Al cui este copilul?: Răspunsul îl găsim într-un poem al lui Kahlil Gibran:

,,Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: ,, Vorbește-ne despre  Copii”.

Și el glăsui:

,,Copiii voștri nu sunt copiii voștri.

Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.

Ei vin prin voi, dar nu din voi,

Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.

Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,

Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteți găzdui trupul, dar nu și sufletul,

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis.

Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să-i faceți asemenea vouă,

Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri.

Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii, sunt azvârliți. ”

                                                                                           xxx

Violența asupra copilului: Citim în ,,Amintiri din copilărie”: ,,-Ia poftim de încalecă pe Bălan jupâneasă – zise părintele de tot posomorât – să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Și cu toată stăruința lui moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniți” . Paragraful ilustrează un fapt comun în trecutul,  dar și în prezentul nostru, violența ca metodă de educare a  copilului. Atât de tare au fost marcați copiii de bătaia aplicată Smărăndiței încât  a trebuit ca popa să aducă pitaci și colaci din biserică, de i-a ,,îmblânzit și treaba mergea strună”.

Prin bătaie copilul urmează să fie disciplinarizat  pentru că ,, cum îl scoli, cere de mâncare. Cât îi mic, prinde muște cu ceaslovul și toată ziulica bate prundurile, după scăldat, în loc să pască cei cârlani și să-mi deie de ajutor, dupa trebi, după cât îl ajută puterea. Iarna, pe gheață și la săniuș. Tu, cu școala ta, l-ai deprins cu nărav. Când s-a face mai mărișor are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rânduială n-am să am folos de la el niciodată” .

Două lucruri reies din zicerile lui badea Ștefan, tatăl scriitorului. Primul, înscrierea copilului în logica impusă de reproducerea vieții, logică cunoscută, asumată și pusă în practică de adult. Și apoi ideea de a vedea copilul ca o investiție: ,,nu face băietul ista atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentru dânsul până acum!”.

Discursul modernității, așa cum reiese el din textele lui Rousseau și ale lui Locke, impune o  altă viziune, diferită,  asupra copilului. Să precizăm de la bun început că el apare în cadrul unor societăți în expansiune.

Din perspectiva lui John Locke tatăl sau, la nevoie, tuturele copilului, se va ocupa de acesta  ,,până când el atinge starea libertății și înțelegerea sa e potrivită să preia cârmuirea voinței”. Atât libertatea cât și voința țin de capacitatea  persoanei, autonomă fiind, de a lua decizii. Pașii care trebuie făcuți de către adult au în vedere dobândirea de către copil a autonomiei. Este vorba de a vedea lucrurile în perspectivă și nu în datul imediat.

Pentru Rousseau copilul nu reprezintă ocazia unei investiții pe care tatăl o face, el este expresia darului pe care acesta îl primește, posibilitatea de a iubi un copil, dar care trebuie întors sub forma responsabilității față de el:  ,, în familie dragostea tatălui pentru copii se achită prin grija ce le-o poartă”.

Citind lucrurile într-o paradigmă weberiană  ( explicarea faptului social prin existența unei  învățări anterioare), vom spune că modul în care se produce educația copilului în primii ani de viață va constitui un element semnificativ în evoluția intelectuală a acestuia.  Potrivit  unui teoretician al educației, e vorba de Basil Bernstein, ,,relațiile din cadrul familiei sunt foarte diferite, în funcție de clasa căreia îi aparține familia. Astfel, dacă mama dorește să provoace o schimbare în opțiunea copilului, ea uzează mai des de poruncă în clasa inferioară și de convingere în cea superioară. Dar porunca și convingerea sunt modalități relaționale asociate unor tehnici lingvistice, unor tehnici de comunicație de complexitate variabilă, evident mai mare în al doilea caz.”(6). Aceste tehnici conduc la dobândirea de către copil a unor coduri, restrânse în prima situație și  elaborate în a doua situație, iar în acest ultim caz, aceste coduri elaborate îl pregătesc să facă față cerințelor din ce în ce mai complexe ale  sistemului școlar.

