1. Dragă Vasile Pirău, ce făceai în 1987 ? Cum evolua pe atunci cariera ta ? Era apropierea unui filosof (prin formație) de sociologie, una de conjunctură sau avea radăcini intelectuale mai adânci ?
Când mă gândesc la anii dinainte de 1990 (anul când am plecat la studii in SUA), mi se pare că deschid ușa spre o altă viață… „A lot of water under the bridge”, cum se poate descrie metaforic trecerea timpului. In 1987 eram cercetător științific la Centrul de Sociologie, care în acea vreme funcționa pe lângă Universitatea din Bucuresti unde lucram din 1985.
La absolvirea facultății eram determinat să urmez o carieră academică în filosofie, dar de multe ori în viață nu ajungem acolo unde ne-am propus și trebuie să găsim resurse de a depăși impasul căutând căi noi… Deci pentru a da un răspuns la întrebarea ta, ar trebui mai intâi se descriu „conjuctura” care m-a condus spre sociologie iar apoi să explic motivațiile intelectuale care mi-au justificat aceasta tranziție, în esență, dorința mea de a înțelege lumea și pe mine însumi. Am absolvit facultatea in 1980 ca șef de promotie pe țară, cu media generală 10 și recomandare pentru învațământ superior și cercetare…. Povestind drama pe care am trăit-o după ce am ieșit pe porțile facultății , se va putea înțelege de ce m-am rugat atunci să fi rămas un veșnic student. La absolvire eram încurajat de foștii profesori care mă prețuiau să cred că voi obține un post la catedră și în acest sens am fost sfătuit să optez pentru învățământul liceal din Bucuresti: era singura modalitate de a obține Buletin de capitală. Inutil sa adaug ca fără domiciliu in Bucuresti era imposibil ca ulterior să fiu angajat cadru universitar în Capitală. Prin urmare am inchis la ochii la poziții excelente la cele mai bune licee din Cluj-Napoca, care fuseseră scoase pe lista de repartiție (după unele zvonuri, pentru că fiica profesoarei Călina Mare absolvea Filosofia în acel an) si am luat postul unic din Bucuresti la un liceu, cu nădejdea că voi preda filosofie. Am regretat toată viața acea decizie care a fost sursa unor amare decepții și mi-a schimbat visele în iluzii. Postul ales era o combinație între Liceul Caragiale și Școala Generală 8, fără să se facă vreo precizare despre compoziția normei didactice… Deși aveam unele suspiciuni, mi-am zis că deseori în viață actionezi pe principiul „allez en avant et la foi vous viendra.” Dată fiind incertitudinile vietii de zi de cu zi, daca pui înainte riscurile si pericolele soții nu mai ai curajul sa faci un pas înainte. In consecință, la 1 septembrie m-am prezentat la serviciu cum eram obligat. Spre surprinderea mea, mi s-a declarat sec că nu exista un asemenea post la Liceul I.L. Caragiale. Când am fluturat repartitia guvernamentală în mână, am fost sfătuit cu cinism să mă plâng comisiei care mi l-a repartizat. Eram complet dezorientat. Acea comisie se dizolvase dupa repartiție, iar la Minister ușile erau închise pentru un om de rând ca mine. Nu-mi rămanea decât să îl caut pe Inspectorul Sectorului 1 de care aparțineau cele două școli și care în acele zile negocia intens cu suplinitorii care cereau detașări în Bucuresti. L-am așteptat câteva ore până a ieșit din sala în care era, ca să meargă la toaletă. S-a uitat pieziș la mine si m-a întrebat iritat, „Ce vrei să fac eu?” Considera că nu e treaba lui. Când i-am cerut să-mi scrie pe foaia de repartiție că postul nu există, s-a uitat agasat peste niște cataloage și mi-a încropit o catedră din „plombe” rămase de umplut la vreo 4 școli generale răspandite prin tot sectorul pe care îl păstorea. Am refuzat și el n-a găsit de cuviință decât să mă trimită din nou să vorbesc cu directoarea liceului care în mod vădit mă evita. Era un substrat de intrigi și manipulări pe care nu-l voi detalia aici. In final am obținut vreo două ore de Educatie cetătenească la clasa a VII-a, la Liceul Caragiale, iar pentru restul de 16 ore făceam naveta, tăind Bucureștiul de-a curmezisul până la Casa Scânteii, iar de acolo puteam lua o singură mașină (61 barat) care circula din oră în oră până la Vatra Nouă, în spatele pădurii Băneasa, unde se afla școala. Speram să fie o trecere scurta prin infern. N-a fost!
