Romania Sociala logo
Menu

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul I: Scrierea si rescrierea istoriei capitalismului: între „mâna invizibila” si sclavagism

autor:   4 July 2018  

Nicolae Taran

După cum este cunoscut, capitalismul a redevenit acum trei decenii cel mai important numitor comun al lumii contemporane. Drept urmare, lumea de azi este sută la sută capitalistă, fie că este vorba de SUA, de sateliţii acesteia, de Brazilia, de Rusia, de India, de China, de Africa de Sud, de Arabia Saudită, de Uganda sau de Polinezia. În ceea ce priveşte Coreea de Nord şi Cuba, aceste ţări reprezintă excepţii care confirmă şi nu infirmă actuala extindere a  capitalismului la nivel global. În lumea contemporană, deci, capitalismul a devenit nu doar un artefact indispensabil, ci o religie laică globală compatibilă cu creştinismul, cu budismul, cu hinduismul şi cu islamismul. Dar cum poate fi explicat acest succes fără un precedent istoric?

Dacă analizăm credinţele, normele de conduită şi aspiraţiile specifice capitalismului, putem observa că iluminismul (umanismul) reprezintă ideologia arhetipală a capitalismului. Adam Smith, unul dintre cei mai importanţi apologeţi ai capitalismului, definea capitalismul drept „un sistem al libertăţii naturale care s-a instaurat cu de la sine putere”. (1) În realitate, însă, capitalismul „mâinii invizibile”, al „ordinii naturale”, al „liberei iniţiative”, al „non-intervenţiei statale” şi al „bunăstării universale” care a apărut „în mod natural” reprezintă pur şi simplu o fantasmagorie pusă în circulaţie de către Adam Smith prin bestseller-ul său Avuţia Naţiunilor. Etatizarea monopolistă a manufacturilor şi a comerţului (mercantilismul), înfiinţarea Băncii Angliei, comerţul cu sclavi, munca neplătită a sclavilor şi revoluţia industrială din secolul XVIII reprezintă principalii factori care au determinat apariţia capitalismului în imperiul colonial britanic şi nu în altă parte. Apoi, capitalismul de tip britanic s-a extins rapid în imperiul colonial francez, în cel olandez, în cel belgian şi în celelalte ţări din Occident. Aşa s-a scris atunci istoria capitalismului…

Însă, această istorie a fost şi este ocultată extrem de sistematic. Oare câţi britanici ştiu că strămoşii actualei clase politice britanice s-au îmbogăţit fără scrupule vânzând milioane de sclavi din Africa de Vest unor proprietari de sclavi din America de Nord, din America de Sud şi din Caraibe? Nota bene, acest comerţ macabru a devenit un monopol britanic datorită clauzei Asiento prevăzută în Tratatul de la Utrecht (1713), care a pus capăt istovitorului război de succesiune la tronul Spaniei. (2) Cu toate acestea, presa şi manualele de istorie britanice ocultează cu abilitate faptul că în Marea Britanie a existat sclavagism din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea. În schimb, elevii britanici şi din multe alte ţări ştiu o mulţime de detalii despre „Revoluţia Victorioasă” din 1649, atunci când Oliver Cromvell a devenit preşedintele unei „republici capitaliste” instaurând o dictatură militară de tip bonapartist, sau despre glorioasa „contra-revoluţie capitalistă” din 1689, de fapt o banală lovitură de stat, când a fost detronat regele catolic Iacob al II-lea, cu ajutorul unui strămoş al lui Winston Churchill, şi a fost întronat regele protestant William al III-lea. Un rege care a contribuit decisiv la înfiinţarea Băncii Angliei, o bancă guvernamentală de emisiune cu capital privat (!), şi la adoptarea legii drepturilor civile (Bill of Rights), o lege care reprezintă biblia democraţiei britanice şi a capitalismului britanic. Dar putem vorbi despre libertate, democraţie şi capitalism într-o ţară în care existau atunci, în mod legal, stăpâni de sclavi şi sclavi la fel ca în Imperiul Roman?

Desigur, rescrierea istoriei capitalismului în conformitate cu dogma liberală reprezintă un fenomen specific nu doar Marii Britanii, ci şi tuturor ţărilor occidentale unde au apărut şi s-au afirmat cele trei ideologii fundamentale derivate din iluminism: umanismul ortodox sau liberalismul şi dogma sa neoliberală, umanismul socialist şi dogma sa marxistă, respectiv umanismul evoluţionist (darwinist) şi secta sa nazistă.

Spre exemplu, George Washington, Thomas Jefferson şi James Madison, „Părinţii Fondatori” ai SUA, au fost stăpâni de sclavi şi au beneficiat de toate privilegiile de care beneficiau în secolul al XVIII-lea aceşti precursori ai democraţiei şi capitalismului. Ei credeau că sclavia era un rău necesar şi nu au militat pentru abolirea sclaviei. Thomas Jefferson, cel care a proclamat „dreptul la căutarea fericirii”, a avut în proprietate 600 de sclavi şi de sclave, iar una dintre acestea, Sally Hemings, i-a dăruit şase copii. Dar foarte puţini americani ştiu că cei mai importanţi lideri ai Revoluţiei Americane au fost stăpâni de sclavi…