Graţie relaţiilor familiale, copiii din clasele superioare sunt avantajaţi în competiţia şcolară întrucât sunt beneficiarii unei preinstrucţii. Aşa se explică de ce copiii din clasele de jos sunt mai puţin interesaţi, mai puţin curioşi şi mai puţin informaţi decât copiii din clasele superioare. Lor le va fi  mai dificil să răspundă la limbajul abstract şi neemoţional utilizat în învăţare, ca şi la apelul la principiile disciplinei şcolare (7). Aceşti copiii întâmpină dificultăţi în înţelegerea limbajului utilizat de profesori în predarea disciplinelor – ei încearcă să traducă acest limbaj în ceea ce lor le este familiar – şi vor întâmpina mari greutăţi  în înţelegerea distincţiilor conceptuale implicând generalizarea şi abstractizarea. Altfel spus, porunca și violența aplicate copilului blochează dezvoltarea acestuia.

***

Despre socializare. Când frecventam pe vremuri Biblioteca Americană, undeva în spatele Teatrului Național,  am dat de un carte, nu foarte groasă,  a lui Margaret Mead ,,Culture and Commitement. A Study of Generation Gap”.  Reputata specialistă în antropologia vorbea despre trei tipuri de culturi: cultură postfigurativă, orientată spre trecut, în care copiii învață de la adulți,  fie ei părinți, fie ei bunici, cultură configurativă, orientată spre prezent, în care învățarea se face de la cei de generația de care aparții și culturi prefigurative, orientate spre viitor, în care adulții învață de la copii, copilul și nu tatăl sau bunicul fiind cel care  urmează să apară. De fiecare dată când am probleme cu laptopul sau telefonul mobil și sunt depășit de situație  mă gândesc la Margaret Mead. O întreagă teorie a socializării trebuie refăcută. În această lume dominată de tehnologia informației, copilul este  cel care-l învață pe adult.

***

Copilul, cel care rescrie fundamentele etice ale adultului, într-o poezie a lui  Edgar Lee Masters:

,,Eu, mânuitorul pedepselor, distrugătorul de socoteli

                             Cel ce lovea cu bice și cu spade;

                             Eu care-i urma pe-ncălcătorii de lege;

                             Eu, legalistul ne-ndurător și amar,

                              Îndemnând jurații să-l spânzure pe nebun, pe Barry Holden

                             Am fost lovit de moarte de lumina prea crudă,

                             Și m-am trezit cu fruntea însângerată în fața unui adevăr:

                             Forcepsul de oțel neîndemânatic mânuit de mâna unui doctor

                             Atingându-se de craniul odraslei mele, când intra în

                             A făcut din copil un idiot.

                             Ca să am grijă de el, m-am aplecat

                             Asupra cărților de știință.

                             Așa s-a întâmplat că rătăciții la minte

                             Au ajuns a-mi fi singura îndeletnicire pe lume.

                             Biet copil nenorocit! Tu ai fost, în cele din urmă, olarul,

                             Iar eu și toate faptele mele milostive

                             Am fost vasele mâinilor tale.”

 ***

Copilul, cel care salvează ideea creștină a milei: Citim în ,,Idiotul”, filosofia prințului Mâșkin cu privire la copil:  ,, Copilului poți să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greșită pe care adulții și-o fac despre copii; ce puțin îi cunosc și îi înțeleg, chiar părinții înșiși! Nu trebuie să ascundem nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici și că la vârsta lor e prea devreme să cunoască anumite lucruri. Ce tristă și nenorocită mentalitate! Și cât de bine își dau seama copiii că părinții îi consider neștiutori și inapți să înțeleagă, când în realitate ei înțeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că pînă și în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanță” .

Aceste cuvinte constituie preambul unei povestiri ce o are ca subiect pe Marie, prostituata, bolnava și neajutorata  tânără din cantonul elvețian unde prințul trăia. ,,Când bătrâna ei mama muri, preotul nu se sfii să o beștelească fără pic de rușine pe Marie în mod public, în plină biserică. Îmbrăcată în zdrențele ei mizerabile, ea stătea în fața sicriului și plângea. Se adunase multă lume ca s-o vadă cum plânge și merge după sicriu. Pastorul, om tânăr încă, a cărui ambiție era să devină mare predicator, se adresă mulțimii, arătând-o pe Marie: ,,Iată cine a pricinuit moartea acestei femei respectabile ( și nu era adevărat, căci bătrâna zăcea bolnavă de vreo doi ani). Uitați-vă la ea, e în fața voastră și nu îndrăznește să ridice ochii pentru că a fost stigmatizată prin degetul Domnului; iat-o desculță și zdrențăroasă, pildă vie, ca să ia aminte toate acelea care-și pierd virtutea. Și cine este ea: E chiar fiica decedatei” și așa mai departe. E de necrezut, poate, însă mârșăvia aceasta plăcu aproape tuturor.Dar aici lucrurile luară o întorsătură cu totul neașteptată: interveniră copiii, luând apărarea nefericitei, căci între timp copiii se atașaseră de mine și începură să o iubească pe Marie” .