In aprilie 1981, cand s-a reluat, după mai multi ani, examenul de admitere la doctorat, am fost admis, dar angajările în invățământul superior erau blocate „de sus”. Fără să lungesc povestea, este suficient a se intelege că fusesem adus într-o situatie de disperare și neputință care m-a urmărit în toți anii aceia petrecuti în învațământ. Mă gândeam serios să renunț la tot… In acele condiții, am aflat în toamna lui 1984 de scoaterea la concurs a unui post vacant la Centrul de Sociologie și, urmând încurajarea unor foști profesori, m-am pregatit de examen. Regretatul Lazar Vlăsceanu, care s-a stins recent, era printre cei care mi-au susținut moralul în acele momente dificile. Mă voi mărgini doar să sugerez că situația a devenit mai dificilă și complicată decât părea inițial… După o comedie a erorilor si a hazardului (concursuri repetate, contestații etc.), profesorul Ion Dragan, si-a asumat autoritatea de director și a liniștit apele, controland intrigile si conflictele iscate între diferte centre de polarizare din grupul pe care îl conducea. Nu va ști niciodată că transferul la Centrul de Sociologie pe care mi l-a acceptat în cele din urmă, m-a salvat dintr-o fundatură existențială si mi-a relevat ca încă există zile însorite pentru care viața merita trăită. I-am rămas recunoscator până azi. Au fost, ce-i drept, unele reacții negative la adresa formației mele filosofice, dar faceam notă comună cu toti sociologii din generația mai veche, care fuseseră educati în filosofie, într-o perioadă în care sociologia care era interzisă. In ce mă privește, eu nu numai că studiasem serios sociologia în facultate, dar în toți anii de studii am facut practica de vară participând la cercetari sociologice (pe teme care au variat de la nevoi si aspirații culturale la fenomenul religios) contribuind atât ca operator de interviu, cât si la prelucrarea datelor si întocmirea rapoartelor de cercetare. Mă voi opri aici cu cu această relatare biografică si voi incerca să schitez rațiunile teoretice care m-au condus spre sociologie.
Ar fi semnificativ să încep prin a ilustra aici impresia deosebită și interesul pentru științele sociale pe care mi le-trezit cursul de Materialism Istoric din anul doi de facultate ținut de profesorul Cătălin Zamfir. A avut meritul de a-mi deschide orizontul spre antropologia culturală și spre explicații cauzale alternative ale tipurilor de comportament și schimbărilor sociale. Ideile prezentate la curs căpătau sens și se integrau în argumente pe care le puteai susține sau respinge în mod rațional, nu dogme marxiste, care în mod obișnuit erau încapsulate într-un limbaj repetitiv și plat. Am studiat cu el despre rolul indivizilor în crearea mediului social și despre variația sistemelor culturale și despre relațiile cauzale dintre acestea și formarea personalității. Imi vine în minte teoria antropologică a lui Ruth Benedict, despre influența factorilor culturali în formarea trăsăturilor psihologice ale indivizilor. Îmi mai amintesc si referirea pe care profesorul Zamfir a facut-o la teoria lui B.F. Skinner din „Beyod Freedom and Dignity” care neaga ideea ca exista libera vointa si moralitate. In contrast cu aceasta viziune behaviorista, antropologul britanic Alfred Radcliff-Brown era amintit pentru accentul pe structura socială nu pe nevoile biologice. In expunerile făcute de profesorul Zamfir se făcea în mod constant o analiza comparativa a meritelor și neajunsurilor fiecărei alternative. Devenea evident pentru studenți ca relațiile noastre cu lumea sunt mediate de variabile care depășesc limbajul reductionist al materialismului istoric. De multe ori mi-a revenit în minte modul dinamic și interactiv, aș putea să-l numesc dialectic în cel mai autentic sens, în care profesorul Zamfir expunea argumentele diferitelor teorii sociale. Pentru a mine a fost o deschidere intelectuală pentru care i-am fost mereu recunoscator.
