Cine ne sunt părinții ? (I):

Hamilton Greene:

,,Am fost singurul copil al lui Frances Harris din Virginia

Și al lui Thomas Greene din Kentucky,

De sânge brav și vrednici de laudă amândoi.

Lor li se cuvine toată cinstea:

Judecător, membru al Congresului, conducător de Stat.

De la mama-mea moștenit-am

Vioiciunea, fantezia, felul de a vorbi;

De la tatăl meu – voința, judecata, logica.

Slavă deplină lor, pentru orice folos adus-am poporului!”;

Elsa Wertman:

,,Eram o țărancă din Germania,

Cu ochi albaștri, rumenă, fericită și puternică.

Și întâi am lucrat  la Thomas Greene. Într-o zi de vară, când nevastă-sa era plecată,

El s-a furișat în bucătărie și m-a luat de gât,

În timp ce eu îmi întorceam capul. Apoi, părea că nici unul dintre noi

N-a mai știut ce se petrece.  Și am plâns pentru ceea ce avea să se întâmple cu mine.

Și plângeam, și plângeam, pe măsură ce taina mea începea să se dea în vileag.

Într-o zi, doamna Green spuse că înțelegea

Și că n-avea să-mi pricinuiască nici un necaz

Și, lipsită de copii fiind, avea să-l adopte.

Bărbatu-său îi dăruise o fermă, spre a o potoli.

Așa că ea se-ascunse în casă și împrăștie zvonul,

De parcă povestea aceea ar fi urmat să i se întâmple ei.

Și totul a mers bine și copilul s-a născut. – Au fost amândoi atât de buni cu mine!

Mai târziu m-am căsătorit cu Gus Wertman, și au trecut ani.

La adunările politice însă, când asistența credea că plâng,

emoționată de elocvența lui Hamilton Greene-

nu asta era,

Nu”! Ci voiam să strig:

,,Ăsta e fiul meu! Ăsta e fiul meu!”.

 (Edgar Lee Master ,, Antologia orășelului Spoon River”)

xxx

Cine ne sunt părinții? (II) Citesc în ediția din 30.05.2018 a cotidianului New York Times cum că liderii politici irlandezi își cer scuze pentru adopțiile prin care la 150.000 de copii li s-a contrafăcut  identitatea, considerându-le drept erori istorice. Pentru început e vorba de 126 de persoane față de care s-a recunoscut că între 1946 și 1969 li s-au falsificat certificatele de naștere. Problema care a fost pusă de unul din avocații acestor persoane a fost că ,, identitățile lor, moștenirea lor, cine sunt  și de unde provin  sunt lucruri fundamentale și neliniștitoare dacă nu le ai”. Totul a plecat de la faptul că societatea irlandeză stigmatiza mamele necăsătorite, făcând presiuni pentru ca ele să renunțe la noii născuți. ;,Dacă doreai să-ți păstrezi copilul, ți se spunea că ești egoistă, acest lucru reprezenta un stigmat, nu ar trebui ca noul născut să aibă dreptul să aibă doi părinți? ” a explicat una din persoanele adoptate în acest fel.  Nu căutăm noi în părinți acele lucruri pe care dorim să ne definească, să ne susțină identitatea?  Ce facem când găsim incompatibilități cu cei care ne sunt părinți?

***

Cine ne sunt părinții? (III). Am cunoscut odată un mic patron din lumea construcțiilor. Când l-am întâlnit prima dată, omul mi s-a părut a fi un șmecheraș și așa s-a și dovedit că era. Fura din materialele de la construcția caselor pe care trebuia să le ridice, încărca nota contabilă și le trăgea și la măsea. Am aflat apoi că s-a căsătorit, dar nu avea copii. Într-o bună zi și-a luat nevasta și s-a dus la o casă de copii și a înfiat o fată. Gestul mi-a schimbat percepția asupra lui. Nu mult după aceea, s-a îmbolnăvit, a făcut diabet, la început a orbit și apoi a murit. Avea 44 de ani. Cu atât mai mare a fost supărarea părinților  cu cât cel în cauză locuia nu doar în același sat cu ei, ci chiar în aceeași gospodărie. Au fost martorii suferinței și agoniei lui, a singurul lor copil.

