- În ce te privea, te bazai și pe o experiență de cercetare de teren în privința integrării tinerilor în munca industrială ? Ce observaseși acolo ?
Volumul în care a fost publicat articolul a fost publicat în 1986, ceea ce înseamnă că articolul a fost scris începând cel mai târziu cu toamna-iarna anului 1985, anul în care mi-am început activitatea la CCPT și în care am primit de făcut o cercetare pe tema „Tineretul și sportul de masă”. Deci, nici vorbă ca articolul la care te-ai referit să fi fost făcut pe baza experienței mele și a studiilor făcute ca cercettător la CCPT. În schimb a fost făcut pe baza experienței mele ca sociolog de întreprindere într-o țesătorie de bumbac și a unei cercetări de mult mai mare amploare comandată mie personal (și nu unei echipe de cercetare) de unul dintre secretarii Comitetului Municipal al PCR și care a fost efectuată, în folosul său personal, pe un eșantion de fabrici și uzine din București, cu privire la „Utilizarea forței de muncă în industria prelucrătoare bucureșteană”. Am mai folosit de asemenea un studiu, efectuat tot de mine în țesătoria Aurora din București – la care eram angajat – pentru absolvirea cursurilor de logistică internă a organizațiilor industriale organizat de centrul UNESCO de perfecționare a specialiștilor din industrie. Și la care Aurora, care primise sarcina să trimită pe cineva m-a trimis pe mine, pentru că nu voia să se lipsească pentru o perioadă de o lună de niciunul dintre inginerii din producție. Dintre care oricum nu avea suficienți; din motivul simplu că industria textilă, etichetată drept industrie „ușoară” – nu era – oferea cele mai mici salarii pentru cadrele cu pregătire superioară din întreaga industrie, inclusiv pentru funcțiile de conducere.
În acel studiu am elaborat pentru prima dată conceptul de „mod de muncă industrial” opus conceptului marxist de „mod de producție” – care doar modifică relațiile dintre proprietarii condițiilor de producție (capitalul) și proprietarii forței de muncă (muncitorii industriali) în așa fel încât primii au primit posibilitatea unică în istorie de a abandona orice responsabilitate de supraviețuire, securitate, sănătate și educație-calificare, asigurare a logisticii indispensabile, etc., față de forța de muncă pe care o utilizau, transferând-o fie asupra lor înșiși nemijlocit, precum în SUA contemporane, fie prin intermediul statelor care își colectează resursele financiare prin intermediu taxelor – directe și indirecte – tot din buzunarele, adică veniturile salariale, ale cetățenilor. Până-ntratât încât în aproape toate țările considerate dezvoltate ajung să cheltuiască peste 40% din GDP (PIB) colectate mai ales din buzunarele mai sus amintite ale propriilor cetățeni, pentru a crea condițiile de funcționare logistice și de asigurare a forței de muncă necesare uriașelor corporații internaționale ce asigură reproducerea elitelor de guvernare actuale ale lumii dezvoltate. Iar asta în condițiile unei dominații practic necontestate esențial după victoria occidentului în războiul rece a unei ideologii ce predică retragerea statului din economie prin de-reglementarea funcționării acesteia. Adică a ideologiei neoliberalismului contemporan, aflată în prezent în plină criză de evoluție.
În acel studiu de caz care analizam logistica procesului de producție (transport, depozitare, manipulare) în întreprinderea textilă „Aurora” din București, unde eram angajat, cel mai important rezultat pe care l-am obținut a fost că utilizarea acelor metode moderne de construire a unor lanțuri logistice pentru funcționarea cu eficiență superioară a proceselor de producție era, în condiții care nu erau câtuși de puțin rare în industria textilă și nu numai (vorbim de începutul anilor `80 ai secolului trecut), era nu numai inaplicabilă din cauza lipsei fondurilor necesare investiției, a costurilor de funcționare și mentananță, a spațiilor indispensabile și a lipsei de personal calificat să le utilizeze și să le repare la nevoie. Era și indezirabilă deoarece costurile funcționării lor erau mai mari decât sporul de productivitate al muncii pe care indiscutabil îl aduceau și al și decât valoarea țesăturilor care erau produse în timpul suplimentar creat prin utilizarea lor. Așa că, stocarea în vrac a materiei prime necesare războaielor de țesut, adică aruncarea lor claie peste grămadă într-o încăpere cu funcția de „depozit intermediar” din care un mic număr de muncitori necalificați le duceau la războaiele de țesut, îngrămădite în lăzi mari de plastic pe care le târau după ei pe pardoseala șlefuită a țesătoriei legate cu o fâșie îngustă de țesătură rebutată era mult mai ieftină și totodată mai folositoare fabricii decât depozitele automatizate și conveioarele, de asemenea automatizate (de tipul celor utilizate în aeroporturi pentru transportarea bagajelor de cală la avioanele care plecau), despre care ne predaseră nouă profesorii școlii de perfecționare profesională a Centrului UNESCO de la Otopeni.
