Romania Sociala logo
Menu

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul III: Marea Criză 1929-1933

autor:   17 August 2018   

Nicolae Taran

Pentru a putea finanţa cheltuielile din primul război mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor de hârtie aşa cum erau  înainte de război. Implicaţiile acestei politici au fost catastrofale. Toate aceste ţări, cu excepţia SUA şi a Rusiei, au fost grav afectate de hiperinflaţie, de  şomaj şi de recesiune.

În acest context, economia SUA a crescut cu 93% în perioada 1920-1929, iar Fed a devenit cea mai importantă maşină de tipărit bani la nivel global. Industria automobilului, dominată de companiile Ford şi General Motors, a beneficiat cel mai mult de acest boom. Dacă în 1920 se produceau 8 de milioane de automobile în SUA, în 1929 se produceau 23 de milioane. Iar creşterea  exponenţială a numărului de automobilele a determinat o creştere rapidă a producţiei de oţel, de cupru, de sticlă, de vopsele, de cauciuc şi a numărului de autostrăzi, de staţii de benzină, de autoservice-uri, de moteluri, de restaurante, de supermarketuri şi de cazinouri. Desigur, pe lângă industria automobilului au beneficiat în egală măsură de boomul anilor 20 şi industria chimică, cea aviatică, s-a masificat utilizarea energiei electrice, iar afacerile imobiliare, publicitatea,  entertainmentul şi gamblingul au explodat pur şi simplu. (13)

Evident, această „fericită perioadă” a fost posibilă deoarece Fed a practicat o politică monetară extrem de laxă. Economia americană a fost atunci injectată cu credite ieftine: 60% din automobilele şi 80% din radiourile cumpărate de americani în 1929 au fost cumpărate pe credit. (13) Şi cu toate că nivelul creditelor a atins cote fără precedent, economia americană nu s-a confruntat în acei ani cu pericolul inflaţiei. De ce? Pentru că excesul de monedă din economia reală (economia bunurilor tangibile) a fost sterilizat prin intermediul pieţelor secundare de capital (stock market). Bursele pe care se tranzacţionează titluri sau active financiare au fost şi atunci şi acum nişte supape de siguranţă care reduc tensiunile inflaţioniste în economiile supracreditate. Ele reprezintă, deci, „un rău necesar” şi nu un „flagel” al capitalismului sau o „tentaţie a diavolului”. Adevărata „tentaţie a diavolului” o reprezintă politica monetară bazată pe emisiuni monetare fără acoperire în rezerve monetare şi dobânzi de politică monetară (nivelul dobânzilor pentru creditele acordate de băncile de emisiune) extrem de mici. Criza devastatoare care a izbucnit în 1929 a fost determinată de politica de supracreditare a economiei practicată de Fed şi nu de propensiunea „bolnăvicioasă” a americanilor pentru consum, entertainment, jocuri de noroc sau speculaţii bursiere.

Ce poate face un om raţional atunci când are o anumită sumă de bani la dispoziţie? El poate să-i cheltuiască imediat cumpărând bunuri de consum, să-i depună într-un depozit bancar, să-i investească în economia reală sau să-i joace la bursă. Dacă suma de bani este mică, achiziţionarea de bunuri de consum reprezintă cea mai raţională opţiune. De ce să economisesc bani pentru o ipotetică fericire în viitor şi să nu mă bucur acum de micile plăceri ale vieţii? Însă, dacă suma de bani de care dispunem la un moment dat este mare, problema cheltuirii eficiente a acestora devine cu mult mai complicată. În această situaţie, achiziţionarea de bunuri în exces este raţională doar atunci când nu există suficiente bunuri de consum pe piaţă, nu există burse, iar dobânzile la depozitele bancare sunt neatractive. De aceea, atunci când locuitorii României Socialiste sau sovieticii îşi umpleau frigiderele cu alimente pentru a evita cozile din magazinele alimentare, ei se comportau raţional şi nu iraţional, aşa cum perorau propagandiştii din acele timpuri. Evident, dacă oferta de pe piaţa bunurilor de consum este în mod sistematic mai mare decât cererea solvabilă, aşa cum se întâmplă în capitalism, atunci cheltuirea unor sume mari de bani implică, aşa cum am arătat, următoarele opţiuni: constituirea unor depozite bancare pe termen lung, investiţii în economia reală sau jocul la bursă.