Ilustrările teoretice de mai sus, al căror spirit l-am reconstruit dupa atâția ani trecandu-l prin filtrul memoriei, sunt un mod de a-mi exprima multumirea mea față de modul în care fostul meu profesor Cătălin Zamfir mi-a animat interesul pentru științele sociale, care depășeau limitele conceptuale ale materialismului istoric și ale socialismului științific din programa de predare a facultății. Dintre disciplinele care studiază comportamentul uman, pe lângă antropologie, știntele politice sau economie, sociologia descrie fiinta umană prinsă în plasa de relații ale vieții sociale și în cadrul structurii societății. Din păcate, pentru mine era descurajant să intru prea adanc în acest domeniu care în acei ani presupunea necesitatea unui compromis moral pentru a promova imperativele politice ale regimului politic și de aceea am ales să perseverez în filosofia științei, aparent un refugiu protejat de o anumită neutralitate ideologică. Astfel, sub influența profesorului Mircea Flonta, care ne-a predat cursul de Teoria Cunoașterii, m-am concentrat tot mai mult asupra problemelor legate de filosofia științei. Eram fascinat de modul în care se perindau peste generații diferite concepții despre univers și doream să înțeleg modul în care își trăiau viața oamenii din diferite epoci și în ce masură experiența și mentalitatea lor era afectată de patternurile de comportament, credințe și valori ale vremii lor. In fapt, în teza mea de licență scrisă sub coordonarea profesorului Alexandru Valentin, căruia îi rămân indatorat pentru felul în care m-a susținut și a crezut în mine, despre succesiunea modelelor ontologice în raport cu schimbarea teoriilor din știință, am explorat în ce masură valorile culturale și factorii psiho-sociali influențează viziunile de ansamblu asupra lumii. Încercarea de a înțelege aspectele sociale ale descoperirii în știință m-a condus inevitabil spre terenul sociologiei științei.
Și poate este semnificativ că in momente de cumpănă să avem tăria de a ne reinventa. Așa am sperat și eu că imi voi putea continua preocupările de a explora și înțelege condițiile sociale și aspectele psihologice, subiective, care fac posibilă dinamica cunoașterii, schimbând calea carierei mele spre sociologie.
2. Citind textul comunicarii tale publicată intr-unul dintre caietele CCPT[1] descopăr o pledoarie pentru încredere în creativitatea tinerilor. Ce mesaj politic crezi că transmitea acest text, în contextul apariției sale ?
Problema relației dintre vârstă și creativitate mi-a fost sugerată de modul în care Thomas Kuhn descrie schimbările de paradigama în știință. Stiința normală este definita pe baza acelor exemplaritati care sunt acceptate neproblematic de toți membrii unei comunități disciplinare. Aceștia sunt factori de coeziune a grupului și dau socoteală pentru unanimitatea relativă a judecății sau aprecierii profesionale. Prin urmare rationalitatea stiintei nu mai este o analiza comparativa a meritelor unei teorii din punct de vedre rațional („questio jure”), ci este rezultatul interactiunii sociale și a unor elemente greu sondabile de preferințe și elemente subiective ale savanților din comunitatea stiitifică („questio facti”), aspecte ale stării de fapt care fuseseră ignorate anterior. Când însă încep să apară probleme îndelungate și severe care nu mai pot fi rezolvate pe baza instrumentului paradigmatic de care dispune grupul de oameni de știință, atunci se strecoară îndoaiala că paradigma nu mai este infailibilă si se intra în criză… In asemenea momente se instaurează o situație de anarhie, părerile contradictorii corodează armonia și unitatea de opinii și apare evident conflictul dintre generația care luptă sa păstreze tradiția de cercetare si generația nouă care vine cu noi explicații acolo unde vechea teorie eșuează, încercand să impună un nou mod de a vedea lucrurile. Kuhn susține că doi oameni de știință care împărtășesc paradigme diferite, deși pot privi la același obiect, ei văd lucruri diferite. Pe drumul dintre stimuli si senzatie se interpune o programare nervoasă (Gestalt) de care este responsabil mediul educațional și profesional în care s-a format cercetatorul. De aceea două grupuri care au percepții diferite la primirea acelorași stimuli, trăiesc într-un sens în lumi diferite. Conflictul persistent dintre generații nu se decide pe baza consimțământului rațional si convertirea la noua viziune, ci mai degrabă, cum susține cu stoicism Max Plank, pentru că savanții îmbătrânesc și mor. Astfel, cei în vârstă dispar treptat, lăsand locul celor tineri, care vin din urmă.