Inițial copiii aruncau cu noroi în tânăra fată, o umileau, urlând și fluierând. Mâșkin recunoaște că ,,încetul cu încetul, începură să intre în vorbă cu mine; le-am povestit totul. Acum ( e vorba de copii n.n.) mă ascultau cu multă luare-aminte.Unii dintre ei, când o întâlneau, o salutau cu multă luare-aminte și, în curând, se arătară înțelegători și miloși față de Marie. ( ..). Într-o zi, două fetițe făcură rost de câte ceva de-ale mâncării și-i duseră, pe urmă veniră să-mi spună că Marie a plâns și că acum ele o iubesc mult de tot”.

Ce ar vedea un psiholog aici? Că schimbarea comportamentului se datorează schimbării atitudinii! Că schimbarea atitudinii se produce la început prin achiziția de informații noi, în raport cu informațiile anterioare, cele noi devenind dominante, moment în care vechiul comportament este abandonat. Cum spune Mâșkin: ,, pe urmă încercai să-i fac să înțeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de câte ori îi întâlneam. Uneori se opreau și mă ascultau, deși continuau să o umilească. Le-am povestit cât era de nenorocită; curând încetară să-și mai bată joc de ea și, zărind-o, se depărtau în tăcere”.  În acest moment se produce schimbarea afectivă pe care am reprodus-o mai sus și implicit, realizarea unui alt tip de comportament. Demonstrația dostoievskiană are în vedere acest mecanism: capacitatea copilului de a înțelege, capacitatea lui de a transfera înțelegerea în sentiment, capacitatea lui de a-și schimba comportamentul. Pe scurt, e vorba de o anume disponibilitate.

Să ne vom duce la vorbele Mântuitorului: ,,Lăsați copiii să vină la mine, căci a unora ca aceștia  va fi Împărăția cerurilor.”. ( Marcu, 10/14). Interpretarea biblică pe care am consultat-o sugerează că ceea ce ar caracteriza copiii  și care ar trebui să fie însușit de adulți, dacă doresc să ajungă în împărăția cerurilor, nu ar fi ceva legat de  inocența lor ( lucru imposibil de transmis),  ci în supunere și disponibilitate. Cu alte cuvinte, smerenia te face disponibil la noi deschideri. Or deschiderea pe care o realizează prințul Mâșkin este legată de milă.

În pilda ,,samarineanului milostiv” (Luca, 10, 25-37) un învățător al legii îl chestionează pe Iisus: ,,Cine este aproapele meu?”. Replica Mântuitorului constă în înlocuirea acestei întrebări cu alta:,, Cum pot fi eu aproapele unui om? ”. Interogația are un răspuns:  ,, Cel care a făcut milă cu el”. Mila este o noțiune metafizică, ea neregăsindu-se în lumea biologică. Din această poziție ea a modelat ființa umană. Dragostea acordată Mariei de către Mâșkin și copii pune în pericol mecanismul disciplinar. De altfel ,,părinții mai constatară apoi că toți copiii țineau la Marie și asta-i sperie grozav” întrucât înțelegeau că ei se opun astfel puterii disciplinare. Puterea disciplinară se simte amenințată nu de anormalul care i se opune, ci de milă.  Marile orori care s-au produs în secolul XX au fost posibile prin izgonirea milei de substanța vieții sociale și înlocuirea ei cu logicile derivate din mecanismele disciplinare.

,,Sunt 35 de grade afară, însă la doar patru ani Austin este de neoprit. Pelerina roșie pe care o poartă întotdeauna îl face să fie mai rapid și fericit, spune băiețelul erou. „Mă poartă pe aripile vântului“, explică Austin, zâmbind. La adăpost merge cu cea mai mare bucurie. Din luna martie a devenit o figură familiară tuturor celor fără adăpost, bărbați și femei deopotrivă, adunați într-o clădire aflată la o aruncătură de băț de o unitate de pompieri. Cu ajutorul tatălui său, TJ Perine, Austin face acest drum săptămânal pentru a lăsa de-ale gurii pentru cei sărmani, spune că astfel „împarte mâncare și zâmbete”.