Mama lui nu o putea suferi pe noră și a izgonit-o spunându-i ceva de genul, băiatul meu este în pământ și tu să stai în casa noastră? Te duci la mă-ta cu tot cu fată!. Văduva a plecat împreună cu fata adoptivă la casa părinților ei, dintr-un sat vecin.

Gestul nu a trecut neobservat și lumea începuse să o admonsteze pe femeie, ba că nora  ar fi fost singura speranța pentru bătrânețile lor, ba că nepoata semăna foarte mult cu fiul ei. Informația i-a intrat celei în cauză în cap și a început să o lucreze. Dacă nu mă înșel, în termeni de psihologie cognitivă, asta se numește ,,efectul vagonului de dormit”. Așa se face că după plecarea nurorii și a fiicei ei, bătrâna a luat autobuzul și s-a oprit direct la casa de copii, de unde fiul ei adoptase copila și a aflat cine a fost mama ei naturală. Când i s-a spus că aceasta locuiește într-un sat de la munte a intrat la bănuieli, căci acolo ridicase o casă  fiul ei.

Într-o bună zi s-a hotărât să ajungă în satul acela de la munte. A găsit-o pe femeia care și-a dat copila la casa de copii și așa a aflat că băiatul ei o lăsase gravidă și tot el  aranjase cum să scape de copilă. Bătrâna a înțeles că înainte de a muri, știind că va muri, băiatul ei și-a înfiat propriul fiică, cu credința că părinții lui vor avea grijă de ea. Ceea ce, cu oarece ocol, chiar s-a întâmplat.

Nu doar mamei nu i-a mărturisit fiul cum stau lucrurile, deși ar fi avut tot timpul în față,  ci nici soției. Bănuiesc că s-a temut ca nu cumva soția să-i ducă fata la orfelinat. Doar prin căutarea adevărului de către soacră, l-a putut afla aceasta. În cele din urmă, bătrâna și-a chemat înapoi  nora cu nepoata. Fata a crescut, s-a măritat și acum lucrează în Italia.

Toată această poveste s-a petrecut într-un sat din Bucovina. De atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani. Ceea ce m-a impresionat în toată această istorie a fost  atitudinea soției celui în cauză. Fusese mințită la căsătorie, fusese dată afară din casă de mama soțului, nu s-a recăsătorit, nu și-a abandonat copila înfiată, a avut grijă de ea ca și cum ar fi fost a ei. Între timp socrii au murit,  și ea a fost aceea care a avut grijă de toate. Stă în casa lor și se îmbracă numai în negru, precum măicuțele de la mănăstire și nu se prea înțelege cu fata.

Ce înțelegem din această istorie? Cum copilul sparge toate tiparele diadice, tată bun – tată netrebnic, soacră – noră, personaje pozitive – personaje negative, alb-negru, de la plus doi la minus doi, adică de la dragoste la ură,  pe modelul scalei lui  Lickert, unde indiferența este zero, media aritmetică dintre spiritul religios și egoismul pur, plus  un întreg arsenal de semnificanți implantat în capul nostru și pe care-l purtăm cu noi în toate ocaziile, așa cum îl descrie Kafka, pentru a produce ideile juste și pe baza cărora poți învinovăți! O spun cu claritate Deleuze și Guattari: ,, Oricând se pot stabili nişte raporturi binare, ,,cap plecat- cap ridicat”, ,,portret-sonoritate” şi apoi, imediat, nişte relaţii biunivoce, ,, cap plecat- portret”, ,, cap ridicat- sonoritate”- e stupid, atât timp cât nu vezi pe unde şi încotro fuge sistemul, cum devine şi ce element va juca rolul de eterogenitate, corp saturant, care face să deraieze întregul ansamblu şi care sparge structura simbolică, ca şi interpretarea hermeneutică, ca şi asociaţia laică de idei, ca şi arhetipul imaginar” .

