Aşa cum rezultă din studiul de caz anterior,
solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară
datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a
împotmolit, deci, în datorii. Şi în aceeaşi situaţie se află şi guvernele din
Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru şi Spania. În toate aceste ţări,
reducerea datoriilor guvernamentale nu este posibilă fără majorări de impozite şi
amputări de cheltuieli guvernamentale. Dar creşterea poverii fiscale şi
amputarea cheltuielilor guvernamentale generează întotdeauna nu doar „curbe de
sacrificiu”, ci şi recesiune pe termen lung. Pe de altă parte, este evident că
nivelul anual al ratei nominale de creştere economică utilizat în scenariul
anterior (4%) este mult prea optimist
şi pentru Franţa şi pentru „colegele sale de suferinţă”. Cum ar putea aceste ţări
înglodate în datorii să înregistreze timp de 10 sau 18 ani o asemenea
rată nominală de creştere economică în condiţii de extremă austeritate
bugetară? Cu toate acestea, am folosit acest nivel nerealist al variabilei r pentru a demonstra că Franţa & co
nu ar putea să-şi ramburseze datoriile scadente nici dacă ar beneficia în
viitoarele decenii de creşteri economice miraculoase! Drept urmare, ne putem
întreba: oare cei care au impus Greciei şi Ciprului „curbe de sacrificiu”
insuportabile nu ştiau toate acestea? Cum să nu ştie, în condiţiile în care
Yannis Varoufakis le-a demonstrat în mod riguros, în vara anului 2015, cât de
toxică este această „soluţie”? Ca să nu mai vorbim de faptul că opiniile lui
Yannis Varoufakis au fost acceptate, cu unele rezerve, chiar şi de experţii
Fondului Monetar Internaţional!
După cum era de aşteptat, majorarea
impozitelor şi reducerea drastică a cheltuielilor publice din ultimul deceniu
nu au determinat o diminuare a datoriilor guvernamentale nici în Grecia şi nici
în Cipru. Dimpotrivă, dacă vom analiza datele din precedentul tabel, vom
constata că, în fapt, aceste datorii au crescut aproape asimptotic în raport cu
PIB atât în Grecia şi Cipru, cât şi în Italia, Portugalia, Belgia, Franţa şi
Spania. Cu toate acestea, Comisia Europeană şi BCE au impus, cu o încăpăţânare
demnă de o cauză mai bună, proceduri de „executare silită” doar guvernelor de
la Atena şi Nicosia. Iar după aproape un deceniu, aceste proceduri au fost
abandonate pentru că s-au dovedit a fi absurde. Dar nimeni nu şi-a asumat
răspunderea pentru că a impus, prin tot felul de constrângeri, aceste proceduri
inepte!
Însă, în afară de faptul că a impus grecilor şi
ciprioţilor tratamente nocive şi ineficiente, BCE a încercat să salveze ce se
mai putea salva răscumpărând cu credite ieftine în valoare de 5.000 de miliarde dolaribondurile scadente puse în circulaţie
de guvernele din ZE aflate în pragul insolvenţei.6 Iar această soluţie
de ultimă instanţă, utilizată şi de Fed şi de BCJ, a permis guvernelor de
la Roma, Lisabona şi Paris să evite în ultimul moment intrarea în incapacitate
de plată. Cu toate acestea, guvernele menţionate, şi nu doar ele, se află în
acest moment cu spatele la zid. De ce? Pentru că nivelul impozitelor raportat
la PIB este imens nu doar în Franţa (48,4%),
ci şi în Belgia (47,3%), Italia (42,4%) şi Grecia (41,8%).7 Ori,
la asemenea niveluri ale poverii fiscale, probabilităţile de rambursare a
datoriilor scadente şi de relansare a creşterii economice sunt cvasi-nule.