În 1929, la fel ca şi acum, economia americană era supracreditată. Însă, multiplicarea creşterii consumului prin creditare, chiar şi în cazul achiziţionării de automobile, a stimulat în mod sustenabil creşterea economică. Pentru că băncile nu sunt instituţii de caritate. Creditele pentru consum implică întotdeauna amanetarea unor bunuri patrimoniale sau venituri salariale ale debitorilor. De aceea, creşterea economică bazată pe creditarea consumului este întotdeauna mult mai puţin riscantă decât cea generată de creditarea investiţiilor. Colapsurile economice din 1929 şi 2008 au fost determinate de supracreditarea investiţiilor şi nu a consumului. La fel s-a întâmplat şi în România. De aceea,  „experţii” de la Bruxelles, Washington sau Bucureşti care diabolizează creşterea economică generată de creşterea consumului trebuie iertaţi pentru că nu ştiu ce spun!

Colapsul din 1929 al economiei americane s-a datorat în mare măsură supracreditării investiţiilor pentru construcţia infrastructurii rutiere, aeriene şi portuare, a termocentralelor, a oţelăriilor, a exploatărilor miniere şi a colosalelor capacităţi de producţie din industria chimică, a celei aviatice şi a celei imobiliare. Pentru că asemenea investiţii sunt „pavate cu intenţii bune”, dar efectele lor sunt adeseori emergente: unde dai şi unde crapă! La fel se întâmplă şi cu noile produse şi tehnologii. Aceste proiecte extrem de costisitoare reprezintă de fapt pariuri cu viitorul. Nu toate asemenea pariuri sunt câştigătoare. Iar când asemenea proiecte devin rebuturi, creditele nerambursate nu mai pot fi recuperate din patrimoniul sau veniturile debitorilor şi devin credite neperformante sau credite putrede, aşa cum spun bancherii.

Pe de altă parte, colapsul din 1929 al economiei americane a fost determinat în mod decisiv de creditarea complet nereglementată a tranzacţiilor bursiere şi a afacerilor speculative din domeniul imobliar. Milioane de americani jucau atunci la bursă cu bani împrumutaţi de la bănci. Brokerii împrumutau clienţii care îşi jucau la bursă micile economii cu sume care reprezentau în medie 2/3 din valoarea acţiunilor achiziţionate. (14) Iar multe bănci investeau pe burse banii din depozitele bancare. În aceste condiţii, toată lumea juca la bursă şi nimeni nu investea în economia reală. Acum 82 de ani, John Maynard Keynes era convins că apetenţa frenetică pentru speculaţii financiare şi nu pentru investiţii reale reprezintă o „slăbiciune naţională” tipic americană: „…atunci când investeşte, americanul îşi leagă speranţele nu atât de beneficiile viitoare, cât mai degrabă de schimbarea favorabilă a bazei convenţionale de evaluare, adică el este un speculator. Este posibil ca un speculator să nu afecteze negativ stabilitatea unei companii, aşa cum o fac bulele financiare. Dar situaţia devine serioasă atunci când acea companie devine, la rândul său, o bulă într-un vârtej de speculaţii. Atunci când creşterea stocului de capital din economia reală devine un produs secundar al activităţii unui cazinou, este posibil ca treaba să fie prost făcută”. (15)

Chiar dacă frenezia cu care americanii joacă la bursă reprezintă o „slăbiciune naţională”, această disfuncţie nu poate să apară dacă nu există exces de lichiditate. Creditarea excesivă a economiilor generează bule financiare sau imobiliare speculative şi nu invers. Cei care cred că excesul de creditare generează creştere economică „zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii de masă” se înşeală. Creditarea malignă nu generează niciodată creştere economică, ci bule speculative în economia financiară şi o acută penurie de lichiditate în economia reală. De ce? Pentru că cei care joacă la bursă au şansa să se îmbogăţească peste noapte, iar cei care investesc într-o fabrică de conserve trebuie să aştepte ani de zile ca s-şi recupereze investiţia, dacă au noroc.

Colapsul economiei americane din 1929 nu a fost anticipat nici de experţii de pe Wall Street, nici de  Fed şi nici de guvernul american: cu doar o săptămână înainte de fatidica zi de marţi din 29 octombrie 1929, preşedintele National City Bank  declarase că „nu ştiu să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”. (14) Capitalismul american din acei ani era un capitalism de tip laissez-faire. Preşedintele Harding a definit astfel natura relaţiei dintre guvernul american şi mediul economic american din acea perioadă: „această ţară are nevoie de mai puţină implicare a guvernului în afaceri şi de mai multă implicare a afacerilor în guvernare”. (13) Politicienii americani şi societatea americană îşi doreau atunci un „stat minimal” în care „fiecare să se descurce cum poate”. Dar colapsul teribil care s-a declanşat la sfârşitul anului 1929 i-a adus pe americani cu picioarele pe pământ. După prăbuşirea bursei de la New York, unde valoarea cotaţiilor a atins un nivel record în octombrie 1939 (87 de miliarde de dolari), au intrat în faliment 659 de bănci în doar câteva zile, iar în anul următor numărul falimentelor bancare s-a dublat. Au urmat apoi nenumărate falimente în industrie, deoarece producţia din această ramură a scăzut în 1930 cu 26% comparativ cu anul anterior. Producţia de automobile din anul 1932 a scăzut cu 60% faţă de 1929. În aceeaşi perioadă, producţia din industria extractivă a scăzut cu 70%, cea de oţel cu 88%, iar veniturile fermierilor cu 66%. În 1933,  aproape 13 milioane din cei 65 de milioane de salariaţi americani erau şomeri şi zeci de milioane de americani care contractaseră credite bancare şi-au pierdut fermele şi locuinţele. (13)