A doua sursă de date empirice a fost experiența mea personală, care în metodologia sociologică capătă denumirea pompoasă de „observație co-participantă” și care presupune ca cercetătorul să se integreze în procesul pe care îl studiază în același mod în care o face orice alt om participant la proces și, în altă terminologie este denumită „experiență de viață”. De-a lungul vieții sale orice om acumulează o multitudine de astfel de experiențe, iar singura diferență dintre orice om și un sociolog cercetător al acestora este că cel din urmă le interpretează în funcție de o teorie la care aderă sau pe care o creează ad-hoc pentru a-i sluji obiectivelor sale de cercetare. Interpretarea nu afectează în niciun fel realitatea experimentată și nu există nici-o limită de timp între momentul în care experiența este trăită și momentul în care ea a fost interpretată de un profesionist. De exemplu, interpretăm în prezent realități politice, economice, culturale, religioase, etc. descrise de martori care au trăit cu mii de ani în urmă. Și tot așa am făcut și eu când am încercat să teoretizez sistemele logistice ale întreprinderii textile în care am lucrat cu modelele ultrasofisticate ale logisticii raționalizate după dublul criteriu al economisirii consumului de forță de muncă și al creșterii productivității muncii (echivalent cu creșterea profitului). Adică mi-am tratat propria experiență de viață ca pe mărturii despre sistemele de transport, aprovizionare, manipulare, depozitare și distribuție în interiorul procesului de producție sau în raporturile dintre producători și beneficiarii produselor. Toți oamenii dintr-o societate au experiența unei vaste mulțimi de astfel de logistici, mai ales dacă dispun de o experiență de viață deopotrivă familială și casnică, dar și ca salariat indiferent unde și pe ce poziție ierarhică. Doar că vasta majoritate a acestora nu au dispus de ceea ce m-au învățat pe mine specialiștii în logistică ai Centrului UNESCO. Adică de imaginea și structura de ansamblu a logisticii a orice, indispensabilă oricărei interpretări, independent de obiectivele în funcție care guvernau raționalizarea interpretării.
Cea de a treia, dar în niciun caz în ultimul rând ca importanță a fost oportunitatea pe care mi-a creat-o inițiativa comitetului PCR al Municipiului București de a solicita o cercetare sociologică a utilizării timpului de muncă pe ansamblul salariaților industriali din industria bucureșteană. Nu știu cum s-a făcut de am fost eu ales pentru o performa o astfel de cercetare – a fost un aranjament care a avut loc între un secretar al Comitetului municipal PCR și directorul fabricii în care lucram și pe care îl bănuiesc că i-a promis acestuia marea cu sarea sa cu tot când și-a asumat sarcina să mă pună pe mine să o fac. Primul rezultat a fost o întâlnire a mea cu acest secretar care mi-a spus că vrea să afle ce fac muncitorii din marea industrie din capitală și niciu detaliu mai mult. Mi-a mai spus că îmi dă mână liberă să fac ce cred eu de cuvință și mi-a cerut o listă cu ce am nevoie. Am proiectat o anchetă socială pe bază de chestionar standardizat și după ceva târguieli am obținut un termen de vreo patru luni. Rezultatul a fost un raport de cercetare dactilografiat într-un singur exemplar care i-a revenit în exclusivitate. Doar că am fost probabil, doar doi cititori (eu am fost primul) al acestuia. Am învățat o mulțime de lucruri din această cercetare și o parte dintre ele le-am folosit în articolul despre care vorbim în acest interviu.
- Subiectul acesta al relației dintre tineri și normele de muncă sau față de norme în general l-ai mai abordat pe parcurs în anii care au trecut de atunci?
