Romania Sociala logo
Menu

Despre programul PSD sau Conu’ Leonida faţă cu bugetul

autor:   5 July 2017  

Iulian Stănescu

În societăţile capitaliste, orice program de guvernare are la bază două considerente strategice: (1) ce îşi doreşte electoratul, cel care oferă voturile pentru câştigarea puterii, şi (2) interesele donatorilor, cei care oferă fondurile de campanie. Pentru statele slabe, cum este şi cazul României, la cele de mai sus se adaugă şi respectarea intereselor pe care le au statele puternice. Problema inerentă a oricărui program de guvernare sau a oricărei decizii politice majore este că interesele de mai sus nu sunt niciodată aliniate. Din contră, interesele electoratului şi cele ale donatorilor sunt opuse, mai ales în cazul partidelor de stânga.

 

Dincolo de aspecte ce ţin de rivalităţi personale şi probleme în justiţie, cea mai mare parte a durerilor de cap pentru conducerile vremelnice ale partidelor de la putere, mai ales în cazul PSD, este dată chiar de propriul program electoral, convertit ulterior în program de guvernare.

 

Programul electoral se află la temelia succesului electoral al PSD tocmai pentru că a răspuns aşteptărilor majorităţii populaţiei: electoratul vrea să o ducă mai bine (venituri mai mari, condiţii de viaţă mai bune, servicii publice mai bune), iar donatorii din mediul de afaceri vor impozite mai mici şi investiţii publice (a se înţelege achiziţii publice) în domeniile lor de activitate. Alte partide au oferit mai nimic sau au preferat să vorbească despre alte teme, precum Unirea Moldovei cu România, anti-corupţia, PSD e rău etc., mai puţin importante pentru marea majoritate a electoratului.

 

Programul PSD (mai corect programul Dragnea-Vâlcov) are însă un defect de concepţie: pe cât este de atrăgător, pe atât este puţin realizabil. Din nefericire, nu a existat o discuţie lucidă şi neutră pe acest subiect.

 

Înainte de a intra în miezul problemei, să încercăm o cale mai simplă de a înţelege de ce nu este realizabil programul PSD. În esenţă, programul prevede creşteri substanţiale ale salariilor şi pensiilor, servicii publice mai bune şi investiţii publice substanţiale. În acelaşi timp, sunt prevăzute reduceri de impozite, inclusiv scăderea cotei unice la 10%, reduceri de contribuţii sociale, precum şi reducerea sau eliminarea unor impozite, taxe şi contribuţii sociale.

 

Problema de fond este următoarea: nu poţi să ai impozite ca într-un paradis fiscal, pe de o parte, şi venituri ale populaţiei şi servicii publice ca în Vestul Europei, pe de altă parte. Altfel spus, nu poţi avea cota unică de 10%, cum este în Macedonia, şi spitale ca în Austria sau Germania.

 

O asemenea concepţie aminteşte de Conu’ Leonida al lui Caragiale. După Leonida, într-o republică nimeni nu mai plăteşte bir, dar fiecare cetăţean „ia câte o leafă bună pe lună”, peste care „pensia e başca”. Consoarta, Coana Eftimiţa, nu înţelege cum e posibil aşa ceva: „Dacă n-o mai plăti nimeni bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?”. Conu’ Leonida îi răspunde: „Treaba statului, domnule, el ce grijă are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…”.

 

Revenind la miezul problemei, actuala putere are de gestionat un conflict, o contradicţie, care limitează opţiunile în actul de guvernare. Cu această problemă s-au confruntat guvernările succesive din 2005 şi până în prezent.

Sursa problemei este cota unică. Orice stat obţine venituri fiscale din trei tipuri de impozite: (1) cele pe avere (proprietate), care sunt modice în România şi nesemnificative ca pondere în buget, (2) cele pe venit, cum sunt impozitul pe veniturile populaţiei sau pe profitul firmelor, şi (3) cele pe consum, cum sunt TVA şi accizele. Trecerea în 2005 la regimul cotei unice (16% pentru veniturile din salarii ale populaţiei, 16% pentru profitul firmelor) a redus serios veniturile din impozitele pe venit. Ca atare, sunt posibile trei categorii de soluţii sau o combinaţie între cele trei: creşterea impozitelor pe consum (TVA şi accize), reducerea cheltuielilor publice (austeritate, mai puţin bani pentru salarii în sectorul public, mai puţină sănătate, educaţie, cultură pentru populaţie, mai puţine drumuri, căi ferate etc.) sau creşterea deficitului public şi, implicit, creşterea datoriei publice.

