Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER s-a autodizolvat. Miza acestui conflict a fost de tipul: „câştigătorul va lua totul”. Şi exact aşa s-a întâmplat. După implozia CAER, autorităţile postcomuniste din această fostă „piaţă comună” s-au confruntat cu mari dificultăţi, adeseori insurmontabile, în ceea ce priveşte reglementarea şi managementul procesului de tranziţie spre capitalism.
În primul rând, în toate aceste ţări nu existau rezerve valutare suficiente pentru derularea fiabilă a importurilor şi a exporturilor. Iar dacă au existat, ele nu au mai putut fi gestionate eficient datorită disoluţiei sistemului planificării centralizate. În fostul CAER nu era nevoie de asemenea rezerve. Dacă o întreprindere din România exporta mobilă în URSS, iar o altă întreprindere românească importa calculatoare din RDG, aceste tranzacţii erau cuantificate în ruble transferabile şi se derulau prin BICE, fără ca BNR să-şi bată capul să procure rezerve valutare. Pe de altă parte, rezervele valutare aferente derulării comerţului cu ţările capitaliste erau insuficiente şi sporadice, deoarece aceste ţări nu erau membre ale FMI. Din acest motiv, volumul schimburilor comerciale ale ţărilor din fostul CAER cu ţările capitaliste a atins praguri critice, iar stocurile de bunuri destinate comerţului exterior au fost vândute aproape pe nimic sau devalizate în 1990.
În al doilea rând, sistemele financiar-bancare din zona CAER erau complet diferite comparativ cu cele din economiile capitaliste. În economiile capitaliste, rolul băncilor este acela de a pune în mişcare consumul, producţia şi investiţiile prin acordarea de credite în funcţie de fezabilitatea financiară a activităţilor creditate. În economiile socialiste, creditarea consumului, a producţiei şi a investiţiilor nu reprezintă un atribut al bancherilor, ci al decidenţilor politici. În capitalism, deci, relaţia dintre costurile şi beneficiile proiectelor economice este primordială, iar în socialism nu contează prea mult nici costurile şi nici beneficiile, ci doar producţia. Drept urmare, băncile din zona fostului CAER au continuat să plătească salarii în întreprinderile de stat şi după 1990, deşi, aşa cum am arătat, aceste companii nu-şi mai puteau exporta producţia, iar produsele fabricate pentru consumul intern nu mai erau rentabile datorită deprecierii monedelor naţionale în raport cu valutele de referinţă. De exemplu, un turist american care vizita Rusia în 1992 putea cumpăra cu 1 dolar mărfuri ruseşti care valorau 18,5 dolari în ţara sa natală. (18) Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România: în 1990, zeci de mii de compatrioţi treceau zilnic graniţa de la Moraviţa pentru a vinde la Belgrad sau la Novisad tot ce se mai găsea atunci prin magaziile întreprinderilor sau în magazine. În acest context, s-au declanşat procese inflaţioniste care au pus pe butuci şi întreprinderile şi băncile.
În al treilea rând, necesitatea stringentă a constituirii unor rezerve valutare strict necesare pentru derularea fezabilă a tranzacţiilor comerciale cu ţările occidentale a implicat atât privatizarea intempestivă a companiilor de stat din economia reală şi a băncilor, multe dintre acestea fiind falimentare, cât şi deprecierea fără precedent a cursurilor de schimb ale monedelor naţionale. Cu alte cuvinte, trecerea de la socialism la capitalism a implicat următoarea dilemă: suveranitate sau prosperitate? Şi toată lumea a optat atunci pentru prosperitate. Dar costurile acestei opţiuni au fost teribile: reducerea drastică a numărului de locuitori şi pierderea suveranităţii economice.
ml – milioane locuitori, PIBPC – produsul intern brut în preţuri constante pe locuitor, di – dolari internaţionali (dolarul internaţional este un etalon monetar care are aceeaşi putere de cumpărare în toate ţările lumii), PIBM – ponderea companiilor multinaţionale în produsul intern brut realizat de companii, exprimată în procente, PPC – puterea de cumpărare a dolarului într-o anumită ţară comparativ cu cea din SUA, G 17 – celelalte state din UE. Sursa datelor: www.imf.org
Într-adevăr, datele precedente reflectă faptul că ţările ex-socialiste care au aderat la UE au înregistrat în ultimii 27 de ani o creştere semnificativă a produsului intern brut calculat în dolari internaţionali. Cu toate acestea, rata medie a depopulării acestor ţări a fost în perioada menţionată de 7,4%, iar în Lituania, Letonia, Bulgaria şi România nivelul acestui indicator a atins praguri critice: 27,2%, 22,2%, 19% şi 16,3%! (18) Ca să nu mai vorbim de faptul că Ungaria, Slovacia, România, Cehia şi Estonia şi-au pierdut în mare măsură suveranitatea economică pe care au cedat-o aproape pe nimic companiilor multinaţionale. Oare ce viitor mai au aceste ţări?
Dacă extindem studiul de caz prezentat anterior la nivel global, putem observa că economia globală era acum trei decenii o economie unipolară, o economie în care exista o singură monedă cheie (dolarul american) şi o singură bancă globală de emisiune(Fed). În prezent, însă, acest monopol american a devenit un oligopol după apariţia la începutul acestui mileniu a monedei euro şi a BCE. Mai mult, „excepţionalismul” american a fost fisurat nu doar de bancherii şi de guvernele din ZE, ci şi de Beijing şi de Kremlin. Cu alte cuvinte, lumea unipolară de acum trei decenii s-a transformat într-o lume multipolară. Oare de ce?