„Datorită ție vreau să fiu o persoană mai bună”, îi spune băiețelului unul dintre bărbații fără adăpost. „Arăți dragoste oriunde mergi“, continuă el. „Așa e“, răspunde Austin, în timp ce îi dă un sandviș învelit în hârtie și o băutură rece. Poartă cu mândrie „uniforma de lucru” – toată albastră – adidași, o pereche de pantaloni scurți și pelerina peste niște pantaloni mulați roșii și un tricou. Însemnul „#ShowLove” (Arată dragoste) este scris cu litere mari pe piept. „Să arați dragoste înseamnă să-ți pese de cineva indiferent cum arată”, explică rapid. „ShowLove” este motto-ul lui de supererou. „Îi place să i se spună supererou”. „Este noua lui entitate – președintele Austin, nu-i place să i se spună Superman”, explică tatăl lui.

Întrebat care este agenda președintelui Austin, copilul răspunde fără ezitare: „Aș alerga după băieții răi  și i-aș hrăni pe oamenii amărâți”.

Pentru a-i arăta lui Austin înțelesul cuvântului „homeless“, Perine l-a dus la un adăpost al municipalității. „M-a întrebat dacă putem să-i hrănim pe cei de acolo. Asta se întâmpla în prima zi. Nu mă așteptam să hrănesc oameni sărmani în ziua aceea, dar când te întreabă un copil de 4 ani, ce ai putea să-i răspunzi?”. Așa că s-au dus la Bürger King, unde au comandat mai multe sandvișuri cu pui. Austin a fost de acord să-și folosească alocația pentru a cumpăra mâncare, în loc să-și cumpere o jucărie. Gestul lui Austin a impresionat pe toată lumea și a devenit un fel de celebritate locală, a apărut în emisiuni televizate, articole în ziare și pe rețelele sociale.

Bürger King i-a dat lui Austin o alocație de 1.000 de dolari pe lună timp de un an, pentru a-și îndeplini misiunea, a declarat un purtător de cuvânt al companiei. La rândul său, primarul din Birmingham, Randall Woodfin, îl numește „ambasadorul orașului”. El a declarat pentru CNN că povestea lui Austin este una a speranței: „Este unul dintre reprezentanții generației tinere care înțelege importanța de a-i ajuta pe alții. Cu toții vrem să arătăm că este important să împărțim cu cei nevoiași și să arătăm dragoste”.

Dacă comparăm cele două situații care au aceeași temă, ,,mila” și aceeași semnificație, a copilului care are grijă de adult, identificăm și diferențele. În primul caz, copiii de care pomenește Mâșkin ajung să învețe și să simtă ce este mila, ca o problemă a conștiinței proprii. În al doilea caz, pentru Austin mila ține de personalitatea lui, nu este o conduită dobândită. Ea intră într-o mașinărie de pervertire, aceea pe care o pun în mișcare serviciile de PR ale firmei în cauză și marketingul politic al primăriei. Austin devine dintr-o dată  vedeta  care trebuie să joace rolul copilului milos într-un spectacol public. Asistăm la supralicitarea adevărului, la un simulacru. Căci ce este spectacolul decât un simulacru, adică ,, adevărul care ascunde faptul că nu există nici un adevăr”, cum spune Baudrillard, citând din Ecleziastul? Simbolul pe care-l reprezintă ,,mila” nu poate fi salvat decât prin ,, tainic”, așa cum ne învață textul creștin: ,,Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei, 6/3)

***

Copilul, cel ce sparge zidul urii. Mircea Lupu a fost dascăl de matematică la Universitatea ,,Transilvania” din Brașov și și-a închinat întreaga viață formării de matematicieni S-a născut la Cernăuți în 1942. Odată cu apropierea frontului, familia s-a refugiat în zona Severinului, în 1944. Adică când avea doar doi ani. În 1951, adică la vârsta de nouă ani, de Rusalii, familia sa, împreună cu alte sute de familii, a fost urcată rapid în vagoane marfă și după trei zile, în care s-a trăit cu spaima că vor duși în Siberia, a fost debarcată în zona Călărașiului, în plin câmp: ,, Și erau ţăruşi bătuţi şi chipurile erau străzi, erau măsuraţi 30 pe 70 metri, o parcelă! Ne-au debarcat în acele parcele, după aceea au venit cu nişte cisterne de apă, ne aduceau, acolo nu era nimic săpat, nici o fântână şi nici nu aveam voie să comunicăm cu altă lume şi nici nu aveam voie să ieşim de-acolo, din ţarcul ăla, cum s-ar zice..După câteva zile ne-au aruncat câte şase  lemne şi câteva scânduri  şi ne-au atras atenţia că până în noiembrie dacă nu ne facem o casă din chirpici sau din pământ bătut, o să murim…”. Cinism: de  Rusalii se sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh. Este o sărbătoare a familiei și se aduce ofrandă morților. Peste acești oameni au năvălit forțele de represiune. Nu întâmplător a fost aleasă această zi, zi care, prin tradiție, îi adună pe toți membrii familiei laolaltă.

