Romania Sociala logo
Menu

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul III: Marea Criză 1929-1933

autor:   17 August 2018   

Nicolae Taran

Pentru a putea finanţa cheltuielile din primul război mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor de hârtie aşa cum erau  înainte de război. Implicaţiile acestei politici au fost catastrofale. Toate aceste ţări, cu excepţia SUA şi a Rusiei, au fost grav afectate de hiperinflaţie, de  şomaj şi de recesiune.

În acest context, economia SUA a crescut cu 93% în perioada 1920-1929, iar Fed a devenit cea mai importantă maşină de tipărit bani la nivel global. Industria automobilului, dominată de companiile Ford şi General Motors, a beneficiat cel mai mult de acest boom. Dacă în 1920 se produceau 8 de milioane de automobile în SUA, în 1929 se produceau 23 de milioane. Iar creşterea  exponenţială a numărului de automobilele a determinat o creştere rapidă a producţiei de oţel, de cupru, de sticlă, de vopsele, de cauciuc şi a numărului de autostrăzi, de staţii de benzină, de autoservice-uri, de moteluri, de restaurante, de supermarketuri şi de cazinouri. Desigur, pe lângă industria automobilului au beneficiat în egală măsură de boomul anilor 20 şi industria chimică, cea aviatică, s-a masificat utilizarea energiei electrice, iar afacerile imobiliare, publicitatea,  entertainmentul şi gamblingul au explodat pur şi simplu. (13)

Evident, această „fericită perioadă” a fost posibilă deoarece Fed a practicat o politică monetară extrem de laxă. Economia americană a fost atunci injectată cu credite ieftine: 60% din automobilele şi 80% din radiourile cumpărate de americani în 1929 au fost cumpărate pe credit. (13) Şi cu toate că nivelul creditelor a atins cote fără precedent, economia americană nu s-a confruntat în acei ani cu pericolul inflaţiei. De ce? Pentru că excesul de monedă din economia reală (economia bunurilor tangibile) a fost sterilizat prin intermediul pieţelor secundare de capital (stock market). Bursele pe care se tranzacţionează titluri sau active financiare au fost şi atunci şi acum nişte supape de siguranţă care reduc tensiunile inflaţioniste în economiile supracreditate. Ele reprezintă, deci, „un rău necesar” şi nu un „flagel” al capitalismului sau o „tentaţie a diavolului”. Adevărata „tentaţie a diavolului” o reprezintă politica monetară bazată pe emisiuni monetare fără acoperire în rezerve monetare şi dobânzi de politică monetară (nivelul dobânzilor pentru creditele acordate de băncile de emisiune) extrem de mici. Criza devastatoare care a izbucnit în 1929 a fost determinată de politica de supracreditare a economiei practicată de Fed şi nu de propensiunea „bolnăvicioasă” a americanilor pentru consum, entertainment, jocuri de noroc sau speculaţii bursiere.

Ce poate face un om raţional atunci când are o anumită sumă de bani la dispoziţie? El poate să-i cheltuiască imediat cumpărând bunuri de consum, să-i depună într-un depozit bancar, să-i investească în economia reală sau să-i joace la bursă. Dacă suma de bani este mică, achiziţionarea de bunuri de consum reprezintă cea mai raţională opţiune. De ce să economisesc bani pentru o ipotetică fericire în viitor şi să nu mă bucur acum de micile plăceri ale vieţii? Însă, dacă suma de bani de care dispunem la un moment dat este mare, problema cheltuirii eficiente a acestora devine cu mult mai complicată. În această situaţie, achiziţionarea de bunuri în exces este raţională doar atunci când nu există suficiente bunuri de consum pe piaţă, nu există burse, iar dobânzile la depozitele bancare sunt neatractive. De aceea, atunci când locuitorii României Socialiste sau sovieticii îşi umpleau frigiderele cu alimente pentru a evita cozile din magazinele alimentare, ei se comportau raţional şi nu iraţional, aşa cum perorau propagandiştii din acele timpuri. Evident, dacă oferta de pe piaţa bunurilor de consum este în mod sistematic mai mare decât cererea solvabilă, aşa cum se întâmplă în capitalism, atunci cheltuirea unor sume mari de bani implică, aşa cum am arătat, următoarele opţiuni: constituirea unor depozite bancare pe termen lung, investiţii în economia reală sau jocul la bursă.

