Romania Sociala logo
Menu

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul III: Marea Criză 1929-1933

autor:   17 August 2018   

Nicolae Taran

Pentru a putea finanţa cheltuielile din primul război mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor de hârtie aşa cum erau  înainte de război. Implicaţiile acestei politici au fost catastrofale. Toate aceste ţări, cu excepţia SUA şi a Rusiei, au fost grav afectate de hiperinflaţie, de  şomaj şi de recesiune.

În acest context, economia SUA a crescut cu 93% în perioada 1920-1929, iar Fed a devenit cea mai importantă maşină de tipărit bani la nivel global. Industria automobilului, dominată de companiile Ford şi General Motors, a beneficiat cel mai mult de acest boom. Dacă în 1920 se produceau 8 de milioane de automobile în SUA, în 1929 se produceau 23 de milioane. Iar creşterea  exponenţială a numărului de automobilele a determinat o creştere rapidă a producţiei de oţel, de cupru, de sticlă, de vopsele, de cauciuc şi a numărului de autostrăzi, de staţii de benzină, de autoservice-uri, de moteluri, de restaurante, de supermarketuri şi de cazinouri. Desigur, pe lângă industria automobilului au beneficiat în egală măsură de boomul anilor 20 şi industria chimică, cea aviatică, s-a masificat utilizarea energiei electrice, iar afacerile imobiliare, publicitatea,  entertainmentul şi gamblingul au explodat pur şi simplu. (13)

Evident, această „fericită perioadă” a fost posibilă deoarece Fed a practicat o politică monetară extrem de laxă. Economia americană a fost atunci injectată cu credite ieftine: 60% din automobilele şi 80% din radiourile cumpărate de americani în 1929 au fost cumpărate pe credit. (13) Şi cu toate că nivelul creditelor a atins cote fără precedent, economia americană nu s-a confruntat în acei ani cu pericolul inflaţiei. De ce? Pentru că excesul de monedă din economia reală (economia bunurilor tangibile) a fost sterilizat prin intermediul pieţelor secundare de capital (stock market). Bursele pe care se tranzacţionează titluri sau active financiare au fost şi atunci şi acum nişte supape de siguranţă care reduc tensiunile inflaţioniste în economiile supracreditate. Ele reprezintă, deci, „un rău necesar” şi nu un „flagel” al capitalismului sau o „tentaţie a diavolului”. Adevărata „tentaţie a diavolului” o reprezintă politica monetară bazată pe emisiuni monetare fără acoperire în rezerve monetare şi dobânzi de politică monetară (nivelul dobânzilor pentru creditele acordate de băncile de emisiune) extrem de mici. Criza devastatoare care a izbucnit în 1929 a fost determinată de politica de supracreditare a economiei practicată de Fed şi nu de propensiunea „bolnăvicioasă” a americanilor pentru consum, entertainment, jocuri de noroc sau speculaţii bursiere.

Ce poate face un om raţional atunci când are o anumită sumă de bani la dispoziţie? El poate să-i cheltuiască imediat cumpărând bunuri de consum, să-i depună într-un depozit bancar, să-i investească în economia reală sau să-i joace la bursă. Dacă suma de bani este mică, achiziţionarea de bunuri de consum reprezintă cea mai raţională opţiune. De ce să economisesc bani pentru o ipotetică fericire în viitor şi să nu mă bucur acum de micile plăceri ale vieţii? Însă, dacă suma de bani de care dispunem la un moment dat este mare, problema cheltuirii eficiente a acestora devine cu mult mai complicată. În această situaţie, achiziţionarea de bunuri în exces este raţională doar atunci când nu există suficiente bunuri de consum pe piaţă, nu există burse, iar dobânzile la depozitele bancare sunt neatractive. De aceea, atunci când locuitorii României Socialiste sau sovieticii îşi umpleau frigiderele cu alimente pentru a evita cozile din magazinele alimentare, ei se comportau raţional şi nu iraţional, aşa cum perorau propagandiştii din acele timpuri. Evident, dacă oferta de pe piaţa bunurilor de consum este în mod sistematic mai mare decât cererea solvabilă, aşa cum se întâmplă în capitalism, atunci cheltuirea unor sume mari de bani implică, aşa cum am arătat, următoarele opţiuni: constituirea unor depozite bancare pe termen lung, investiţii în economia reală sau jocul la bursă.