Mircea Lupu își amintește: ,, Erau şi profesori care erau îndoctrinaţi,  mi-aduc aminte de o profesoară care făcea pe diriginta… Eu trebuia să mă scol la cinci jumătate, trebuia să parcurg kilometri aceia, dimineaţa nu prea mâncam, ce să mănânc eu la ora aceea…şi veneam prin noroi, prin viscol, cu alţi colegi, mergeam noi pe potecile acelea…oamenii mergeau la lucru, unii deja mai lucrau şi în Călăraşi, nu erau curse, pe biciclete, cu căruţe mai mergeau..pe jos şi vreau să vă spun că  în acest mers pe jos, a apărut o filosofie, pe drumul acela tot timpul gândeam că altă şansă nu avem noi decât să învăţăm,  să ne facem o  meserie, că nu se putea, cum  puteam să ieşim din mizeria asta..am văzut ce s-a întâmplat cu părinţii, deşi erau oameni învăţaţi, ei erau exterminaţi (..).Deci mă lua: ,, Tu, Lupule, iar  tu  nu te-ai scuturat  de noroi”.. ,,Uite, mai piaptă-te şi tu”…dădeam căciula jos..şi unde să mă uit? că erau weceuri din astea,  nu era  oglindă, intram şi eu la şapte jumate  şi era răutăcioasă , ,, voi ăştia, trăiţi în mizerie, acolo, nu ţi-e ruşine?”. ..îi spuneam: ,, Doamnă, tovarăşa, nu suntem de vină, asta e situaţia, totuşi învăţăm aici, nu facem rău aici”.

Absența milei. Deportații reprezentau anormalii  pe care guvernarea i-a produs pentru a se legitima. Anormalitatea este generatoare de ură, dispreț etc. Ea funcționează folosindu-se de o întreagă simbolistică, ridicată de guvernare și care trebuia interiorizată, prin asumare, de către cei care se consideră normali. Numai că ,, o serie de profesori ne-au remarcat, căci ştiau din ce familii suntem şi ştiau că materia asta cenuşie  a fost dată de Dumnezeu, dar nu pe baze politice şi ştiau că facem acest sacrificiu, căci am venit să învăţăm, să facem ceva…”. Rezultatele la învățătură ale copiilor au spart stereotipiile din sufletele adulților pe baza cărora funcționa ideea anormalului.

Citesc în ,,Epistola lui Pavel către Efeseni”: ,,Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii; Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (2, 14-15). Mircea Lupu face parte din acei copii ai Bărăganului care au spart zidul urii pe care guvernanții îl ridicaseră împotriva lor și a familiilor lor, ca să-și legitimeze puterea.

xxx

Ce vină are  copilul?: Un milion o sută de mii de copii au fost uciși în genocidul înfăptuit de naziști în al doilea război mondial. Putem uita acest lucru? ,,Uitarea exterminării face parte din exterminare” afirmă Baudrillard. Wladyslav Szpilman a trăit în ghetoul varșovian și a fost martor la ce a însemnat viața în ghetou, dar și la revolta polonezilor din capitala țării. După război a scris o carte ,,Pianistul”. Acolo afli despre Janusz Korczak, cel care conducea orfelinatul evreiesc din ghetou și care și a însoțit copiii spre camerele de gazare. Korzak  refuză pașaportul elvețian care l-ar fi salvat și cu mare greutate i-a convins pe naziști că trebuie să fie împreună cu copiii orfani, în drumul lor spre lagărul de exterminare de la Treblinka. În memoria lui Wajda a făcut un film cu același titlul.

