care oricum nu l-ar fi înțeles, căci domeniul său de expertiză era pedagogia și nu sociologia industrială. Așa cum nu l-a citit nici editorul, care era Secția de propagandă a CC al UTC. Și deși a fost prezentat în volum ca o comunicare științifică la acea conferință la care te referi, programul conferinței a fost mult prea restricționat de calendarul acesteia pentru ca eu să ajung să-l prezint în plen sau în vreunul dintre panelurile conferinței. Cred că ești, după mine care l-am recitit și corectat înainte de publicare, al doilea cititor al său.
Ceea ce a contat au fost două lucruri. În primul rând și mai presus de orice, faptul că era girat de prestigiul politic și științific al Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT). Iar în al doilea rând, mitul medieval adoptat deopotrivă de societatea socialistă și de cea occidentală capitalistă și dezvoltată, potrivit căruia omul de știință este o persoană obiectivă, liberă de orice influență ideologică și politică și care studiază o realitate la fel de obiectivă și independentă de orice determinare socială fără a fi influențați de prejudecăți (valori). Poziție exprimată prin limbajul său esoteric pe care nu-l înțelege decât un mic grup de experți, la fel de sofisticați ca un medic care vorbește despre mușchiul cardiac în loc să-l denumească simplu și popular „inimă”.
Și textul selectat de Vasile Pirău este, poate întâmplător, poate nu, unul fără „adaosuri” propagandistice. Dar situația nu stătea întotdeauna așa. După cum își amintește autorul: … Imi amintesc că la începutul anilor `80, când am avut două studii publicate într-un volum, mi s-a cerut să adaug cateva pagini la sfarsit în care să fac referire la documentele de partid, deși nu avea nimic în comun cu subiectul tratat, unul fiind despre relațiile inter teoretice și analiza conceptuală a unor revoluții științifice mai conservatoare decât le descria Kuhn, iar altul discuta argumente împotriva nominalismului, punând sub semnul întrebării posibilitatea cunoașterii fără entități abstracte. Mi s-a spus ca era condiția impusă coordonatorilor de către cenzorii de la editură, altfel studiul nu era inclus în volum. Dar acest text prezentat in sesiunea de comunicari știintifice a Centrului de Cercetare a Problemelor Tineretului a apărut în forma inițială, fără un apendice ideologic inutil
- Evoluția carierei: mobilitate profesională și rezidențială
Inregistrarea sumară a evoluției profesionale a celor 10 colegi de generație poate fi interesantă din perspectiva condiției sociologului în anii comunismului și a oportunităților apărute odată cu liberalizarea. La momentul publicării textelor selectate, cei 10 sociologi activau fie în cadrul unor unități de cercetare aplicată (de la Laboratorul de sociologie urbană din București la cel de sănătate mintală din Arad și la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului), fie în unități de învățământ „special” (ca psihologi ) sau ca profesori de școală generală și în fine, ca sociologi de întreprindere. Nici unul dintre ei nu reușise până la sfârșitul anilor `90 să pătrundă în învățământul universitar deși figuraseră printre cei mai meritoși absolvenți.
La momentul 2024, situația este mult schimbată. Avem de-a face cu 7 cadre universitare (profesori) fie și la finalul carierei (dar mai mult sau mai puțin prezenți încă în peisajul academic și științific) , un ziarist și doi cercetători (dintre care unul menținând încă o intensă activitate civică și publicistică).
Toti cei 10 au migrat (după 90) către alte domenii decât cele profesate la momentul publicării (poate cu excepția profesorului Sandu, rămas fidel studiilor despre migrație pe care le-a dus către excelență).
Dintre cei zece, opt și-au desfășurat activitatea numai în țară, unul a profesat în Franța, revenind ulterior acasă, iar un altul s-a stabilit definitiv peste Ocean. Dintre cei aflați în țară, 6 locuiesc și acum în aceeași localitate ca și înainte de 1990, iar alți doi și-au schimbat pe parcurs reședința.
- Încheiere (sau concluzii la concluzii)
Cele de mai sus sunt concluzii întemeiate, e drept pe un număr restrâns de cazuri. Mai mulți dintre cei care le-au parcurs în forma de draft au remarcat acest lucru. Și totuși, nu cred că multiplicarea numărului de participanți cu 2 sau cu 3 (cu mai mult nu cred că s-ar fi putut, având în vedere condițiile de participare stabilite de la început) ar fi putut modifica prea mult conținutul lor. Putem deci reține că în anii `70 -`80 se practica o sociologie cu un câmp destul de larg de preocupări, predominând totuși interesul pentru procesele de industrializare și urbanizare și pentru socializarea (integrarea) noilor generații. Crizele și conflictele erau puțin menționate și dacă erau atinse, maniera de abordare era una indirectă.
Funcția crică a sociologiei era utilizată, chiar și în materialele publicate. Cu atât mai mult putem bănui că ea se exercita prin intermediul documentelor de uz intern.
Sociologia românească nu era ruptă de curentele de idei internaționale. Totuși, dificultățile de acces la informație erau considerabile, ceea ce producea o evidentă întârziere conceptuală și metodologică.
Cenzura se manifesta mai degrabă ca autocenzură și prin standardele impuse în redacțiile publicațiilor (mai ales din domeniul social-politic, dar mult mai puțin în cel literar).
Carierele sociologilor din acea perioadă erau artificial blocate și schimbarea din decembrie `89 a adus nesperate oportunități pentru cei care mai aveau puțin până să treacă în a doua parte a carierei profesionale și să piardă orice șansă. O bună parte dintre ei au reușit să le fructifice, fie în țară, fie în străinătate.
[1] În anii `80 nu au mai existat absolvenți de sociologie, în urma deciziei autorităților de se a închide toate specializările cu acest profil începând cu 1977.
[2] William Strauss, Neil Howe, 1991, Generations: The History of America`s Future: 1584 to 2069
[3] Îi menționez aici pe toți, în ordinea publicării interviurilor: Dumitru Sandu, Florica Bătrân, Ion Tița Călin, Adrian Rachieru, Vasile Pirău, Mihai Dinu Gheorghiu, Vladimir Pasti, Mircea Kivu, Zoltan Rostas, Livia Popescu (Dordea)
[4] Julius Petersen, Generațiile literare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013, pag. 87.
[5] Articolul lui M. Kivu ar fi avut ceva trimiteri de acest fel, dar autorul le-a eliminat, profitând de faptul că numărul respectiv de revistă a fost publicat după 1 ianuarie 1990 (deși este înregistrat ca ultimul număr al revistei Viitorul social din 1989): De fapt – spune autorul – , articolul a apărut în 1990. Îl predasem redacției în 1989 dar, ca orice revistă care „se respectă”, Viitorul social apărea cu aproximativ un an întârziere. Pe la mijlocul lui 1990 (uitasem de articol, se petreceau lucruri) m-am trezit cu un telefon de la secretara de redacție, care m-a întrebat dacă, în noile condiții, mai doresc să-l public și dacă vreau să modific ceva. Și cum orice text care se voia publicat în anii aceia, era obligatoriu să conțină măcar o referință din opera Tovarășului, pusesem și eu, în partea introductivă, un citat dintr-un discurs în care spunea ceva despre grija Partidului de a asigura poporului muncitor condiții superioare de locuit. L-am scos și am dat primul meu „bun de tipar”.