Vârsta tânără are avantajul entuziasmului și a unui nonconformism care creeaza terenul prielnic unui spirit anarhic, guvernat de regula „anythig goes” și a rebeliunii față de status quo. Aceasta atitudine de provocare a conventiilor este explicată de suprimarea temporară a unei grile prea stricte de filtrare a deciziilor acceptabile, ceea ce ușureaza găsirea unor soluții neconvenționale și încă insuficient elaborate în perioadele in care stiința normală este pusă sub semnul intrebarii. Cand o o noua conceptie caută sa se impună, savanții trebuie să facă alegeri și aprecieri in condiții de risc. Este de remarcat că cenzura, fie că este impusă de mediul cultural sau provine din propria conștiința de sine poate să aibă un efect descurajant și inhibitiv când vine vorba de a genera invenții care se abat de la regulile adoptate in comun de membrii grupului. Psihologia si istoria științei oferă ilustrari ale balantei dintre autocontrol si spontaneitate, care spre maturitate se înclină tot mai mult spre cea dintâi, în dauna celei din urmă.
3. Care era situația cercetării științifice din Romania anilor ` 80 din perspectiva
sociologiei științei ?
După câte știam, nu exista în acei ani o cercetare institutionalizată în sociologia știintei. In ce mă privește, interesul mi-a fost stimulat de cursul de epistemologie predat de profesorul Mircea Flonta și de discuțiile pe care le-am purtat cu el și cu Ile Pârvu, care mi-a ghidat curiozitatea de a cunoaște „Noua Filosofie a Științei” reprezentată de autori ca Hanson, Feyerabend, Toulmin, dar îndeosebi Thomas Kuhn. Reconstrucția lui a istoriei științei aducea o nouă întelegere asupra revoluțiilor științifice în contrast cu viziunea tradițională de tip logico-empirist sau raționalist. In acest sens, el folosește conceptul de „stiință normală” care este definită în manieră sociologică de angajamentele împărtășite în comun de membrii unei comunități disciplinare. Pe această bază teoretica am dezvoltat și interpretarea relației dintre varsta și creativitate din studiul la care faci referință.
In general este limpede că ideile nu ies precum Atena din capul lui Zeus din mitologia greaca, ci sunt concepute de oamnei vii care se confruntă cu problemele vieții de fiecare zi. Prin urmare, cenzura impusă de mediu social politic sau interdicția unor valori sau paternuri de comportament provenită din cadrul cultural pot avea un efect prohibitiv. De asemenea nu trebuie ignorat că procesul euristic al cunoașterii este adesea stimulat de factori subiectivi sau accidentali. Pe la mijlocul sec XVIII, un nuvelist britanic, Horace Walpole, intr-o poveste numită „The Three Princes of Serendip”descrie cum aceștia ajung pe o insulă în care dau in mod surprinzător peste tot felul de lucruri bune și interesante. De aici a provenit cuvantul „serendipity”, care desemenează a avea sansa să dai peste descoperiri norocoase și neasteptate, cum a fost inventarea penicilinei de catre Flemming. In ce priveste aspectele accidentale sau biografice la care am facut referire în digresiunea mea despre Kepler, este de asemenea elocvent cazul lui Descartes, despre care se spune că s-a apucat de filosofie într-o noapte când era chinuit de o duere cumplită de măsele. Mi-l inchipui la o flacăre de lumânare în cazarma pe care o împarțea cu alți mercenari ai luptelor dintre fracțiuni religioase, din războiul de 30 de ani.