xxx

Cine ne sunt părinții ? (IV). Țăranul purta ițari și cămașă, ambele de culoare albă, din cânepă sau in.  Sâmbătă seara se dezbrăca, și toate ajungeau într-un ciubăr cu apă călduță. Luni, gospodina din casă le ,,zmăcălea”, adică le prespăla cu săpun de casă, le clătea, le aranja apoi într-un obroc ( un butoi de lemn înalt și îngust), iar deasupra punea o față de pernă cu cenușă de răchită, – răchita dă o cenușă alba la culoare -,cusută, ca să nu iasă cenușa din ea, și turna trei, patru găleți de uncrop ( apă fiartă), până peste nivelul feței de pernă. Lucrurile erau apoi lăsate o noapte. Cenușa avea rolul de dezinfectant. A doua zi femeia le scoatea într-un ciubăr și le spăla cu un săpun de casă de-amânuntul, apoi le punea într-o coșarcă de nuiele și se ducea la râu. Acolo, pe o scândură, lucrurile erau ,,prănicate”, adică bătute cu o bucată de scândurică și apoi clătite. Spălarea se făcea fie vara, pe căldură, fie iarna, în apa în care mâinile înghețau. Într-o istorie a suferinței femeii sau într-o istorie  a reumatismului poliarticular nu poate absenta capitolul ,,spălatul rufelor”.

Când o fată se mărita  și era adusă în casa băiatului, ea se ocupa de spălatul rufelor soțului, ale socrului și ale eventualilor frați ai acestuia, prelua sarcina pe care, până atunci, o făcuse mama soțului. Și dacă acolo existau mai mulți băieți se spunea despre proaspătele căsătorite că au nimerit într-o casă grea. Iar ele știau ce le așteaptă și-și asumau sarcina aceasta, ea făcea parte din ,,zestrea” soțului în căsătorie.

Cât privește căsătoriile ele erau pline de risc pentru fete. Era unul care după însurătoare, s-a dus la casa nevestei, căci  el nu avea. Iar nevasta fusese orfană de tată și stătea cu maică-sa.  Când bărbatul se îmbăta, văzându-se stăpânul absolut, le bătea pe cele două femei, și pe nevastă și pe soacră. Ele fugeau și se ascundeau în vecini! Atunci el ieșea din casă, se ducea în mijlocul drumului și urla în miezul nopții: ,,Unde v-ați ascuns? Unde sunteți? Veniți la casa voastră!”. Iar lumea în sat, pe după perdele, râdea! Așa era  pe vremea aceea, de suferind se râdea!

Ca precauțiile fetei să fie spulberate, nu  puține erau cazurile când  ea era ,,furată”. Citesc în documentata monografie ,,Vicovu de Jos din povestirile sătenilor”   a lui Victor Iosif: ,,Tănase a lui Vasile Carcea avea 23 de ani când a pus ochii pe cea mai bună fată din satul vecin. O chema Mărgălina lui Ion Pantea, gospodar cu avere în Vicovu de Sus. În duminica ceea tocmai a fost la horă și se întorcea acasă când sfințea soarele. Numai ce și-a dat opincile jos și s-a suit pe vatră. Și, cum se încălzea la foc, au intrat în casă trei. Unu’ a luat-o în brațe, unu’ o ținea de picioare și unu a apucat un cojoc de pe pat și încălțările. Iar taică-su s-a prins de dânsa și se tânguia: ,, Mărgălinuță, ce vrei să faci tu, Mărgălinuță?” Afară aștepta sania cu doi cai ca doi zmei. Nu erau porți pe-atunci, numai niște drugi de lemn. Îi împingeai și intrai în ogradă. Când au ajuns la gard, i-au dat cu bota moșneagului pân-a scăpat mâinile. Au pus-o pe sanie, s-au suit toți trei, au pocnit din bici și …s-a dus Mărgălina. Și dus-a fost până-n ziua de azi, c-amu-i dusă-n mormânt”. Așa era pe vremea aceea, fetele mai bogate erau ,,furate”, apoi violate, apoi negociate, în aranjarea căsătoriei, de o parte fiind răpitorul devenit violator, de cealaltă parte stând tatăl.