170705

 

În funcţie de contextul economic, de presiunea din partea populaţiei, a mediului de afaceri, precum şi cea din afara ţării, guvernările din 2005 şi până în prezent au experimentat soluţii diferite. Din această combinaţie, cel puţin una dintre cele trei surse de presiune, de regulă populaţia, a ieşit pierzătoare. Este genul de situaţie în care nu pot fi doar câştigători. Una sau mai multe părţi trebuie să piardă.

 

Guvernul Tăriceanu 1 (2005-2006) a optat pentru austeriate pe partea de cheltuieli, vânzarea de companii de stat (BCR, de exemplu) şi întârzierea construcţiei instituţiilor pentru absorbţia fondurilor europene 2007-2013, ceea ce avea să ne coste ulterior. Pe fondul intrării în ţară a circa 20 de miliarde de euro anual, guvernul Tăriceanu 2 (2007-2008) a crescut cheltuielile publice, dar cu preţul unui deficit public dincolo de 3% din PIB în 2008. În anul 2009, guvernul Boc 1 a urcat deficitul la peste 7% din PIB, pentru a mulţumi electoratul şi mediul de afaceri, având în vedere că trebuia reales Traian Băsescu. Ulterior, în contextul crizei economice, deficitul a trebuit redus. Guvernul Boc 2 (2010-2012) a urmat decizia lui Traian Băsescu de mărire a TVA şi austeritate. Cu toate promisiunile de „dreptate până la capăt” şi abandonarea austerităţii, guvernul Ponta doar a restituit tăierile de salarii decise de Băsescu în 2010, dar a continuat austeritatea. La alegerile prezidenţiale din 2014, candidatul Ponta a decontat electoral deciziile premierului Ponta.

 

Mai aproape de zilele noastre, decizia de reducere a impozitelor şi taxelor luată de guvernul Ponta în 2015, după pierderea alegerilor prezidenţiale, decizie inspirată de talentatul domn Vâlcov, a însemnat, pe fond, revenirea la strategia guvernului Tăriceanu 2 din 2007-2008: cheltuieli cât mai mari pentru a mulţumi populaţia, impozite cât mai reduse pentru a mulţumi mediul de afaceri, având drept consecinţă un deficit public spre 3% din PIB. Spre deosebire de acei ani, economia României nu mai beneficiază de fluxuri de capital anormal de mari dinspre Vestul Europei. Ca atare, creşterea economică, oricât de mult ar fi stimulată de consum, este de circa 4-5%, sub cea de 7-8% din 2006-2008.

 

Din acest punct, orice creştere de cheltuieli şi, respectiv, scăderi de impozite, cum sunt cele prevăzute în programul PSD, înseamnă un deficit public de peste 3% din PIB. Mai înseamnă şi intrarea în coliziune cu cerinţele Comisiei Europene atât prin Tratatul de la Maastricht (3% din PIB) cât şi prin Pactul Fiscal (1% din PIB deficit structural, celebrul MTO), la care am aderat sub Traian Băsescu, dar fără a fi membri ai zonei euro. Comisia poate tăia fondurile europene alocate României, situaţi în care guvernul de la Bucureşti nu are spaţiu de negociere.

 

Aici este miezul problemei şi o situaţie fără ieşire. De aceea, de fiecare dată când o măsură de prim rang din programul PSD este încercată a fi adusă la îndeplinire, fie se amână, cum a fost legea salarizării, fie se abandonează, cum a fost impozitul pe gospodărie. Cu toate acestea, scadenţa este doar amânată. Schimbarea guvernului printr-o criză politică indusă este ca un as din mânecă, un joker, care se poate folosi o singură dată. El doar amână momentul ciocnirii inevitabile între ce poate bugetul României, aşa cum este el limitat de cota unică, pe de o parte, şi aşteptările populaţiei, întărite de programul electoral PSD.