Aşa cum era de aşteptat, colapsul economiei americane din 1929 a declanşat o criză economică fără precedent în Canada, Germania, Marea Britanie, Europa, Australia, America Latină şi în multe alte ţări. Cu o singură importantă excepţie: URSS. Oare de ce?



Facebook

Apariție editorială: Septimiu Chelcea, Psihologia Publicității. Despre reclamele vizuale

Septimiu Chelcea, Psihologia Publicității. Despre reclamele vizuale, București, Editura Pro Universitaria, 2021 (302 p. 44,20 lei) Motto-ul cărții: „Publicitatea este știință, tehnică, artă și conștiință”. Ne face o deosebită plăcere să anunțăm publicarea lucrării profesorului Septimiu Chelcea. Structura cărții cuprinde două părți: I) ABC-ul publicității (123 de pagini); II) Abordarea psihosociologică a publicității ...

AȘA A FOST? AȘA ÎMI ADUC AMINTE (I)

Am participat la reinstituționalizarea învățămntului sociologic în comunism și la prefacerea lui în capitalism. Despre aceste evenimente și despre „amănuntul biografic” depun mărturie. Nu încerc să adun pietricele și fire de nisip pentru a-mi ridica un soclu. Am păcatele mele. Și nu puține. Îmi atribui, totuși, calitatea de a nu ...

Exerciții de gândire sociologică: oscilația mondial/național

Mulți se întrebă: cum s-ar putea realiza o lume mondializată ? Acum, lumea este compusă din ”țări”. Dar economia pare să devină tot mai mondializată. Cum va putea lumea să fie în aceste condiții ?  Problema este că economia, în realitate, nu e atât de mondializată cum s-a tot spus. Toate ...

Există distinct o paradigmă a sociologiei românești?

Mi-am amintit o banalitate despre poziția specială a sociologiei. Uneori însă banalitățile sunt importante de avut în minte. Sociologia este știința societății. Dar e nevoie de o precizare care explodează simplitatea definiției. În primul rând, sociologia, prin  vocația ei e ”universală”, o știință de oriunde și oricând. Există lucrări de ...

AȘA A FOST? AȘA ÎMI ADUC AMINTE (II)

Asistent universitar: nici student, nici profesor  Oricât ar fi de prozaic, mi-am cerut transferul la Universitate şi pentru că asistenţii stagiari primeau un salariu mai mare decât cercetătorii stagiari în institutele Academiei R.S.R. Prin Ordinul Nr. 1595 din 8.11.1968, semnat de Rectorul prof. dr. doc. Jean Livescu, am fost numit „în ...

Sociologii în comunism. Începuturile unei profesii fără statut*

Notă. Profesorul Septimiu Chelcea a avut bunăvoința de a-mi acorda acest interviu online pentru volumul în pregătire. Lucrarea reunește amintirile absolvenților din Promoția 1975. Sorin Mitulescu: Domnule profesor ați predat cursul de „Metode și tehnici de cercetare sociologică” la seria noastră. Cu toată stima, aș vrea să vă adresez câteva întrebări ...

Binele și infantilizarea

Libertatea de a gândi  Libertatea de a gândi a fost totdeauna un fel de boală. Iată-ne vindecați! Asta o spunea eseistul Philippe Muray în anii 1990. Zilele astea mi-am amintit de analiza psihanalitică a socialismului din România,  pe care o face Vasile Dem Vasilescu în cartea În căutarea sinelui (2014). El vorbește ...

Unde începe și unde se termină fericirea la actori – III

Experiența 5 Actorul B, creează liniștit în marile teatre din România și, mai mult decât atât, reușește să își aloce timp și pentru spectacole independente, turnee, filme, reclame ș.a.m.d. . Un actor complex, talentat, dedicat – o vedetă în adevăratul sens al cuvântului apreciat de public pentru munca și talentul său. ...