Avea 5 ani când a devenit orfană. Mai avea o soră, cu doi ani mai mică. A fost crescută cu spaime,  că nu o are decât pe maică-sa și  frica de bărbați. Bărbatul este ceva rău care-ți poate face rău. Când a ajuns să fie ea mamă le învăța pe ,,copcile” să  meargă prin șanț, nu pe trotuar, iar dacă văd că din față  vine un bărbat, să fugă  pe prima uliță care le iese în cale. Spaima de bărbat era acolo, de generații, se transmitea de la mama la fiică. Așa că atunci când un flăcău i-a intrat în curte și i-a cerut mâna s-a temut tare. El era dintr-o familie considerată ,,grea”, cu renume de oameni harnici și serioși, din partea cealaltă a satului. S-a dus cam cu frică după el, deși l-a îndrăgit.  A văzut repede că omul ei era ,,altfel”. Niciodată nu i-a spus o vorbă ,,rea”. Și a început să-l iubească. A venit războiul, i-a purtat de grijă. Au avut mai mulți copii împreună dar, ca un făcut, trei, și erau băieți,  i-au murit de mici. A rămas cu ceilalți patru, trei fete și un băiat. Purta cu ea grija să nu-i moară băiatul.

S-a schimbat regimul și socrul și bărbatu-su au început să fie hărțuiți, că au făcut politică burghezo-moșierească  și, în plus, fuseseră declarați și chiaburi. Socrul a apucat să moară, nu a plătit nimic din ce, pesemne, i se pregătea.

Într-o noapte a fost trezită din somn că a dat trenul peste bărbatu-su și că e la spital. Nu cum mult timp înainte visase cum o locomotivă mare, neagră, trece peste gâtul ei. Avusese presimițiri, bănuia că se va ajunge aici.  După schimbarea regimului  soțul îi fusese încătușat cu lanțuri la picioare și la mâini și avusese  norocul că unul din cei doi jandarmi s-a dus în tufișuri, să-și facă nevoile, timp în care celălalt i-a spus să țină aproape de oamenii din față, că au ordin să-l împuște și să spună apoi că a încercat să fugă de sub escortă. Așa era pe vremea aceea, te arestau chipurile, pentru cercetări, îți puneau lanțurile  și te împușcau pe drum.

Când a ajuns la spital, el era deja mort. Văduvă, cu patru copii, mergea în grajd și jelea. Maică-sa își trimitea nepoatele  să o păzească, să nu facă vreo nenorocire. La înmormântare au venit toate rudele soțului, iar un cumnat i-a luat băiatul, pe motiv că e singurul din familie care mai poate duce numele mai departe și că vine iarna. I-a redeșteptat astfel spaima.

Într-o zi, mergând la câmp, a fost oprită de o vecină. O ia la rost, cum de a dat băiatul din casă, dacă cumnatul vroia să aibe copii, să fi luat una din fete, ăsta era adevărul, el nu avea copii și vroia unul. Femeia vine acasă și o întreabă pe maică-sa, dacă e adevărat că a avut un băiat și l-a dat cumnatului. Maică-sa rămâne trăznită și îi spune ceva de felul, fato,  du-te și plângi până nu oi mai putea, strică-te de cap cu totul, cum, tu ai uitat că ai avut un băiat și l-ai dat de-acasă?

Au încercat unii să-i facă curte, colectivizarea nu începuse, avea pământ și era tânără. A refuzat. La bătrânețe una din fiice a întrebat-o de ce nu s-a recăsătorit. I-a spus că noul soț ar fi vrut să aibă urmașii lui și mai mult ca sigur că și-ar fi bătut joc de copiii „fostului”, nu-i putea face una ca asta celui pe care l-a îndrăgit atât de mult și care a respectat-o cum nimeni altul nu ar fi făcut-o.

Nu și-a putut recupera băiatul, deși o dată a încercat. Aflase de la copil că ajunsese rău, într-o lume a violenței. Era bătut până la sânge. Îi era rușine să vorbească despre asta  cu cel ce-i luase copilul, să nu-l supere,  era singurul ei sprijin, autoritățile o hărțuiau să se înscrie în colectiv,- a fost ultima din sat care a semnat -, și apoi satul o pizmuia. Așa era pe vremea aceea, cei săraci, și nu erau puțini aceștia, au crezut în comunism! Frustrările de zeci de ani au născut  așteptări și au primit mult doritele speranțe !