Însă, oricum am judeca lucrurile, acest episod „incorect politic” din istoria capitalismului american nu poate fi comparat cu „genocidul congolez” sau „genocidul uitat” din perioada 1885 – 1908. În acei ani, miliţienii regelui Leopold al II-lea, un monarh care s-a născut în actuala capitală a UE, au mutilat, au schingiuit şi au ucis cu o cruzime de neimaginat aproximativ 15 milioane de sclavi ai monarhului belgian (bărbaţi, femei şi copii), deoarece aceştia încercau să fugă de pe uriaşele plantaţii de arbori de cauciuc deţinute de acesta, se răsculau şi incendiau pomii sau erau „leneşi”. Dar aceste crime fără precedent nu au făcut obiectul unui dosar penal şi nu au fost comunicate opiniei publice, nici atunci şi nici ulterior. Iar regele Leopold al II-lea, care a fost, cu acte în regulă, unul din cei mai mar latifundiari şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din istoria omenirii, este foarte apreciat de belgienii care locuiesc acum la Bruxelles. De ce? Pentru că Leopold al II-lea nu a fost zgârcit şi şi-a cheltuit o mare parte din uriaşa sa avere pentru construirea unor minunate palate, edificii şi pavilioane expoziţionale în oraşul său natal. Pentru belgienii de azi, deci, informaţiile de pe internet despre crimele fostului lor suveran „sunt la fel ca şi unduirile apei care se ridică la suprafaţă, dar în adâncuri rămâne noroiul, întunericul şi tăcerea”. (3) Mai ales tăcerea…

Apariţia capitalismului în Marea Britanie a fost precedată, deci, de o cruntă exploatare a zeci de milioane de sclavi. În opinia mea, acest adevăr factual nu ar trebui eludat din raţiuni ideologice. Pentru că falsificarea istoriei înseamnă de fapt să te îmbeţi cu apă rece sau să-ţi furi singur căciula. Munca neplătită a zeci de milioane de sclavi şi munca nefericiţilor „salariaţi” din manufacturile de acum patru secole, respectiv motoarele cu abur şi războaiele mecanice de ţesut achiziţionate prin „acumularea primitivă de capital” au reprezentat, deci, cei doi factori determinanţi ai apariţiei capitalismului în varianta sa arhaică.



Facebook

Cultură şi calitatea vieţii 1918-2018. Câteva reflecţii

Cultura, alături de economie şi politică, este parte a condiţiilor de viaţă din societate. Valorile modelează aspiraţiile oamenilor pentru o viaţă (mai) bună, ceea ce este o sursă a variaţiei calităţii vieţii în spaţiu şi timp. Cultura creează nevoi pe care comunitatea le consideră esenţiale pentru bunăstarea ei. Lectura, vizionarea spectacolelor de teatru sau film, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Soluţia de ultimă instanţă

Dacă analizăm datele din tabelul de mai sus, vom observa că finanţarea pierderilor acumulate în băncile „too big to fail” prin majorarea nesustenabilă a datoriilor guvernamentale a reprezentat soluţia de ultimă instanţă utilizată de Fed, BCE şi BCJ după aproape două decenii de „altruism monetar”. Evident, aceste „naţionalizări” de credite putrede, practicate în mod sistematic ...

Alin Gavreliuc, Psihologia socială și dinamica personalității. Acumulări, sinteze, perspectve, Iași, Editura Polirom, 2019 (519 p.)

Lectura sagace a cărţii domnului Alin Gavreliuc, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, va dezvălui rosturile psihologiei sociale, care în viziunea autorului sunt acelea de a ne ajuta „Să rămînem şi să sporim calitatea noastră de oameni: discernămîntul, ancorat într‑o serie de atitudini şi valori netranzacţionale, precum renunţarea la sine pentru celălalt, cultivarea libertăţii, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Două decenii pierdute

După cum este cunoscut, economia Zonei Euro (ZE) a fost grav afectată de implozia economico-financiară din 2008. Din această cauză, ZE a înregistrat în ultimul deceniu o creştere economică cu mult sub aşteptări. Într-adevăr, dacă analizăm la nivel mondial dinamica produsului intern brut (PIB) cuantificat în dolari internaţionali, vom constata ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Se mai poate salva Zona Euro?

Aşa cum rezultă din studiul de caz anterior, solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a împotmolit, deci, în datorii. Şi în aceeaşi situaţie se află şi guvernele din Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru şi Spania. În toate aceste ţări, reducerea datoriilor guvernamentale nu ...

Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc

În luna decembrie 2018 a apărut cartea lui Sebastian Țoc, cercetător ICCV, Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc, București, Editura Pro Universitaria. Cartea își propune să explice cum factorii socio-familiali și cei școlari influențează în diverse contexte rezultatele educaționale ale elevilor. Fiind compusă din cinci capitole, introducere și concluzii, lucrarea ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Studiu de caz: datoria publică a Franţei

Dar cum poate fi validată afirmaţia că guvernele menţionate sunt înglodate în datorii? Evident, printr-un studiu de caz ipotetic. Să presupunem, deci, că executivul de la Paris va decide ameliorarea semnificativă a bonităţii sale financiare prin diminuarea nivelului datoriei publice de la 100% la 50% din PIB. Să presupunem, de asemenea, că Franţa va înregistra ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 6. Salariaţii din sectorul public: de la percepţia falsă la realitatea statului minimal

Creşterea numărului de salariaţi din sectorul public al economiei reprezintă o problemă crucială în cazul ţării noastre. Deşi foarte mulţi compatrioţi cred că numărul de salariaţi din învăţământ, sănătate, apărare şi administraţia publică este mult prea mare, această percepţie, indusă în mod sistematic de anumiţi lideri de opinie, este complet falsă, întrucât locuitorii ţării noastre beneficiază ...