Da și nu! Aici ne lovim de complicata dezbatere despre tineret în societățile contemporane, care s-a desfășurat în jurul întrebării dacă „tineretul” este o realitate socială specifică, sau este doar o invenție statistică a demografilor și altor oameni de știință din alte domenii ale științelor sociale, în special sociologii și specialiștii în marketing, căci ceea ce noi numim „tineret” în societatea contemporană este mai degrabă o populație statistică delimitată calendaristic (adică după vârstă) absolut arbitrar de o autoritate oarecare (precum OMS) ca fiind ansamblul recunoscută de majoritatea țărilor dezvoltate din aria nord-atlantică. Care a stabilit că „tinerii sunt ansamblul populației cuprinse între 16-35 ani” (sic). Definire a populației pe care a acceptat-o și România și, în consecință și CCPT și care a fost mulțimea din care ne extrăgeam eșantioanele de cercetare.
Istoria și antropologia istorică ne învață însă că de-a lungul istoriei diferitelor tipuri de societăți, tinerețea – perioada în care copiii deja ieșiți din pubertate se pregătesc să devină adulți sociali – este extrem de variabilă în timp, așa cum variabilă în timp este și perioada biologică a pubertății care, deși este și ea un proces prioritar biologic, este, spre deosebire de perioada de gestație a ovulului feminin uman care este determinată exclusiv biologic, sensibilă la presiunea unor factori sociali precum prelungirea perioadei de educație cetățenească și pregătire profesională, evoluțiile relațiilor sexuale și a celor familiale, evoluțiile piețelor muncii și ale locuințelor, întârzierea independenței economice a noii generații, etc.
Pe de altă parte, așa numitele „probleme ale tineretului” pe care am fost noi însărcinați să le cercetăm la CCPT au fost generate de un eveniment politic transnațional și de incapacitatea sociologiei vest-europene de a-l prevedea și, eventual de a oferi rețete pentru politici guvernamentale destinate să combată revolte ale tineretului împotriva ordinei sociale existente. Puțină lume își mai amintește de aceasta în zilele noastre, dar atunci ele au devenit o amenințare reală la adresa societății capitalist industriale la sfârșitul anilor `60 ai secolului trecut. „Revolta” tineretului din țările capitaliste dezvoltate ale regiunii de dezvoltare nord-atlantice a atins un maxim în anii de la sfârșitul deceniului al VII-lea în anii 1968-1969 cu ocazia protestelor elevilor, studenților și muncitorilor francezi. După care ea s-a extins în întreaga Europă, inclusiv UK și statele socialiste ale lagărului sovietic din Estul Europei. Dar deși pentru existența CCPT și instituirea politică a subiectului „problemelor tineretului” și pentru singura mea oportunitate de a ajunge cercetător științific instituționalizat această bruscă schimbare au făcut această perioadă de timp
Decadele VII-IX ale secolului al XX-lea au fost cuprins perioada de tranziție a societăților capitaliste dezvoltate ale regiunii de dezvoltare nord-atlantică de la acea etapă a organizării societăților capitaliste dezvoltate dominată de producția industrială de masă și care a fost denumită fie „societate de consum”, fie „statul bunăstării generale”, la actuala etapă evolutivă de organizare, dominată de capitalul financiar-bancar și care își încheie și ea peroada de expansiune în deceniile următoare. Astfel de perioade de tranziție sunt întotdeauna și totodată perioade de tulburări, dezordini și schimbări economice, sociale, ideologice, politice și chiar științifice. Ea a cuprins atât crearea și răspândirea faimosului Forum economic mondial, devenit astăzi Forumul economic de la Davos, cât și înființarea și epoca de aur a Clubului de la Roma, apogeul influenței neo-marxismului, freudismului și al Școlii de la Frankfurt în filosofie și științele sociale, declinul keyesianismului în cele economice, eșecul americano-francez în Indochina, criza rachetelor nucleare din Cuba și Turcia, „Primăvara de la Praga”, revoluția Iraniană, normalizarea relațiilor Chino-Americane și excluderea Taiwan din Nato, etc.
