Ochi pentru ochi, da, 

dar nu ambii ochi pentru un ochi. 

Karsten  J. Struhl

Incidentul din 12 iunie 2024 de la Universitatea ”Ovidius” din Constanța a șocat orice om de bun simț: pentru că l-a picat de două ori la același examen, un student de la Facultatea de Informatică s-a răzbunat pe profesor, stropindu-l cu spirt și dându-i foc (din fericire, profesorul, în vârstă de 70 de ani, spitalizat, a scăpat cu viață). Studentul restanțier parcă a vrut să întărească zicala din bătrâni „Răzbunarea este arma prostului”. Cazurile de răzbunare cu consecințe grave sau mai puțin grave nu sunt deloc rare în România, dar nici în lume.

Consider că este util să încercăm să descifrăm răzbunarea ca fenomen psihosocial și să evaluăm tendința proprie de a ne răzbuna pe cei care, cu vorba sau cu fapta, în mod intenționat, ne-au provocat într-o măsură sau alta suferință psihică sau fizică.

În Dicționarul explicativ al limbii române verbul „a răzbuna” este definit astfel: 1. „A pedepsi pe cineva care l-a nedreptățit sau care a făcut altcuiva un rău. 2. A-și vărsa necazul pe altcineva (nevinovat). 3. (Pop.) A se face vreme bună; (despre nori) a se împrătia” (Ciobanu et al., 2009, p. 634). În același dicționar, verbul „a pedepsi” apare cu înțelesul: „A supune pe cineva unei pedepse, a condamna, a osândi”, iar substantivul „pedeapsă” are următoarele sensuri: „1. Sancțiune aplicată cuiva care a greșit, condamnare dată de o instanță judecătorească pentru o infracțiune. 2. (Fig.) Suferință, nenorocire” (Ciobanu et al., 2009, p. 553). Ambele acțiuni – a te răzbuna și a pedepsi – aduc suferință persoanei care a greșit. Paradoxal, răzbunarea este o suferință dublă: a victimei și apoi a persoanei care a provocat suferința. În definițiile date de către psihosociologi răzbunării, suferința este elementul-cheie (Mc Cullough et al., 2012, p. 2).

Răzbunarea este veche de când lumea, iar scrierile despre răzbunare au o istorie lungă, însă cercetarea științifică a acestui fenomen datează doar de la jumătatea secolului trecut. Cu patru secole înaintea erei noastre, în poema epică indiană Mahabharata se discută despre onoare, despre răzbunare ca datorie de onoare. Tema răzbunării este prezentă în legendele din Mitologia greacă și romană. Amintesc câteva astfel de legende. Zeus s-a răzbunat pe Prometeu pentru că a furat focul din Olimp (vezi „Legenda Pandorei”). Medeea, soția argonautului Iason, părăsită de acesta, se răzbună pe Creusia, noua soție a lui Iason, oferindu-i un veșmânt otrăvit care a ucis-o, împreună cu cei doi fii, rod al iubirii dintre Iason și Creusia. Cronos, cel mai tânăr dintre Titani, s-a răzbunat pe Uranus, tatăl său, omorându-l, pentru că acesta, aflând că va fi detronat de fiii săi, l-a aruncat pe nedrept în Infern, împreună cu ceilalți Titani, Nemesis se răzbună pe Narcis: să fie iubit, dar să nu iubească. Cu deplin temei se spune că „Răzbunarea este bucuria zeilor”. 

Marii filozofi, teologi, poeți și dramaturgi din Antichitate și din Evul Mediu s-au referit la răzbunare: Homer (secolul X î.H.) în Iliada, Platon (420  î.H. – 340 î.H.) în Protagoras, Sfântul Augustin (358 – 430) în Confesiuni, William Shakespeare (1564 – 1616) în Hamlet, Blaise Pascal (1623 – 1662) în Panseuri.