Este evident ca formarea aptitudinilor și implicit capacitatea de a inventa în diferite domenii sunt profund influențate de condițiile în care se derulează viața indivizilor care-și pun amprenta asupra personalității si acțiunilor lor. Este de netăgăduit contrastul dintre conditia unei fete din Afganistan, căreia i se refuză dreptul de a continua școala dupa împlinirea varstei de 12 ani sau a avea nenorocul să fii un tânar tarat într-un razboi decis de alții și traind înfundat în tranșee umede sub teroarea că viața ți se poate curma în orice clipă și a avea șansa să beneficiezi de avantajele unei educații timpurii în muzică precum Mozart sau de privilegiile si sprijinul preferențial al unui regim politic favorabil. Reflectand pe seama propriei experiențe as putea observa că linia care face diferența dintre succes si eșec este uneori foarte subțire și depinde de factori conjuncturali sum ar fi aprecierea subiectivă care te poate respinge sau promova într-un moment de răscruce al carierei tale. Anumite împrejurări pe care le-am descris mai sus, mi-au pavat și mie unele drumuri pe cand altele mi se închideau in față. Așa s-a intamplat cand am facut cotitura strategica spre sociologie,ce-i drept nutrind speranța că această conversie va face posibilă continuarea cercetărilor mele privind a factorii sociali si psihologici care influențează evoluția cunoașterii. Este inutil sa precizez că problemele sociologiei științei nu erau o temă de interes la Centrul de Sociologie. Este adevărat că din cand in cand am participat la sesiuni de comunicari stiintifice, ca aceea la care am prezentat acest studiu pe care il amintești tu. In final, ce alternativa aveam decât sa mă conformez regulilor de a lucra pe temele cerute si de a supravietui de la un an la altul scriind rapoarte de cercetare, pe care acum mă tem că nu le mai citeste nimeni.
4. Ai avut pe atunci vreo dificultate în a susține comunicarea sau de a publica acel text ? Și cum putea în 1987 să apară un text fără referințe (trimiteri) la documentele de partid ?
Întrebarea ta este justificata având în vedere contextul apariției acelui text. Imi amintesc că la începutul anilor `80, când am avut două studii publicate într-un volum, mi s-a cerut să adaug cateva pagini la sfarsit în care să fac referire la documentele de partid, deși nu avea nimic în comun cu subiectul tratat, unul fiind despre relațiile inter teoretice și analiza conceptuală a unor revoluții științifice mai conservatoare decât le descria Kuhn, iar altul discuta argumente împotriva nominalismului, punând sub semnul întrebării posibilitatea cunoașterii fără entități abstracte. Mi s-a spus ca era condiția impusă coordonatorilor de către cenzorii de la editură, altfel studiul nu era inclus în volum. Dar acest text prezentat in sesiunea de comunicari știintifice a Centrului de Cercetare a Problemelor Tineretului a apărut în forma inițială, fără un apendice ideologic inutil (sunt totusi unele unele greșeli tipografice, de la litere scrise in eroare, la expresia „questio jure” -repetată greșit a doua oara – în loc de „questio facti”).
5. Cum vezi astăzi situația sociologilor și filosofilor români din anii `80 ? Care erau strategiile lor de supraviețuire? Ce îi motiva profesional ?
Intrucat ma desparte timpul și distanta, este greu pentru mine să emit o judecata pertinentă în acest sens. Trecerea timpului modifica nu numai percepția lucrurilor, ci si modul lor de a fi. In acest sens, niste versuri răzlețe îmi tot stăruie în minte ca o morală ironică:
„El și-o amintea cum o iubise odată, /Dar când a revazut-o peste ani,/Părea obeză si mirosea a ceapă.”