Martor ocular, Szpilman descrie cum  ,,micuța coloană era condusă de un SS-ist care, ca toți nemții, iubea copiii,  chiar și pe cei pe care tocmai se pregătea să-i trimită pe lumea cealaltă. Îndrăgise mai cu seamă un băiețaș de vreo doisprezece ani, un violonist care-și ținea instrumental sub brat. SS-istul îi spusese să meargă în fruntea șirului de copii și să cânte-și astfel porniră la drum”. Nu departe de coloană, Szpilman dă de trupurile unei femei tinere și ale două fetițe, cu țestele zdrobite. ,,Copiii fuseseră uciși după una din metodele favorite ale nemților: apucați de picioare și izbiți violent cu capetele de zid”.

xxx

Devenirea adult a copilului.  Copilul din ,,Vino și vezi”. Filmul regizat de Elem Klimov relatează evenimentele dintr-un sat din Bielorusia, din 1943, ocupat de către nemți. Toți locuitorii sunt închiși într-o biserică. Li se spune că vor fi eliberați din biserică dacă lasă copiii acolo, căci ei sunt purtătorii răului. Sătenii refuză. Nemții dau foc bisericii. Un copil rus este martor la acest măcel. Scena finală  prezintă omorârea nemților de către partizani. Copilul găsește o armă și trage într-o fotografie care-l reprezintă pe Hitler, moment în care timpul se dă înapoi, istoria se rescrie prin fotografii, o întreagă istorie a ascensiunii lui Hitler.  De fiecare dată fotografia îi este ciuruită.  Fotografia cu Hitler în brațele mamei. Băiatul nu mai trage. Dacă ar face-o, ar reproduce logica răului, aceleia potrivit căreia copiii poartă vina. Apoi, cu arma în mână fuge după grupul de partizani, afundându-se în pădure, fiind unul dintre ei. Războiul este  acea ,,întreprindere” a adultului care distruge copilăria. Devenirea adult a copilului este,  prin război, ireversibilă. Copilul nu va mai exista vreodată. Adultul nu va mai avea unde să se întoarcă în trecutul său.

xxx

,,Copilăria lui Ivan”. Tarkovski.  Scena începe cu un soare pe care mai degrabă îl intuiești, căci nu se poate vedea din cauza unei cruci strâmbate de bombardament, dar încă în picioare. Un adăpost subteran. Întuneric. Și copilul, Ivan, care îi argumentează soldatului de ce se implică în luptă și de ce a fugit de la școală, unde trebuia sa învețe pe de rost denumirile reptilelor.

Reptilele nu sunt în trecut, reptilele sunt în prezent.  Acest lucru este înțeles de Ivan: ,, Nici un om folositor nu se odihnește în timp de război” căci ,, Toți suntem amestecați”. Al doilea război mondial a produs o ,,invenție diabolică”:distrugerea resurselor umane și motivaționale ale unei armate prin omorârea civililor. Imaginea mamei la fântână, în plină vară. ,,Amintirea operează o reteritorializare a copilăriei” susțin Deleuze și Guattari.  Ivan este în cele din urmă prins și ucis de nemți. Finalul filmului îl arată pe Ivan alergând prin apă, spre  un soare orbitor. Ca și cum nu ar fi murit. Astfel ajungi la matrice religioasă a filmului, pe care o identifici citind ,,Epistola lui Pavel către  Tesaloniceni”: ,,Voi însă fraților, nu sunteți în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur. Căci voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să priveghem și să fim treji.” ( I, Tesalonicieni, 5/5-7). Filmul lui Tarkovski este mărturia unei opțiuni, aceea de a fi fiu al luminii.

xxx

Devenirea copil a adultului. Djokovici, la o conferință de presă din cadrul turneului de tenis de la Roland Garros (2018) : ,, Eu sunt tot o inimă și un instinct și cred că deciziile luate sunt bune, chiar dacă ele par eronate pentru unele persoane. Eu vreau să evoluez, este un proces normal pentru fiecare ființă umană. Eu încerc deci să mă îmbunătățesc ca persoană și ca jucător. Pentru moment eu nu joc la nivelul dorit, dar în același timp conștientizez că acest lucru va lua timp. Eu nu abandonez. Eu trebuie înfrunt o situație în care nu mai sunt același care eram acum trei sau patru ani, iar eu nu doresc să fiu același. Eu am o viață diferită ca tată a doi copii. Există și alte multe lucruri care au devenit priorități în viață, în afară de tenis. Eu trebuie să mă ajustez și să încerc să găsesc un bun echilibru, în scopul de a mă realiza în toate aspectele vieții. Este nostim că mi-ați pus o asemenea întrebare ( asupra posibilității de a reveni la starea de acum zece ani în urmă n.n.) căci acum eu resimt nevoia de a mă scufunda în amintirile mele din copilărie. Am nevoie de a-mi aminti de ce am început tenisul, am nevoie de a mă remotiva și a-mi regăsi zâmbetul.(…). Când începi sportul, o faci din pasiune, pentru că te-ai îndrăgostit. În zilele noastre, sportul a devenit prea mult ,,business”. Eu am nevoie de a regăsi copilul din mine ca să-mi reamintească faptul că trebuie să mă bucur! ”. În termenii lui Deleuze-Guattari am spune că tenismenul dorește să se deteritorializeze din lumea succesului, pentru a se reteritorializa în blocul copilăriei, în condițiile în care acum trebuie să-și asume responsabilitățile de ,,tată”. Complicat, foarte complicat.