 

Pentru conducerea PSD, singura soluţie de fond este abandonarea, implicită sau explicită, a programului electoral Dragnea-Vâlcov şi schimbarea din mers a strategiei guvernării. Este ceea ce se încearcă, într-o anumită măsură, prin noul program de guvernare. Impozitele nou anunţate pe cifra de afaceri a întreprinderilor şi contribuţia de solidaritate (un impozit pe veniturile salariale mari, de cel puţin 10 ori peste salariul minim, dar nu un impozit pe avere), înseamnă o renunţare de facto la cota unică. De aici şi valul de nemulţumire cu larg ecou mediatic al mediului de afaceri, marele câştigător al cotei unice.

 

Pe de altă parte, riscul politic major rămâne în jurul deciziei de mutare a contribuţiilor sociale de la angajator la angajat. În sectorul public, aceasta înseamnă anularea aproape în întregime a creşterilor de salarii brute prevăzute în legea salarizării unitare. În sectorul privat, rămâne de văzut dacă patronatele vor fi de acord să mărească salariile brute sau vor păstra în buzunar reducerea de contribuţii sociale ale angajatorului, chiar dacă aceasta însemna o tăiere de salariu net pentru angajaţi.




Facebook

Familia în destinul european. Un proiect creştin de redefinire a relaţiilor dintre familie şi stat

Papa Francisc a subliniat în enciclica sa „Laudato Si” că societatea actuală are o urgentă nevoie de „un umanism capabil să aducă împreună diferitele căi ale cunoaşterii, incluzând economia, în serviciul unei viziuni integrale” (LS 141). Altfel spus, acţiunea de a săvârşi binele presupune un efort comun şi nu dispersat, pentru că Domnul acţionează ...

Ce fel de democrație promovează Parlamentul european?

Am intrat în Uniunea Europeană. E cazul să ne asumăm responsabilitatea: ea va fi așa cum o vom construi noi cu toții Integrarea României în UE intră într-o nouă fază. Am fot cu toții entuziaști. Din întreaga Europă românii aveau cea mai ridicată încredere în noua alianță. Acum începem să vedem și problemele și ...

Indiferent ce se va întâmpla, să nu uităm că suntem profund datori Sorinei

În 24 iunie, în România socială, concludeam la o scurtă reflecţie asupra scandalului SORINA: ”Poate, în final, Sorina va fi ”luată”. Dar atunci noi românii ne-am simţi înfrânţi de o justiţie care nu mai este a noastră, ci capabilă de orice nedreptăţi în numele independenţei ei. Impactul moral va fi dezastros. Singura speranţă: nu ...

26 IUNIE- ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.

26 IUNIE- ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.La mulți ani ROMÂNIA! La mulți ani cetățeni ai României care respectați acest simbol sfânt, oriunde v-ați afla!

Mass-media şi construirea opiniei publice

În prezent, sunt revizuite nu numai teoriile clasice ale comunicării (spirala tăcerii, stabilirea ordinii de zi, paza la intrare, fluxul comunicării în două trepte ş.a) în acord cu tehnologia digitală, ci şi ipotezele despre relaţia dintre mass-media şi opinia publică. Este repusă în discuţie chiar problema de fond: influenţează mass-media construirea opiniei publice? Marco Dohle ...

O justiţie absolut incorectă dar definitivă este mai importantă decât soarta unui copil?

Sorina, o fetiță de 8 ani, este târâtă cu brutalitate în văzul multor martori, de o doamnă procuror și băgată cu forța într-o mașină neagră. Sorina țipă disperată: Mami, nu mă lăsa. Evenimentul este filmat și, la televizor, milioane de români sunt șocați și indignați. Asistăm la un eveniment care probabil ...

Gatekeeping: controlul informaţiilor mass-media

Teoria numită metaforic „Paza la intrare” (Gatekeeping) a fost prefigurată încă din primele decenii ale secolului trecut, a fost extinsă considerabil în numeroase cercetări de teren în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi a fost revizuită recent, în acord cu noilemedia. Repere Pentru prima dată, termenul de „gate keeper” a fost folosit ...

De ce România nu are un Proiect de Ţară?

Am citi cu mult interes studiile lui Vladimir Pasti şi Iulian Stănescu[1]. Ei constată că, după întreaga perioadă postcomunistă, nu avem o Agendă socială de dezvoltare. Eu aş spune mai apăsat: România nu are un PROIECT DE ȚARĂ. Sunt şi eu nemulţumit că partidele politice în disputele electorale nu luptă cu programe de dezvoltare social-economică ...