Își  vedea băiatul odată pe an, vara, când era vacanță. Se înduioșa până la lacrimi când acesta o îmbrățișa, dovadă că o înțelegea. Simțea că era numai al ei. Când pleca de lângă ea,  pentru că  începea școala, o apuca iar îndoiala, că-l împărțea. Și plângea.

Cum citim lucrurile? Există un nivel macrosocial, pe care omul nu-l poate controla, ba, mai mult, este la discreția lui: războiul, schimbarea de regim, politica regimului, hegemonia guvernării. Există un nivel intermediar, cel al comunității, al presiunii acesteia, la care cu greu faci față, spațiul urii, al  invidiei și cel al abuzării femeii, în general.  Există apoi un nivel al relațiilor interpersonale, cel ce are în vedere rudele, în care ai putea negocia. Dar și aici trebuie să fii într-o anumită poziție. În cazul de față, femeia stătea în casa soțului și acest lucru o făcea vulnerabilă. La asta trebuie adăugat vulnerabilitatea  dată de  condiția ei de văduvă ce are responsabilitatea a patru copii. Există apoi evenimentul major: moartea soțului, care schimbă radical destinul celei în cauză. Vorbim apoi de efectele perverse ale unei decizii: violența asupra băiatului, de care se simte răspunzătoare.  În discuție intră și amnezia, pierdere a memoriei, care se citește ca mecanism de apărare în fața unei puternice angoase.

Firul care leagă toate aceste planuri este cel al învinovățirii,  din partea autorităților, a sătenilor, a rudelor, în dorința lor de a o face să sufere. Iar copiii au fost martori la toate acestea. Singurul reazăm pe care l-a avut în viață a fost credința. Un gând al lui Simmel ar putea să ne ilumineze aici: ,,Cine simte tot timpul vieții sale o existență ascunsă, atemporală a sufletului, care este legată invizibil de aceste realități, acela va percepe viața, în întregul ei, așa cum a fost ea determinată și limitată, ca pe o aventură față de acel destin transcendent și unitar în sine”.

A prins momentul când istoria i-a dat dreptate. Nu s-a bucurat de această victorie, nedreptățile nu puteau fi reparate. Ca una  care nu a lipsit duminica de la biserică privea viața fără patimă, pesemne considera că  așa i-a fost scris.  A trăit așa până în ziua când internată fiind în spital și-a văzut fiul, venit din celălalt colț al lumii, între două avioane, în cadrul ușii. Bănuia că  va muri. S-a stins din viață  împăcată cu gândul că  el nu a judecat-o niciodată și că a iubit-o.

xxx

Fetișizarea copilului:  O pereche, soț-soție definită printr-o puternică unitate psihică și spirituală, cam așa i-aș caracteriza pe părinții lui Elias Canetti. Soțul murind, mama își folosește copilul drept fetiș, înlocuitor al lui, în nevoia de refacere a unității spirituale. Orfanul, spun Deleuze și Guattari, este deteritorializat și deteritorializant. Nu este cazul aici, unde  mama își teritorializează fiul cu reprezentarea ei despre soț: ,,Așa s-a întors la vechea ei dragoste – teatrul, păstrând astfel vie și amintirea tatălui cu care discutase mereu despre aceste lucruri. Se străduia să nu mă influențeze. După fiecare scenă vroia să știe cum am înțeles-o și, înainte ca ea însăși să spună ceva, îmi dădea mie cuvântul. Câteodată, când se făcea târziu și ea uita de timp, citeam mai departe și mai departe, simțeam cum se entuziasmează și cum nu se gândește să termine. Eram și eu puțin vinovat când se ajungea atât de departe. Cu cât reacționam mai rațional, cu cât găseam mai multe lucruri de spus, cu atât mai puternic o năpădeau vechile trăiri. Îndată ce începea să vorbească despre una din aceste pasiuni care deveniseră rațiunea existenței ei, știam c-o să mai dureze; nu mai era important că trebuie să merg la culcare, ea însăși se putea despărți tot atât de greu de mine ca și eu de ea; îmi vorbea atunci ca unui adult, lăuda cu exuberanță un actor dintr-un anumit rol, îl critica pe altul care o dezamăgise, dar asta se întâmpla rar. Cu maximă plăcere vorbea despre ceea ce asimilase fără nici o greutate, cu totală dăruire. Nările larg deschise începeau să-i tremure puternic, ochii ei mari, cenușii, nu se mai uitau la mine, cuvintele nu-mi mai erau adresate mie. Simțeam că vorbea cu tata, când era așa de pătrunsă și, poate că eu însumi, fără să bănuiesc, deveneam tatăl meu. N-o trezeam prin întrebări copilărești și știam să-i stârnesc entuziasmul”.