În acest eseu pornesc de la o definiție a răzbunării larg acceptată în literatura de specialitate: răzbunarea reprezintă o acțiune prin care persoana prejudiciată provoacă daune, suferință fizică, disconfort psihic sau alte pedepse pentru prejudiciul perceput (Wang et al., 2018, p. 214). Cel care se răzbună o poate face deschis, în public, sau acoperit, prin bârfe, lansarea de zvonuri denigratoare, subevaluarea sau ignorarea celui care l-a făcut să sufere. Răzbunarea poate fi directă în interacțiunea celor două persoane (victima și agresorul) sau indirectă, prin implicarea unei a treia persoane (prieten, membru al familiei etc), intensă sau moderată, justă sau injustă. Cercetătorii sunt de acord că funcția principală a răzbunării este cea de descurajare a celui care a produs suferință unei persoane sau unui grup de persoane să nu mai repete fapta. În perspectivă evoluționistă, răzbunarea are trei funcții: 1) simpla posibilitate a răzbunării îi descurajează să acționeze pe potențialii transgresori ai normelor sociale (așa se explică de ce persoanele cu reputație devin mai rar victime ale transgresorilor); 2) dacă prejudiciul s-a produs, prin penalizarea transgresorului sunt descurajate comiterea altor prejudicii; 3) încurajează cooperarea în cadrul comunității, împiedicând transgresorii să se bucure de avantaje (McCullough, 2008, apud  Schumann, Ross (2010, p. 1195).  

Scopul răzbunării este la fel cu cel al pedepsirii, dar cele două modalități de apărare a normelor sociale prin sancționarea celui care le încalcă se deosebesc semnificativ: răzbunarea, de multe ori, este emoțională, disproporționată cu prejudiciul perceput, fiind aplicată de către indivizii ofensați, în timp ce pedepsirea este rațională, administrată cu dreaptă măsură de către instanțele îndrituite (cel mai adesea). Prejudiciul (ofensa, jignirea, defăimarea, trădarea etc.) poate fi real sau doar imaginat de către cel ce se răzbună. Othello suprimă viața Desdemonei fără ca aceasta să îi fi trădat iubirea. Gelozia cere răzbunare și răzbunarea ia, în cazuri extreme, forma crimei. Se întâmplă ca ficțiune, dar și în viața reală. Dorința de răzbunare este factorul cauzal al multor forme de agresiune. Se apreciază că între 10% și 20% din omuciderile din întreaga lume se datorează răzbunării (McCullough et al., 2012, p. 1). Din datele Departamentului de Justiție al SUA reiese că aproximativ 20% din omuciderile din America au ca motivație răzbunarea (Schumann, Ross, 2010, p. 1193). Mai mult, unele cercetări au arătat că dorința de răzbunare îi predispune pe indivizi să adere la organizațiile teroriste (Speckhard, Ahkmedova, 2006, p. 467).

Dictonul „Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi” se potrivește pedepsirii, răzbunarea ghidându-se mai degrabă după formula „Toți dinții pentru un dinte”. Referindu-se la îndemnul din Biblie „Ochi pentru ochi” ca pedeapsă pentru un răufăcător, pastorul baptist Martin Luther King Jr. (1929 – 1968), cunoscut în întreaga lume ca luptător pentru drepturile civile ale afro-americanilor din SUA, spunea că, procedând astfel, „Vom ajunge cu toții orbi” (Price, 2009, p. 34).

Ar avea vreo logică să încercăm să eliminăm din comportamentul uman și din viața socială răzbunarea? Ar fi în zadar, pe de o parte, pentru că răzbunarea este adaptativă în structura psihică umană și, pe de altă parte, pentru că răzbunarea contribuie la păstrarea ordinii sociale. Să nu pierdem din vedere că în evoluția umană, în societățile arhaice, lipsite de instanțe de pedepsire legiferate, răzunarea regla conflictele interpersonale. Răzbunarea este un comportament universal și o formă de emoționalitate pe care nu o putem elimina (Bar‐Elli,   Heyd, 1986, p. 68). Dintr-o cercetare recentă desfășurată în Țările de Jos (Olanda) a reieșit că, din 1767 de persoane chestionate (media de vîrstă: 51,71 ani; femei: 52,8%), 33,9% nu au simțit niciodată impulsul de a se răzbuna și că 37,6 % s-au răzbunat cel puțin o dată. Ancheta pe bază de chestionar realizată de Maartje Elshou et al. (2020) a mai relevat că răzbunarea a constat cel mai adesea în distanțarea, îndepărtarea, izolarea celor care au produs suferința și că cei care s-au răzbunat nu au făcut-o imediat (ca un impuls), ci atunci când au considerat că acțiunea lor de pedepsire va avea succes: doar 14,4% s-au răzbunat imediat, cei mai mulți (23,5%) amânând răzbunarea între o săptămână și o lună. În puține cazuri (5,1%) au așteptat un an până au găsit prilejul de a se răzbuna. Datele referitoare la distanța în timp dintre actul de răzbunare și actul de producere a suferinței sunt în concordanță cu teoriile care susțin că răzbunarea este o acțiune planificată (Elshou et al., 2020, p. 396). Ideea amânării răzbunării este surprinsă foarte bine de dictonul francez „La vengeance se mange très bien froide” (Răzbunarea se servește cel mai bine rece). Poetul, dramaturgul și romancierul francez Victor Hugo (1802 – 1885) nota în drama Hernani, care a avut premiera în 1830: „La vengeance est boitense, elle vient a la pas lents / Mais elle vient ” (Răzbunarea este șchioapă, ea vine încet / Dar vine). Victor Hugo aprecia că răzbunarea este o datorie de onoare (vezi celebrul său roman Mizerabilii, 1862).