În 1929, la fel ca şi acum, economia americană era supracreditată. Însă, multiplicarea creşterii consumului prin creditare, chiar şi în cazul achiziţionării de automobile, a stimulat în mod sustenabil creşterea economică. Pentru că băncile nu sunt instituţii de caritate. Creditele pentru consum implică întotdeauna amanetarea unor bunuri patrimoniale sau venituri salariale ale debitorilor. De aceea, creşterea economică bazată pe creditarea consumului este întotdeauna mult mai puţin riscantă decât cea generată de creditarea investiţiilor. Colapsurile economice din 1929 şi 2008 au fost determinate de supracreditarea investiţiilor şi nu a consumului. La fel s-a întâmplat şi în România. De aceea,  „experţii” de la Bruxelles, Washington sau Bucureşti care diabolizează creşterea economică generată de creşterea consumului trebuie iertaţi pentru că nu ştiu ce spun!

Colapsul din 1929 al economiei americane s-a datorat în mare măsură supracreditării investiţiilor pentru construcţia infrastructurii rutiere, aeriene şi portuare, a termocentralelor, a oţelăriilor, a exploatărilor miniere şi a colosalelor capacităţi de producţie din industria chimică, a celei aviatice şi a celei imobiliare. Pentru că asemenea investiţii sunt „pavate cu intenţii bune”, dar efectele lor sunt adeseori emergente: unde dai şi unde crapă! La fel se întâmplă şi cu noile produse şi tehnologii. Aceste proiecte extrem de costisitoare reprezintă de fapt pariuri cu viitorul. Nu toate asemenea pariuri sunt câştigătoare. Iar când asemenea proiecte devin rebuturi, creditele nerambursate nu mai pot fi recuperate din patrimoniul sau veniturile debitorilor şi devin credite neperformante sau credite putrede, aşa cum spun bancherii.

Pe de altă parte, colapsul din 1929 al economiei americane a fost determinat în mod decisiv de creditarea complet nereglementată a tranzacţiilor bursiere şi a afacerilor speculative din domeniul imobliar. Milioane de americani jucau atunci la bursă cu bani împrumutaţi de la bănci. Brokerii împrumutau clienţii care îşi jucau la bursă micile economii cu sume care reprezentau în medie 2/3 din valoarea acţiunilor achiziţionate. (14) Iar multe bănci investeau pe burse banii din depozitele bancare. În aceste condiţii, toată lumea juca la bursă şi nimeni nu investea în economia reală. Acum 82 de ani, John Maynard Keynes era convins că apetenţa frenetică pentru speculaţii financiare şi nu pentru investiţii reale reprezintă o „slăbiciune naţională” tipic americană: „…atunci când investeşte, americanul îşi leagă speranţele nu atât de beneficiile viitoare, cât mai degrabă de schimbarea favorabilă a bazei convenţionale de evaluare, adică el este un speculator. Este posibil ca un speculator să nu afecteze negativ stabilitatea unei companii, aşa cum o fac bulele financiare. Dar situaţia devine serioasă atunci când acea companie devine, la rândul său, o bulă într-un vârtej de speculaţii. Atunci când creşterea stocului de capital din economia reală devine un produs secundar al activităţii unui cazinou, este posibil ca treaba să fie prost făcută”. (15)

Chiar dacă frenezia cu care americanii joacă la bursă reprezintă o „slăbiciune naţională”, această disfuncţie nu poate să apară dacă nu există exces de lichiditate. Creditarea excesivă a economiilor generează bule financiare sau imobiliare speculative şi nu invers. Cei care cred că excesul de creditare generează creştere economică „zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii de masă” se înşeală. Creditarea malignă nu generează niciodată creştere economică, ci bule speculative în economia financiară şi o acută penurie de lichiditate în economia reală. De ce? Pentru că cei care joacă la bursă au şansa să se îmbogăţească peste noapte, iar cei care investesc într-o fabrică de conserve trebuie să aştepte ani de zile ca s-şi recupereze investiţia, dacă au noroc.

Colapsul economiei americane din 1929 nu a fost anticipat nici de experţii de pe Wall Street, nici de  Fed şi nici de guvernul american: cu doar o săptămână înainte de fatidica zi de marţi din 29 octombrie 1929, preşedintele National City Bank  declarase că „nu ştiu să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”. (14) Capitalismul american din acei ani era un capitalism de tip laissez-faire. Preşedintele Harding a definit astfel natura relaţiei dintre guvernul american şi mediul economic american din acea perioadă: „această ţară are nevoie de mai puţină implicare a guvernului în afaceri şi de mai multă implicare a afacerilor în guvernare”. (13) Politicienii americani şi societatea americană îşi doreau atunci un „stat minimal” în care „fiecare să se descurce cum poate”. Dar colapsul teribil care s-a declanşat la sfârşitul anului 1929 i-a adus pe americani cu picioarele pe pământ. După prăbuşirea bursei de la New York, unde valoarea cotaţiilor a atins un nivel record în octombrie 1939 (87 de miliarde de dolari), au intrat în faliment 659 de bănci în doar câteva zile, iar în anul următor numărul falimentelor bancare s-a dublat. Au urmat apoi nenumărate falimente în industrie, deoarece producţia din această ramură a scăzut în 1930 cu 26% comparativ cu anul anterior. Producţia de automobile din anul 1932 a scăzut cu 60% faţă de 1929. În aceeaşi perioadă, producţia din industria extractivă a scăzut cu 70%, cea de oţel cu 88%, iar veniturile fermierilor cu 66%. În 1933,  aproape 13 milioane din cei 65 de milioane de salariaţi americani erau şomeri şi zeci de milioane de americani care contractaseră credite bancare şi-au pierdut fermele şi locuinţele. (13)