xxx

Abuzul asupra copilului: Actrița de comedie și dansatoarea Andréa Bescond a fost violată în copilărie, iar spectacolele au ajutat-o în lupta pentru a recunoaște, ceea ce numește a fi o ,,amnistie traumatică”, pe care a promovat-o ani buni de viață. Violatorul era un prieten al familiei. Totul s-a întâmplat în camera unde fratele ei dormea și-și amintește că era siderată la gândul că acesta ar putea să o vadă și faptul să-l  marcheze pe toată viața. Să suprapui imaginii surorii cu aceea a momentului violării ei! Avea nouă ani. Toată viața a încercat să-și amputeze din memorie ce i s-a întâmplat. Citez din ,,Le Monde”:  ,, Ca și cum eu nu eram gata să ascult semnalele corpului meu. Ca și cum creierul meu nu era gata să-și amintească. Aveam un viitor, aveam dansul  care îmi ocupa întregul creier. Această istorie nu o doream” .  După zece ani drumul i s-a intersectat pe stradă cu cel al violatorului, ea  neputând să se miște, nicidecum să vorbeasă. O stare de anestezie completă:  ,,Ca atunci când suferi actele unui viol”. A înțeles că adultul trebuie denunțat. ,, Eu cred cu toată puterea mea că a denunța un adult deviant este o datorie cetățenească. Niciodată nu trebuie să minimizăm abuzul săvârșit de un adult asupra copilului. Niciodată”.

La douăzeci și patru de ani a aflat că violatorul devenise bunicul a două fetițe. I-a intentat proces. La proces avea douăzeci și șapte de ani. Acolo, mama fetițelor i-a mulțumit, plângând.

Spectacolele ei vorbesc despre suferința ei: ,, Un adult a violat integritatea noastră sexuală. Distrugerea este considerabilă. Este precum un bombardament. Ești dezumanizat. ”. Concluzia interviului care apare chiar în titlu: ,,Violer un enfant est un crime contre l’humanité, et relève donc de l’imprescriptibilité”.

Violul distruge blocul copilăriei care ,, este singura viață adevărată a copilului; este deteritorializant; se deplasează în timp, odată cu timpul, reactivând dorința și făcându-I conexiunile să prolifereze; este intensive și chiar în cazul celor mai joase intensități, relansează din ele una înaltă”. Concluzia interviului apare chiar în titlu: ,,Violer un enfant est un crime contre l’humanité, et relève donc de l’imprescriptibilité”.

Andréa Bescond a refuzat să devină complicea violatorului. Denunțarea lui nu ține de postura ei de victimă, ci de aceea de cetățean. Cu atât mai stranie este situația în care complicitățile țin de instituții.

Cazul lui Eugen Stan, polițistul-șofer care este bănuit de cincisprezece fapte de abuz sexual asupra copiilor. ,,Cotidianul” a denunțat faptul: ;, Este scandalos faptul că Eugen Stan, care purta haina de polițist, ar fi comis de-a lungul timpului mai multe abuzuri asupra copiilor, fără ca nimeni să-l excludă din sistem. Toți au acoperit acest lucru. Toți se fac părtași la faptele acestuia, fiindcă și-au înghițit limba.”. În 2012 polițistul  a fost decorat cu Ordinul ,,Bărbăție și Credință”.

Nici vorbă de vreo datorie cetățenească a colegilor-polițisti care ani de-a  rândul au fost șefii lui Eugen Stan și care, știindu-i faptele, l-au propus pentru decorare. În momentul în care un polițist nu-și exercită datoria de cetățean și  nu denunță un agresor el slăbește ordinea instituțională. Exact precum o face un infractor. Cu deosebirea că el își primește  salariul și la finalul vieții profesionale, pensia.

