Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară în istorie, deci, capitalismul se confrunta cu un adeversar real şi nu doar ideologic, care îşi propunea să crezee un om nou şi o lume nouă, o lume eradicată de capitalism şi de exploatare. Acest conflict a durat din 1922 şi până în 1991, atunci când URSS a dispărut.
Politica economică a autorităţilor sovietice, extrem de dogmatică, s-a bazat pe etatizarea completă a producţiei industriale, pe colectivizarea agriculturii şi pe dezvoltarea explozivă a industriei grele. Cererea şi oferta de bani şi de bunuri au fost substituite prin planificarea centralizată (gosplan) a emisiunii monetare, a producţiei de bunuri de consum şi de bunuri de capital, a salariilor, a preţurilor şi a consumului, precum şi pe dezvoltarea accelerată a industriei grele. Această politică era evident antagonică în raport cu principiile fundamentale ale capitalismului de tip laissez faire definite de preşedintele Harding. Socialismul de tip sovietic era de fapt un capitalism întors pe dos. În acest tip de socialism, rolul statului era acela de a substitui piaţa prin planificarea centralizată a tuturor activităţilor economice. În aceste condiţii, banca centrală a URSS şi sucursalele sale teritoriale aveau rolul de planifica, de a organiza şi de a controla în mod riguros emisiunea şi circulaţia banilor în conformitate cu obiectivele planurilor cincinale aprobate de PCUS şi de guvernul sovietic.
Într-o ţară epuizată datorită uriaşelor pierderi umane din perioada primului război mondial şi a războiului civil (1918-1922), un asemenea proiect părea utopic. Cu toate acestea, URSS a devenit, după un deceniu de industrializare explozivă (1928 – 1938), o putere industială de primă mărime, într-o perioadă în care majoritatea statelor lumii erau afectate în mod dramatic de recesiune, de şomaj, de epidemii de tifos, de holeră şi de malarie, dar mai ales de sărăcie endemică. Desigur, acest succes a implicat sacrificii enorme: privaţiuni, reprimarea duşmanilor poporului, lagăre de muncă şi colectivizarea forţată a ţăranilor.
A urmat al cel de-al doilea război mondial, un război pe care sovieticii l-au câştigat alături de aliaţii lor anglo-americani şi francezi. Însă, cu aproximativ un an înainte de încheierea acestui flagel, a avut loc la Bretton Woods, o mică staţiune balneară americană, o conferinţă internaţională care a reprezentat un moment crucial al istoriei postbelice. Cu acel prilej s-a decis, în doar trei săptămâni (1-22 iulie 1944), configuraţia postbelică a sistemului monetar internaţional, o configuraţie care a rămas neschimbată până în ziua de azi.
Prin Acordul de la Bretton Woods s-a decis ca sistemul monetar bazat pe etalonul aur (gold standard) să fie transformat radical. Conform acestui acord, dolarul american a devenit singura monedă cu acoperire în aur (o uncie de aur = 34,92 dolari), restul monedelor urmând să aibă un anumit curs de schimb în raport cu acest dolar-aur. Această variantă a acordului este denumită planul american sau planul White. Însă, la Bretton Woods s-a mai pus în discuţie şi planul englez sau planul Keynes. Planul Keynes era complet diferit de cel american. John Maynard Keynes a propus atunci înfiinţarea unei bănci internaţionale care să emită o bancnotă globală, bancorul, în scopul finanţării schimburilor comerciale externe, prin acordarea unor credite proporţionale cu volumul acestor schimburi şi a decontării per sold a acestor schimburi, în cadrul unui sistem denumit clearing multilateral. Evident, americanii şi-au impus atunci planul lor de restructurare a sistemului monetar internaţional. În ultima instanţă, acest plan implica renunţarea voluntară la una din cele mai importante componente ale suveranităţii naţionale: dreptul guvernelor de a emite monedă în funcţie de interesele naţionale. Cea mai importantă prevedere a planului White este cea referitoare la independenţa băncilor centrale în raport cu propriile guverne şi la stricta dependenţă a acestora în raport cu Fed şi cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), acolo unde Fed are dreptul de veto în procedurile decizionale. Cu alte cuvinte, cei care au semnat atunci acordul de la Bretton Woods au acceptat ca băncile lor de emisiune să devină sucursale ale Fed, sucursale care să pună în aplicare politicile monetare americane şi nu cele naţionale. „Pare un fleac, dar această discretă capitulare a determinat o dependenţă sine die a întregii lumi de dolar şi a privat toate ţările, fără excepţie, de suveranitate economică”. (16)
Reprezentanţii URSS au participat la conferinţa de la Bretton Woods, unde americanii le-au făcut o ofertă foarte tentantă în ceea ce priveşte puterea decizională a ţării lor în cadrul FMI. Iar sovieticii au semnat Acordul de la Bretton Woods. Dar Stalin a respins ulterior oferta anglo-saxonilor şi Sovietul Suprem al URSS nu a ratificat acest acord. De ce? Pentru că rolul URSS în cadrul FMI ar fi fost un rol subaltern în raport cu SUA şi Marea Britanie. Drept urmare, el nu a acceptat ca banca centrală a URSS să devină o „clonă” a Fed. (17) În plus, Stalin a creat o zonă economică şi monetară comună în cadrul aşa numitului CAER, iar în cadrul acestei zone de liber schimb a fost adoptată o monedă scripturală, rubla transferabilă, după modelul propus de Keynes pentru bancor. Sistemul bancar care coordona comerţul şi investiţiile din cadrul CAER era format din două bănci: Banca Internaţională pentru Cooperare Economică (BICE) şi Banca Internaţională de Investiţii (BII). S-ar putea spune că zona CAER şi rubla transferabilă sunt precursoarele actualei ZE şi a monedei euro, iar BICE şi BII – ale FMI şi BM…