Relațiile cu mama s-au rupt între timp. Un prieten mă face atent în legătură cu un text al lui Françoise Dolto care ar putea explica această ruptură, dincolo de ceea ce susține Canetti: ,,Pentru copilul de la cinci ani în sus – băiat sau fată – ar fi preferabil ca mama și tatăl să aibă, fiecare în parte, propria sa viață afectivă și sexuală, pentru ca acest copil să nu fie pus în situația de a se considera și copil și totodată, soț al mamei sau al tatălui său, ceea ce îi blochează dinamica de structură. Este primejdios ca fantasma de a fi  soț să se vadă confirmată de realitate”.

xxx

Scrierea ca taină și lume. Elias Canetti mărturisește în ,,Limba salvată. Istoria unei tinereți” o întâmplare din copilărie, de pe vremea când nu era încă școlar:  ,, În ziua aceea, pe care nici un membru al familiei n-o va uita, stăteam ca totdeauna la poartă și o așteptam. Abia a apărut și eu am început cu cerșitul: ,,Lasă-mă să văd scrisul!”. N-a spus nimic, eu știam că începe iar și nimeni nu ne-ar fi putut despărți în această clipă unul de altul. Și-a scos încet ghiozdănelul, apoi caietele, le-a răsfoit încet și mi le-a băgat repede sub nas. Eu le-am apucat, ea mi le-a tras înapoi, sărind de lângă mine. De la distanță îmi arăta un caiet deschis și striga:,,Ești prea mic! Ești prea mic! Nu știi încă să citești!”.(…). Dintr-o dată am lăsat-o în pace și am ocolit casa prin curtea bucătăriei ca să aduc securea armeanului cu care voiam s-o omor. Acolo erau lemnele tăiate și clădite, securea era pusă alături, armeanul nu era prezent, am ridicat-o în sus și ținând-o drept în fața mea am mărșăluit spre grădină cu un cântec funebru pe buze, pe care-l repetam neîncetat: ,,Agora vo matar a Laurica! Agora vo matar a Laurica!- Acum o voi omorî pe Laurica! Acum o voi omorî pe Laurica!”.

xxx

Sinuciderea mamei. În impresionanta sa carte ,,Poveste despre dragoste și întuneric”,  Amos Oz povestește cum a trăit, la treisprezece ani, momentul sinuciderii mamei: ,, Mama a crescut înconjurată de o viziune culturală angelică de o frumusețe încețoșată, ale cărei aripi s-au zdrobit în cele din urmă de caldarâmul prăfos și fierbinte din piatră de Ierusalim. A crescut ca fiica frumoasă și rafinată a morarului, a devenit adulta de pe strada Dubinska,      ( în Polonia, în perioada interbelică n.n.), cu livadă, bucătăreasă și servitor, unde probabil că a fost crescută ca păstorița din tabloul pe care îl ura, păstorița cea împodobită, cu obrajii trandafirii și trei jupoane”.

,,Poate că ar fi putut îndura strângând din dinți, greutățile și pierderile, sărăcia sau cruzimea vieții casnice. Dar ceea ce n-a putut îndura, așa mi se pare, a fost sordidul”.