O posibilă soluţie în viitor, încă inacceptabilă pentru factorii de decizie
În concluzie, studiul de caz şi informaţiile
prezentate în această lucrare reflectă cât de precară a devenit fezabilitatea
financiară a ZE. Datorită acestui fapt, probabilitatea declanşării unei crize
economico-financiare devastatoare, mai întâi în ZE, iar apoi în UE şi la nivel
global nu ar trebui neglijată. O asemenea criză nu poate fi contracarată prin
răscumpărarea de către BCE a bondurilor scadente emise de guvernele din ZE
incapabile să-şi plătească datoriile. Titlurile financiare scadente emise de
guverne insolvabile nu pot fi răscumpărate la infinit, deoarece după un anumit
timp această politică „mărinimoasă” generează pierderi majore în bilanţurile
băncilor centrale! Spre exemplu, politica monetară de tip QE practicată de Fed
în ultimul deceniu a provocat mari pierderi acestei instituţii. Drept urmare,
Fed a substituit QE cu QT (quantitative
tightening) şi, în loc să mai finanţeze datoriile guvernului american cu
dolari ieftini, a majorat treptat rata dobânzii intervenţie de la 0,25% la 2,5% pe an, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a amputat masa
monetară vânzând în ultimele luni bonduri guvernamentale în valoare de aproape 900 de miliarde dolari. Cu toate
acestea, BCE şi BCJ au decis continuarea sine die a politicii monetare de tip
QE din ultimul deceniu.8,9
În opinia mea, riscurile financiare letale cu
care se confruntă în acest moment Japonia, ZE şi SUA nu pot fi cotracarate prin
interminabile ajustări de tip QE sau QT. La un moment dat, aceste ajustări vor
avea acelaşi efect ca şi frecţiile la un picior de lemn. Iar cei care cred că
politicile monetare de tip QE sau QT sunt infailibile se îmbată cu apă rece şi
se vor îmbolnăvi de ciroză! Aceasta nu înseamnă că nu se mai poate face nimic.
Întotdeauna în asemenea situaţii se mai poate face ceva! Situaţia financiară
precară din Grecia, Cipru, Franţa, Italia, Portugalia, Belgia şi Spania s-ar
ameliora semnificativ dacă BCE ar reseta (şterge) parţial datoriile guvernelor
din aceste ţări. Iar această resetare implică scoaterea din circulaţie
(anularea) bondurilor emise de aceste guverne şi răscumpărate la scadenţă de
BCE, valoarea acestor bonduri fiind, aşa cum am menţionat, de 5.000 de miliarde dolari. Evident, în
cazul în care această soluţie va fi concretizată, în ZE nu vor mai exista nici
perfuzii monetare şi nici „curbe de sacrificiu”…
Deocamdată, această soluţie, care nu este nici
pe departe miraculoasă, nu poate fi pusă în aplicare. Pe de o parte, guvernele
influente din ZE nu vor accepta în ruptul capului o asemenea soluţie,
considerându-o neconformă cu „spiritul capitalismului”. Pe de altă parte, nici
decidenţii din BCE nu vor privi cu ochi buni această uzurpare a independenţei
lor decizionale. În ce mă priveşte, sunt convins că guvernele care coduc în mod
informal ZE şi decidenţii din BCE îşi vor schimba în mod radical opiniile
atunci când „cuţitul va ajunge la os”. Pentru că, aşa cum spunea Jean-Marie
Domenach, riscurile letale „nu pot fi puse ca şobolanii în cuşcă. Ele ne
înconjoară şi ne obligă din când în când să facem o alegere cu atât mai
dificilă, cu cât a fost amânată mai mult”.
Şi România?
În opinia mea, bazată pe studiul de caz prezentat anterior, avertismentul lui Domenach este mai actual ca oricând în cazul ZE. Și atunci de ce a decis executivul de la București să renunțe la moneda națională, substituind-o intempestiv cu o monedă atât grevată de riscuri și de incertitudini, așa cum este „moneda unică europeană”? Ce rost are să renunți la un apartament mai puțin confortabil, dar suficient de rezistent, pentru a te muta într-un palat cu fundația fisurată?