Citesc mai deunăzi în un articol semnat de Cécile Chambraud în ,,Le Monde” cum că ,,toți episcopii chilieni și-au înaintat demisia în fața Papei în data de 18 mai 2018”. Motivul: faptul că biserica a adăpostit numeroase situații de abuz de putere, de autoritate și de abuz sexual. Mai exact, este vorba de abuzarea sexuală a copiilor. Papa Francisc va trebui să decidă soarta fiecărui episcop. Raportul care incriminează biserica chiliană are 2300 de pagini. Au fost făcute presiuni asupra anchetatorilor și numeroase documente au fost distruse.

Ceea ce constituie noutatea absolută în acest caz este faptul ca Biserica Catolică, ca instituție, și-a asumat responsabilitatea pentru aceste fapte, dincolo de responsabilitatea individuală a preoților implicați. Papa Francisc a descris, în acest caz, transformarea Bisericii din misiunea sa de a-i servi pe ceilalți într-o instituție cangrenată de indivizi și grupuri care au pretins ,, a se erija drept unicul interpret al voinței lui Dumnezeu”, iar această ,,psihologie de elită”,  a sfârșit prin constituirea ,, de cercuri închise care au avut drept capăt de drum o spiritualitate narcisistă și autoritară”, pentru care ,, important este de a se simți special, diferit de ceilalți”. Papa Francisc a rezumat ,, că ceva, în corpul eclesial este bolnav”, vorbind de ,, perversiune eclesială”. Se recunoaște astfel falimentul unei întregi biserici din cauza ,,existenței unor neglijențe foarte grave în protecția copiilor vulnerabili din partea episcopilor și a superiorilor religioși”.

xxx

Despre cruzime și șantaj: Sub unul dintre ultimii fanarioţi, Alexandru Şuţu, trimişii administraţiei ,,legau copii tineri, de câte unsprezece şi doisprezece ani, spate la spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă şi, turnând apă peste dânşii, se lipea de îngheţa ticăloasele trupuri  şi era o jalnică privire văzându-se pieile rupte şi sângerate când în silă se deslipea trupurile şi părinţii lor erau siliţi să-şi vândă tot, pînă şi boul ce-i scotea hrana din pământ, ca să scape pe copiii lor de cumplitele tiranii. Pe alţii îi căznea cu bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori friguroase şi puturoase, nemâncaţi şi neadăpaţi” . Este imposibil ca acest eveniment să nu te  marcheze ca copil. Traumă. Iobăgia nu se sprijină doar pe un mecanism de aservire, ci și pe trauma trăită în copilărie.  Poate deveni subiect al vreunui adevăr un om traumatizat, adevăr pentru care să lupte cu întreaga sa ființă? Aici se găsește cheia diferenței dintre răscoală și revoluție. Expresia ,, mămăliga nu explodează” ține de aroganța pe care o dă un mix, cel dintre incultură și prostie.

xxx

Salvarea copilului. 45.000 de copii au fost operați de către medicul Alexandru Pesamosca. Într-un omagiu adus celui în cauză de Vasile Surcel în ziarul  ,,Cotidianul”, la comemorarea  a șapte de ani de la trecerea în neființă a reputatului medic, afli: „Am operat de dimineaţă până seară. N-am avut limite în tot ce am făcut în viaţa mea, f…tu-i mama mă-sii. Deşi m-am jurat că de mâine… a doua zi, am făcut la fel…”. O mărturisire de credință:  „Astea împliniri, domnule. Nu vile, maşini sau mai ştiu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădeşti şi să-i cârpeşti tendoanele şi ligamentele şi să-l faci biped şi sănătos tun, să alerge la tine şi să te strângă în braţe, asta înseamnă fericire!”. Unui copil care avea esofagul plin de formaţiuni tumorale benigne i-a confecționat unul nou: „Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouţ. Totul într-o singură operaţie. Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată” . Altă dată i-a „confecționat” unei fetițe sfincterele anal și uretral din câteva fibre musculare pe care le-a prelevat tot de la ea. La bătrânețe a locuit într-un  mic apartament chiar în incinta spitalului ,,Marie Curie”. Singurătatea începuse să-l copleșească.

O jumătate de secol le-ar fi trebuit copiilor ajunși adulți  ca să mulțumească binefăcătorului  lor, la un ritm de trei vizite pe zi. De unde se  vede că uitarea este soluția la lipsa de timp a gratitudinii.