În 1929, la fel ca şi acum, economia americană era supracreditată. Însă, multiplicarea creşterii consumului prin creditare, chiar şi în cazul achiziţionării de automobile, a stimulat în mod sustenabil creşterea economică. Pentru că băncile nu sunt instituţii de caritate. Creditele pentru consum implică întotdeauna amanetarea unor bunuri patrimoniale sau venituri salariale ale debitorilor. De aceea, creşterea economică bazată pe creditarea consumului este întotdeauna mult mai puţin riscantă decât cea generată de creditarea investiţiilor. Colapsurile economice din 1929 şi 2008 au fost determinate de supracreditarea investiţiilor şi nu a consumului. La fel s-a întâmplat şi în România. De aceea,  „experţii” de la Bruxelles, Washington sau Bucureşti care diabolizează creşterea economică generată de creşterea consumului trebuie iertaţi pentru că nu ştiu ce spun!

Colapsul din 1929 al economiei americane s-a datorat în mare măsură supracreditării investiţiilor pentru construcţia infrastructurii rutiere, aeriene şi portuare, a termocentralelor, a oţelăriilor, a exploatărilor miniere şi a colosalelor capacităţi de producţie din industria chimică, a celei aviatice şi a celei imobiliare. Pentru că asemenea investiţii sunt „pavate cu intenţii bune”, dar efectele lor sunt adeseori emergente: unde dai şi unde crapă! La fel se întâmplă şi cu noile produse şi tehnologii. Aceste proiecte extrem de costisitoare reprezintă de fapt pariuri cu viitorul. Nu toate asemenea pariuri sunt câştigătoare. Iar când asemenea proiecte devin rebuturi, creditele nerambursate nu mai pot fi recuperate din patrimoniul sau veniturile debitorilor şi devin credite neperformante sau credite putrede, aşa cum spun bancherii.

Pe de altă parte, colapsul din 1929 al economiei americane a fost determinat în mod decisiv de creditarea complet nereglementată a tranzacţiilor bursiere şi a afacerilor speculative din domeniul imobliar. Milioane de americani jucau atunci la bursă cu bani împrumutaţi de la bănci. Brokerii împrumutau clienţii care îşi jucau la bursă micile economii cu sume care reprezentau în medie 2/3 din valoarea acţiunilor achiziţionate. (14) Iar multe bănci investeau pe burse banii din depozitele bancare. În aceste condiţii, toată lumea juca la bursă şi nimeni nu investea în economia reală. Acum 82 de ani, John Maynard Keynes era convins că apetenţa frenetică pentru speculaţii financiare şi nu pentru investiţii reale reprezintă o „slăbiciune naţională” tipic americană: „…atunci când investeşte, americanul îşi leagă speranţele nu atât de beneficiile viitoare, cât mai degrabă de schimbarea favorabilă a bazei convenţionale de evaluare, adică el este un speculator. Este posibil ca un speculator să nu afecteze negativ stabilitatea unei companii, aşa cum o fac bulele financiare. Dar situaţia devine serioasă atunci când acea companie devine, la rândul său, o bulă într-un vârtej de speculaţii. Atunci când creşterea stocului de capital din economia reală devine un produs secundar al activităţii unui cazinou, este posibil ca treaba să fie prost făcută”. (15)

Chiar dacă frenezia cu care americanii joacă la bursă reprezintă o „slăbiciune naţională”, această disfuncţie nu poate să apară dacă nu există exces de lichiditate. Creditarea excesivă a economiilor generează bule financiare sau imobiliare speculative şi nu invers. Cei care cred că excesul de creditare generează creştere economică „zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii de masă” se înşeală. Creditarea malignă nu generează niciodată creştere economică, ci bule speculative în economia financiară şi o acută penurie de lichiditate în economia reală. De ce? Pentru că cei care joacă la bursă au şansa să se îmbogăţească peste noapte, iar cei care investesc într-o fabrică de conserve trebuie să aştepte ani de zile ca s-şi recupereze investiţia, dacă au noroc.