Revenind însă la dictonul atât de popular „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, intrat în folclorul românesc și al altor popoare, ancheta coordonată de Maartje Elshou, profesoară de psihologie socială la Universitatea din Tilburg (Olanda), a arătat că numai 27,8% din actele de răzbunare s-au încadrat în același domeniu cu faptele comise de cel care a încălcat normele sociale și a produs suferință altei persoane, unui grup sau unei colectivități. Să nu luăm, deci, dictonul „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” ad literam. Dacă cineva ne-a bârfit, nu înseamnă să îl bârfim și noi ca act de răzbunare. Putem să-l pedepsim ignorându-l sau etichetându-l în conversațiile cu prietenii ca fiind un „om lipsit de demnitate”. Deși cred despre mine că nu sunt o persoană răzbunătoare, îi pedepsesc pe cei care m-au rănit sufletește ignorându-i: nu mai vreau să știu de existența lor, nu mai citesc ce postează pe rețelele sociale sau ce scriu în cărțile pe care le publică, nu-i mai citez în scrierile mele. Dacă în cercul prietenilor mei acești indivizi sunt aduși în discuție, spun detașat: „Nu-mi mai amintesc dacă i-am cunoscut. Să trecem mai departe”. 

Cercetările psihosociologice (Brown, 2004; Jones, Paulhus, 2010; Rasmussen, 2015) au evidențiat relația dintre răzbunare și narcisism: persoanele narcisiste se răzbună, reacționează agresiv când suferă un prejudiciu real sau doar imaginat. De asemenea, s-a relevat (Giammarco,Vernon, 2014; Pailing, Boon, Egan, 2014) relația dintre răzbunare și „diada neagră” (psihopatie și machiavelism) (Coelho, 2018, p. 185). 

Sunt de reținut câteva observații comune, verificate și în cercetările psihosociologice de laborator sau de teren. Există diferențe notabile de la o persoană la alta în ceea ce privește frecvența cu care se răzbună: bărbații se răzbună mai frecvent decât femeile, persoanele cu status social înalt mai mult decît cele cu status social scăzut. Când persoanele-țintă dețin puterea, persoanele prejudiciate evită răzbunarea de teama continuării ciclului răzbunării. Așa se explică de ce la locul de muncă cei aflați mai sus în lanțul de comandă se răzbună mai frecvent decât ceilalți angajați (Jackson et al., 2019, p. 327). 

Actele de răzbunare au costuri și consecințe emoționale diferite, în funcție de contextul social și de reușita intenției de pedepsire a ofensatorului. Pe baza cercetărilor empirice, Stephen M. Yoshimura, profesor de științele comunicării la Universitatea din Montana (SUA), sugerează că cei care se răzbună resimt bucurie dacă acțiunea de pedepsire reușește, tristețe și furie, în cazul eșecului acțiunii lor, și frică, datorită incertitudinii: va recidiva sau nu ofensatorul? (Yoshimura, 2007, p. 89).

Proverbul japonez „Dacă vrei să te răzbuni, atunci sapă două morminte” surprinde un adevăr profund: cei care se răzbună sunt mai motivați să-l ucidă pe cel care i-a ofensat decât să supraviețuiască (Wikipedia).

Frecvența și motivul pentru care oamenii se răzbună diferă în țările din zona culturii individualiste (de exemplu, SUA, țările din Europa de Vest), comparativ cu cele în care domină cultura colectivistă (de exemplu, China, Coreea de Sud). Prin cercetări psihosociologice experimentale s-a documentat că americanii se răzbună mai frecvent decât sud-coreenii, motivația fiind diferită: motivul americanilor este prejudiciul individual, în timp ce sud-coreenii consideră răzbunarea ca fiind o datorie de grup. Religia, de asemenea, are un rol important în disponibilitatea persoanelor de a se răzbuna: persoanele religioase tind să se răzbune mai rar decât liber cugetătorii (McCullough, Worthington, 1999, p. 1141).  