Astfel, întrebarea ta presupune o judecata retroactivă asupra unei generatii care si-a redimensionat si transfigurat in bună masură preferințele intelectuale in funcție de schimbarea peisajului politic din Romania dupa decembrie 1989. Este ca si cum ai privi prin oglinda reteivizoare la un drum care se metamorfozează in urma ta. In timpul lui Ceausescu erau indivizi care-si facuseră cariera în sociologie cercetand colectivitățile agrare dupa cooperativizarea agriculturii, devianța socială sau impactul social al tehnologiilor în societate socialistă multilateral dezvoltată. In special cei mai vechi în breaslă erau gata să infiereze cu mânie proletară orice abatere de la dogma ideologica impusă. Imi amintesc de un fost coleg caruia i se acordase o imunitate dubioasa în colectiv, dată fiind relatia lui de rudenie cu directorul, care cerea pe culoarle Centrului ca eu sa fiu dat afara pentru că, dupa informațiile lui secrete, eu eram investigat de Securitate și puneam astfel in pericol siguranța instituției … Nu mă miră că si dupa 1990, unii ca el și-au gasit, metaforic vorbind, o ambarcatiune cu pânze în care vantul a continuat să le sufle din spate. Atâția corifei ai vechii ideologii au sarit în mod convenabil și oportunist dintr-o barcă in alta pentru a pluti lin pe orice vreme…
Inevitabil desființarea la sfârsitul anilor `70 a Secției de Sociologie din cadrul Facultății de Filosofie a avut un impact dramatic asupra educației în acest domeniu. Facultatea a fost restructurată pierzandu-si autonomia administrativă, iar secția nou infiintata de Filosofie-Istorie comasa toate cele patru specializări inițiale, filosofie, sociologie, psihologie si pedagogie, pentru care cei din generatia mea dădusem examen de admitere separat. Eu chiar s-a intamplat să particip ca reprezentat al studentilor la intalnirea de la rectorat cu Petre Constantin, ministru adjunct al invatamantului, care ne explica motivul desfiintarii vechii structuri a facultății si integrării cu istoria: vezi Doamne, pentru a asigura locuri de muncă absolvenților. Am avut atunci curajul să-l întreb cum se explica faptul că într-o economie planificată, cum era cea socialistă, care stabilește cifrele de școlarizare și nevoile economice cu cel puțin cu un cincinal înainte, nu s-a prevăzut necesitatea acestei schimbări in prealabil. In consecinta, am continuat eu, fie planificarea facută nu a fost corectă, ceea ce denota un eșec sau incompetenta a celor responsabili, fie a fost corectă si atunci nu este nevoie acum sa fie desființată Facultatea de Filosofie în forma în care a funcționat până atunci. Ministrul s-a uitat pieziș la mine și a spus rânjind, cu un ton amenințător „Cei care nu intelg necesitățile și cerințele politicii de partid în domeniul învatamantului pot fi dati afară. Invatamântul superior poate merge înainte fără ei!” Parcă trăsnetul lui Zeus îmi șuiera pe langă urechi. M-am temut de consecinte și am privit in jos, resemnat. M-am gandit la efortul facut de părinții mei de la țară pentru a mă ține-n școala. Nu mai era nici o speranta! (In satul meu era încă vie memoria celor din țara Fagarasului care fuseseră vânați de Securitate pentru disidența lor față de regim. Povestea acesora a fost dezvaluită dupa căderea regimului lui Ceausescu de Ion Gavrila Ogoranu).
Nu voi insista pe acest subiect, aș vrea doar sa subliniez ca marea majoritate a absolventilor din promoția mea au fost repartizați pe posturi de predare a istoriei si a educației cetățenești in școli generale. Unii s-au folosit de trambulina politică pentru a deveni șefi la pionieri si la UTC. Altii care au fost mai zeloși ideologic sau au avut suficientă sustinere au promovat in structurile de partid locale sau chiar naționale. In aceste condiții sociologia era practicată doar insular, în câteva centre, cum erau cele ale Universitatii sau Municipiului Bucuresti. Inerent, posibilitatea de a trece peste această criză instituțională era conditionata de compromisuri față de puterea politică si adaptarea la cerințele ideologice impuse de regim, pentru care sociologii erau socotiți de fapt activiști sociali. O altă modalitate pragmatica de a soluționa finanțarea precară a cercetării era de încheiere a unor contracte de cercetare cu unități de producție menite să aducă fonduri suplimentare. Cert este că cercetarea sociologică a supraviețuit acestui impas…
6) Cariera ta, în anii următori a mai avut de-a face în vreun fel cu sociologia sau a evoluat pe alte coordonate? Cât din ce ai realizat în lumea academică americană crezi că poartă pecetea anilor de formare din România ?