Aşa cum era de aşteptat, colapsul economiei americane din 1929 a declanşat o criză economică fără precedent în Canada, Germania, Marea Britanie, Europa, Australia, America Latină şi în multe alte ţări. Cu o singură importantă excepţie: URSS. Oare de ce?



Facebook

România deleuziană. Fragmentul XXXVII despre milă (III)

Motto: „Noi,  ce din mila Sfântului,             Umbră facem pământului” ( Mihai Eminescu, Rugăciune) „Le bon samaritain” (Vincent Van Gogh, 1890),Kröller-Müller Museum, Otterlo Pilda samarineanului milostiv.Această pildă apare doar în Evanghelia după Luca (10, 25-37). „Un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-l și zicând: ՚ Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci ?՚ Iar Iisus  ...

In memoriam Academician Prof. Dr. Tudorel Postolache

Cu adâncă durere, cercetătorii Institutului de Cercetare a Calității Vieții anunță stingerea din viață a Academicianului Prof. dr. Tudorel Postolache. Personalitate de excepție, a marcat timp de peste 60 de ani viața noastră intelectuală. A avut contribuții majore în modernizarea științelor economice. Inițiatorul unor documente de importanță istorică: Schiță privind ...

Mărturisirea mea de credință

Am fost zilele trecute la o ceremonie de înmormântare. Mărturisesc că totul m-a pus pe gânduri. Din adolescență, am fost ateist. Nu credeam în niciun fel în Dumnezeu, nici ontologic, o ființă supremă care există undeva ”în ceruri”, nici moral, credeam că eu, și deci și ceilalți, sunt liber și responsabil de ...

Hidrocarburile reprezintă călcâiul lui Ahile pentru Uniunea Europeană

Așa cum rezultă din studiul de caz prezentat în continuare, hidrocarburile reprezintă călcâiul lui Ahile pentru cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene (UE 27). Din cel puțin trei motive. În primul rând, consumul de hidrocarburi din UE 27 reprezenta 11,2% din nivelul global al anului 2018, în timp ...

Acad. Prof. dr. Tudorel Postolache și relația sa cu Institutul de Cercetare a Calității Vieții

Profesorul Tudorel Postolache, un eminent economist. O personalitate extrem de creatoare: în științele economie, în construcția de instituții care s-au dovedit importante și durabile, în cristalizarea viziunii dezvoltării României după Revoluția din 1989. Poate lucrul cel mai de remarcat pentru Profesorul Postolache este inițierea de proiecte amețitoare ca amploare. Curaj, viziune, capacitate de a mobiliza pe ceilalți, ...

Prestigiosul sociolog Dimitrie Gusti, omagiat la Academia Română

Cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea lui Dimitrie Gusti - prestigios sociolog, membru marcant al Academiei Române și Președinte al Academiei Române (1944-1946) - în Aula Academiei Române a fost organizată joi, 13 februarie 2020, ora 10.00, Conferința omagială „Dimitrie Gusti - profesor, sociolog, statistician, muzeograf”. Evenimentul a fost organizat la inițiativa Asociației Române ...

Între ireversibil și impredictibil, un prag critic în schimbarea climatică

1. Impredictibilitate și ordine În fizică, inclusiv în cea a atmosferei și în general în orice proces desfășurat în natură, evenimentele întâmplătoare (pe care fizicienii le numesc aleatorii) pot apare din însăși dinamica complexă și profundă a acesteia. Henri Poincaré ne-a lăsat o frază celebră: ”Hazardul este doar măsura ignoranței noastre”, pentru că ”fenomenele ...

De ce nu ne slăvim intemeietorii?

Am citit cronica lui Cătalin Zamfir la cartea lui Bogdan Bucur, Sociologia proastei guvernări în România interbelică,  pe care o recomandă pe bună dreptate istoricilor și sociologilor. De ce am simțit nevoia să fac o intervenție?  Găsesc salutară și constructivă intervenția luiCătalin Zamfir legată de două acuzații (reperate de autorul cărții ) aduse lui Dimitrie Gusti ...