Scriitorul își amintește că ,, în săptămânile și lunile care au urmat morții mamei nu m-am gândit nici o clipă la suferința ei. Mi-am astupat urechile la strigătul neauzit de ajutor care a rămas în urma ei și care poate că plutise întotdeauna în aerul din apartamentul nostru. Nu era în mine nici un strop de milă. Nu i-am simțit lipsa.N-am jelit moartea mamei mele: eram prea rănit și furios ca să mai fie loc pentru o emoție. (…). Eram furios pe ea pentru că a plecat fără să-și ia rămas bun, fără o îmbrățișare, fără nici o explicație: la urma urmei, mama nu era în stare să se despartă nici măcar de cineva cu totul străin, un comisionar sau un negustor ambulant de la ușă fără să le ofere un pahar cu apă, fără un zâmbet, fără  o mică scuză și o vorbă bună.(..) Așa se pleacă, cu grosolănie, în mijlocul unei fraze? Și totuși, ea însăși punea întotdeauna accentul pe tact, pe politețe, comportare curtenitoare, permanenta grijă să nu-i rănești pe ceilalți, atenție, sensibilitate! Cum a fost în stare? ”.

După acest moment a urmat un altul, al autoînvinovățirii: ,, Când am încetat să o urăsc pe mama am început să fiu dezgustat de mine. (..). Dacă mama m-a părăsit așa, fără să arunce măcar o privire înapoi, cu siguranță era un semn că nu m-a iubit deloc niciodată: dacă iubești pe cineva, asta m-a învățat ea, îi ierți orice, în afară de trădare. Îl ierți chiar și când te bate la cap, când își pierde șapca, când lasă dovleceul în farfurie. (…). Faptul că nu mai eu n-am putut fi iubit, că mama a fugit de mine, dovedea doar că în mine nu e nimic de iubit, că nu merit iubire. E ceva greșit în mine, ceva foarte rău, ceva dezgustător și cu adevărat îngrozitor, mai nesuferit decât un defect fizic sau mental, sau chiar decât nebunia”.

xxx

Scrisorile sunt de tot felul. Sunt scrisori de bucurie, sunt scrisori de durere, sunt scrisori care te înflăcărează, sunt scrisori care te îngheață. ,,Bunica mea, Virginia Cuciurean, fiica lui Ștefan și a Solomiei, din comuna Frătăuții Noi, județul Suceava a avut un frate, cu șaptesprezece ani mai mare căruia bunica îi spunea ,,bădița Nechifor”,  un fel de a-l respecta. Acesta se căsătorește în casa părintească  cu o fată pe nume Iulita. Cu aceasta are o fiică pe care care o cheamă Ștefania. Aceasta, la rândul ei, se căsătoreșe în comuna Băhrinești,  acum teritoriu ocupat, cu Profir Haladiuc, cel mai mare chiabur din sat, având restaurant, brutărie, abator. Aducea butoaie de băutură de la Giurgiu și le comercializa în Băhrinești și în împrejurimi, la nunți, botezuri, petreceri..

După ocuparea Bucovinei de Nord ( de către sovietici n.n.), fiind cel mai mare chiabur al locului, i s-a confiscat toată averea, iar pe el și pe cei trei copii ai săi i-au dus în lagăr, în Siberia. Soția a rămas acasă, fiind însărcinată și nu după mult timp a murit la naștere, și ea și copilul.

Soțul ei, Profir, a ajuns în lagăr cu cei trei copii, Petrică, Dionisie și cu o fată căreia nu-i știu numele. În lagăr era foamete, păduchi, râie, căpătau deportații diaree și mureau pe capete. De foame a murit și fata lui Profir care avea șapte ani. Să poată salva de la moarte pe cei doi copii, tatăl a tranșat corpul fetiței și le-a dat carnea fraților. Petrică a mâncat, Dionisie nu a vrut cu riscul să moară și el de foame. Profir a fost împușcat.

În casa lor s-a făcut sediul C.A.P.-ului, pe Dionisie l-a luat o bătrână din sat și l-a dat la școală. Fiind foarte inteligent, a ajuns medic chirurg  în B. S-a însurat c-o învățătoare.  Petrică a ajuns profesor de matematică în  R., pe malul Prutului. Amândoi și-au schimbat numele de familie din Haladiuc în Grigoraș. În locul casei lor au primit un bordei. În 1969 au fost vizitati de un unchi, Ilie cu soția. I-a găsit, dar i-a rugat să nu-i mai caute că le fac greutăți.” ( M. B., 70 de ani, din comuna G., județul Suceava).