Colapsul economiei americane din 1929 nu a fost anticipat nici de experţii de pe Wall Street, nici de  Fed şi nici de guvernul american: cu doar o săptămână înainte de fatidica zi de marţi din 29 octombrie 1929, preşedintele National City Bank  declarase că „nu ştiu să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”. (14) Capitalismul american din acei ani era un capitalism de tip laissez-faire. Preşedintele Harding a definit astfel natura relaţiei dintre guvernul american şi mediul economic american din acea perioadă: „această ţară are nevoie de mai puţină implicare a guvernului în afaceri şi de mai multă implicare a afacerilor în guvernare”. (13) Politicienii americani şi societatea americană îşi doreau atunci un „stat minimal” în care „fiecare să se descurce cum poate”. Dar colapsul teribil care s-a declanşat la sfârşitul anului 1929 i-a adus pe americani cu picioarele pe pământ. După prăbuşirea bursei de la New York, unde valoarea cotaţiilor a atins un nivel record în octombrie 1939 (87 de miliarde de dolari), au intrat în faliment 659 de bănci în doar câteva zile, iar în anul următor numărul falimentelor bancare s-a dublat. Au urmat apoi nenumărate falimente în industrie, deoarece producţia din această ramură a scăzut în 1930 cu 26% comparativ cu anul anterior. Producţia de automobile din anul 1932 a scăzut cu 60% faţă de 1929. În aceeaşi perioadă, producţia din industria extractivă a scăzut cu 70%, cea de oţel cu 88%, iar veniturile fermierilor cu 66%. În 1933,  aproape 13 milioane din cei 65 de milioane de salariaţi americani erau şomeri şi zeci de milioane de americani care contractaseră credite bancare şi-au pierdut fermele şi locuinţele. (13)

Aşa cum era de aşteptat, colapsul economiei americane din 1929 a declanşat o criză economică fără precedent în Canada, Germania, Marea Britanie, Europa, Australia, America Latină şi în multe alte ţări. Cu o singură importantă excepţie: URSS. Oare de ce?



Facebook

România s-a încurcat în multe probleme. Cine ar lua iniţiativa: clasa politică sau NOI?

Acum câteva zile, la televizor, invitat un om politic. Stil de diplomat subtil. Inteligent. O oră întreagă. De la început am fost captat. O analiză profundă a crizei în care România se află. Suntem la coada Europei. Decalajele cu Occidentul sunt şocante. Da, situaţia e gravă. Privesc cei aproape 30 de ...

DESPRE ÎMPĂRAȚI, REPUBLICI ȘI ICEBERGURI

Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. ...

In memoriam profesor Achim Mihu

A plecat dintre noi profesorul Achim Mihu (n.1931), sociolog, antropolog, dar și filozof. Prin cărțile sale, Sociometrie (1965), Sociologia americană a grupurilor mici (1970) și ABC-ul investigației sociologice (1971) Achim Mihu a deschis relansarea sociologiei românească în condițiile dificile ale comunismului, având un efect liberator asupra tinerei generații de sociologie de atunci. A continuat publicarea unor cărți și studii valoroase în sociologie ...

Concluzia şedinţei Parlamentului European: Europa trebuie să înveţe de la România ce înseamnă democraţia

Nu sunt doar şocat, ci, mult mai mult, profund îngrijorat. Ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European (PE) impune o reformă profundă a acestei instituţii. În primul rând, din câte ştiam, în Parlamentul European se exprimă opinii politice şi, eventual, se adoptă legi pentru funcţionarea UE. Un parlamentar european, cred eu, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...

Ca sociolog, voi răspunde DA la referendum

Mulți colegi m-au întrebat ce voi vota la actualul referendum. Spre surprinderea multora am răspuns DA. E nevoie de o explicație. Ca sociolog sunt convins că în viitor, cu siguranță, se vor schimba multe lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina. Într-un secol, două sau trei familia ar ...

România deleuziană: fragmentul XXVI, despre cum ajung oamenii să sfârșească în stradă

Câteva precizări tehnice: despre cărțile funciare și numerele top. La mijlocul secolului al XIX-lea (în Imperiul Habsburgic), orașul Brașov se parcelează, iar parcelele capătă numere topografice. Se constituie astfel câteva hărți topografice ale orașului Brașov în diferite perioade. Cele mai vechi, cu valoare istorică, sunt la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Brașov. ...

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...