Povesteam la început ca după facultate, cand am luat în piept vitregiile vieții de profesor la doua școli generale din Bucuresti, mă rugam să fi rămas student pentru totdeauna. Ei bine, dupa ani de studiu la un nou program de doctorat în SUA, a inceput sa imi fie teamă ca ruga mea imi fusese luată prea în serios. Totuși in măsura în care cunoașterea dobandită este averea ultimă care ne ramâne cand pierdem totul, as putea spune că ceea ce este în mintea mea port cu mine in toate peregrinările mele existențiale. In cele din urma oriunde am ajunge, nu ne putem separa de ceea suntem. O calatorie nu ne duce numai in alte lumi, ci si in noi înșine…
Nevoia de a ma integra într-un nou cadru cultural a fost mediată de nevoia de a comunica coerent si rațional. De aceea adaptarea lingvistica este pragul necesar pe care trebuie sa il treacă cineva care vrea sa înțeleagă ce se petrece in jurul lui, dar asta nu este si suficient, daca aspiri spre o împlinirea unei cariere academice. Dat fiind faptul ca eu insumi eram angajat intr-o aventura cros-culturală, având de infruntat obtacolele izvorand din prejudecăți subiective si sistemul diferit de valori al lumii în care intram, mi-am propus să incerc să imi inteleg mai bine propria mea condiție…
In general, subiectul apare provocator dacă dăm atenite întrebarilor inerente ridicate de o simplă investigatie istorică. Pe scurt, ce are în comun un om de azi, care este mișcat de drama lui Romeo si a Julietei sau de monologurile filosofice ale lui Hamlet or Macbeth, cu un contemporan al lui Shakespeare, care trecea podul spre estul Londrei la 1600 pentru a vedea aceste piese puse in scenă la Teatrul Globe. In ultima instanță, întrebarea este ce fel de rationalitate, dacă există vreuna, face posibila înțelegerea și comunicarea între persoane care s-au format în cadre lingvistice si culturale diferite. Astfel, m-am angajat într-o cercetare care a stat la baza disertației mele sustinute cu 27 de ani in urmă la Michigan State University. In acest proiect explorez în ce sens rationalitatea ar putea reprezenta un temei comun pentru înțelegerea dintre culturi si pun sub semnul întrebării ce fel de înțelegere poate fi validă dincolo de limitele si idiosincraziile unui sistem de norme si valori specifice unui mod de viață. O analiza a meritelor si neajunsurilor diferitelor răspunsuri la aceste întrebări din diferite perspective filosofice relevă de ce este semnificativ sa le luam in considerare. In acest sens examinez reformele conceptuale recente propuse de filosofia postanalitica si postmodernista si supun analizei argumentele si obiecțiile lor privind natura rationalității și relevanța ei in a fundamenta înțelegerea trans-culturală. In esenta, atata vreme cât un concept traditional de ratiune suverana, deasupra culturilor, nu rezistă în fața criticii, cred ca ideea lui Jurgen Habermas de “communicative rationality” are merite pe care le explorez în carte. Propunerea pe care o schitez eu în final este o reconstrucție analitică a noțiunii de rationalitate pe trei nivele distincte ale discursului (three level rationality): fenomenologic (lifeworld), științific -teoretic si normativ. Dar acesta rămane un proiect încă în lucru.
Inainte de orice, expunerea unor confruntări teoretice pe acest subiect scoate în evidență probleme ce se ridică în conflictele dintre culturi care se profilează distinct în cadrul societăților multiculturale contemporane. Se poate observa că aceste dispute care agită lumea divizată de azi, repetă de fapt bătălii care au mai avut loc cândva. In concluzie, m-am aventurat pe o punte care are un dublu sens: pe de-o parte mă indepartez de vechile mele cercetări de sociologie sau istoria și filosofia științei, dar pe de altă parte, demersurile mele teoretice mai recente valorifica inerent acel „cognitive background” pe care l-am dobândit în anii formării mele intelectuale din Romania.
Documentul poate fi consultat aici:
[1] Vasile Pirău, Relația vârstă-creativitate din perspectiva sociologiei științei, Cercetarea problematicii tineretului, Caietele CSCPT, București,1987
[1] Vasile Pirau a plecat in SUA in 1990, dupa ce i s-a spus ca la cei 35 de ani pe care îi avea este “prea bătrân” pentru a fi acceptat ca asistent universitar la Facultatea de Filosofie. Prin urmare, a început un un nou program de doctorat la Michigan State University, descoperind că în mediul academic american este destul de “tânar” să treacă cu excelență dificultătile academice ale examenelor comprehesive care acoperau toate domeniile filosofiei. Ca doctorand si-a castigat existenta lucrând ca “teaching assistant”, iar după graduare (în 1997) a predat îndeosebi cursuri de filosofie, logica si etică fiind “assistant professor” la Michigan State University si “adjunct faculty” la alte câteva institutii de învățămant superior, cum ar fi, de exemplu, Edgewood College din Madison, Wisconsin. De ceva timp s-a retras din activitatea didactica si recent a publicat cartea “Rationality and Cross-Cultural Understanding” (2024), care actualizează explorarea filosofică pe aceași temă din disertația de doctorat si incearcă nu numai să exprime propria sa călătorie existențiala si spirituală într-o noua cultură, ci și să răspundă unor dileme morale și filosofice ale epocii postmoderne, marcată de adâncirea diviziunilor si conflctelor culturale si politice.