Prezentul eseu se vrea o semnalare a unei teme de cercetare pe care specialiștii din domeniul științelor socioumane ar putea – ca să nu spun ar trebui – să o abordeze aprofundat, date fiind implicațiile ei teoretice (legătura strânsă dintre răzbunare și teoriile atribuirii, justiției retributive ș.a.) și practice-aplicative (sporirea coeziunii sociale, păstrarea ordinii și normelor sociale, consolidarea stimei de sine etc.). Consider că răzbunarea are deopotrivă efecte pozitive și negative, că nu poate fi eliminată din viața socială. Ce putem face este să încercăm să descifrăm în continuare mecanismul psihologic subiacent al răzbunării și, pe cât se poate, să controlăm manifestările răzbunării, astfel încât să rămână în forme acceptabile moral, sau, altfel spus, să nu ne abatem de la codul nescris al „eticii răzbunării”, care prescrie  „Ochi pentru ochi, dar nu ambii ochi pentru un ochi” (Struhl, 2015, p. 104).

Scala răzbunării – forma scurtă (după Coelho et al., 2018, p. 185)

Notă. La enunțurile marcate cu R, sistemul de notare se inversează: Deloc – 5; În foarte mică măsură – 4;      Oarecum – 3;  În foarte mare măsură – 2; Deplin – 1.

Scorul este suma punctajului acordat fiecărui enunț. Cu cât scorul este mai mare, apropiindu-se de 50 de puncte, cu atât tendința de răzbunare este mai mare. Cu cât scorul este mai mic, apropiindu-se de 10 puncte, cu atât tențința de răzbunare este mai redusă.

Bibliografie

Bar-Elli, Gilead, Heyd, David (1986). „Can revenge be just or otherwise justified?”, Theoria, 52, 1-2, 

             pp. 68-86.

Ciobanu, Elena et al. (2009). Dicționarul explicativ al limbii române și enciclopedic de nume proprii. București, Editura Corint.

Coelho, Gabriel L. H. et al. (2018). „Psychometric parameters of an abbreviated vengeance scale across two countries”, Personality and Individual Differences, 120, pp. 185-192. 

Elshou, Maartje et al. (2020). „Real-life revenge may not effectively deter norm violations”, The Journal of Social Psychology, 160, 3, pp. 390-399.

Gollwitzer, Mario, Meder, Milena, Schmitt, Manfred (2011). „What gives victims satisfaction when they seek revenge?”, European Journal of Social Psychology, 41, 3, pp. 269-402.

McCullough, Michael E., Worthington, Everett L. Jr. (1999). „Religion and the forgiving personality”, Journal of Personality, 67, 6, pp. 1141-1164.

McCullough, Michael E. (2008). Beyond Revenge. San Francisco, Jossey-Bass.

McCullough, Michael E., Kurzban, Robert, Tabak, Benjamin A. (2013). „Cognitive systems for revenge and forgiveness”, The Behavioral and Brain Sciences, 36, 1, pp. 1-15.

Jackson, Joshua C., Choi, Virginia K., Gelfand, Michele J. (2019). „Revenge: A multilevel review and synthesis”, Annual Review of Psychology, 70, 3, pp. 19-45.

Price, Michael (2009). „Revenge and the people who seek it. New research offers insight into the dish best served cold”, Monitor Staff, 40, 6, p. 34.

Schumann, Karina, Ross, Michael (2010). „The benefits, costs, and paradox of revenge”, Social and Personality Psychology Compass, 4, 12, pp. 1193-1205.

Speckhard, Anne, Ahkmedova, Khapta (2006). „The making of a martyr: Chechen suicide           terrorism”, Studies in Conflict and Terrorism, 29, pp. 429-492.

Struhl, Karsten J. (2015). „Retributive punishment and revenge”, în J. K. Struhl (ed.). When Young People Break the Law: Debating Issues on Punishment for Juveniles (pp. 104-128). Budapesta, Central European University Press.

Wang, Qiang et al. (2018). „Workplace harassment intensity and revenge: Mediation and moderation effects”, Journal of Business Ethics, 151, 1, pp. 213-221.

Yoshimura, Stephen (2007). „Goals and emotional outcomes of revenge activities in interpersonal relationships”, Journal of Social and Personal Relationships, 24, 1, pp. 87-98.

x x x  Biblia sau Sfinta Scriptură. Bucuresti, Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe  Române, 1968.

x x x  „Revenge”, în Wikipedia (accesat la 22.08.2024).