În România a fost perioada în care s-a trecut de la regimul politic comunist al lui Gheorghiu-Dej, la regimul politic comunist al lui Nicolae Ceaușescu, în care România s-a desprins parțial de influența sovietică și a început să se deschidă către lumea Occidentală, pe de o parte, iar pe de altă parte să înceapă să recupereze treptat și parțial atât o parte a elitelor perioadei interbelice, cât și a naționalismului ideologic al acesteia. Și, un detaliu căruia eu îi acord o importanță excepțională, a gândirii economice și sociale ale acesteia. Mă refer mai ales la recuperarea operei economice a lui Nicolae Manoilescu, care a condus la o schimbare radicală a sistemului de indicatori ai planificării economiei socialiste pe termen scurt și mediu (planurile cincinale) după princiul acestuia că singurul lucru important în dezvoltarea societății industriale este valoarea adăugată confirmată de piață și câtuși de puțin mărimea volumului producției. Iar în sociologia românească în primul rând la renașterea ei în forma instituțională a unui șir firesc de instituții academice – universități, institute și centrre de cercetare, reviste și cărți de specialitate publicate în ediții accesibile publicuilui larg, conferințe științifice, etc. – la reintroducerea profesiei de sociolog în nomenclatorul profesiilor oficial recunoscute și echivalarea ei cu cea de economist, etc. Iar în al doilea rând, la tentativa de resuscitare a originalității sociologiei românești, creată și dezvoltată de Școala monografică de la București condusă de Dimitrie Gusti, proiect din care nu a fost realizat din păcate decât un singur obiectiv secundar – recunoașterea și readucerea în viața academică românească a acelor membri ai acestei școli, precum H.H. Stahl, sau Traian Herseni, care au supraviețuit celui de-al doilea război mondial, revoluției comuniste și numeroasele și capricioasele epurări care au urmat victoriei acesteia.
Ceea ce și atunci și chiar și acum este denumită „problematica tineretului din România” nu poate fi înțeleasă în afara contextului atât de vast al acelei perioade de tranziție atât la nivel global, cât și la nivel național. Din punct de vedere politic tineretul este o durere continuă de cap al oricărei guvernări, din orice stat contemporan și a fost continuu de la definitivarea și stabilizarea societăților capitaliste și apoi a expansiunii și dezvoltării ei de după revoluțiile americană și mai ales franceză ale sfârștului secolului al XVIII-lea. Și este și în prezent. Atâta doar că înțelegerea de către politicieni, mai ales de către politicienii guvernanți, a tineretului nu este aceeași cu definirea dată de demografia contemporană oficioasă noțiunii de tineret. Conform demografiei și pe baza unei decizii arbitrare a instituției specializate a ONU, tineretul societăților industriale este alcătuit din cohortele de vârste cuprinse între 16-35 ani la momentul investigației. Perioadă în care cea mai mare parte a acestora se află fie într-un proces de învățare a unei profesii sau a unei meserii, fie în căutarea unui loc de muncă (în societățile industriale dezvoltate și cele denumite post-industriale rata independenței financiare sau a șomajului în rândul tineretului definit demografic, în ansamblu rata populației fără o ocupație sau un loc de muncă stabile, este mult mai mare decât cea din ansamblul populației) și prin urmare într-o poziție specială – în raport cu restul populației.Căreia îi corespunde, din punct de vedere sociologic, atât un sistem propriu de valori în care idealismul romantic înlătură aproape orice urmă de realism, posibilitate suținută de lipsa de experiență și de informații reale cu privire la realitățile sociale cât și o contra-cultură la adresa regulilor, normelor și sistemului de autoritate instituit de societate. Din acest sistem special și temporar de valori, precum și această contra-cultură cu tendința ei centrală de a se opune ordinii sociale existente prin aderarea „tinerilor” în masă și fără un discernământ semnificativ la aproape orice ideologie contestatară a acestei provin durerile de cap ale guvernărilor și au generat decizia politică de a încredința științelor sociale, în special sociologiei sarcina de a le studia și a face recomandări de politici guvernamentale de luare în control a acestei categorii de „tineret”. Care doar într-o măsură minoră era statistic reprezentativ în rândurile tineretului
În vremurile în care am lucrat la CCPT nu aveam această concepție despre problematica tineretului atât de clară ca în prezent. De altfel, faptul că trebuia să mă preocup de problematica tineretului era cu totul irelevant din perspectiva carierei mele profesionale. Ceea ce mă interesa pe mine era că dintr-un sociolog de întreprindere devenism brusc, în urma câștigării unui concurs profesional cu candidați mulți și locuri puține, cercetător științific cu confirmare profesională oficială și încă membru al unei instuții profesionale care se afla, vorba unui coleg al meu din centrul de cercetări „în umbra puterii” politice.
Altfel, experiența mea profesională de până atunci îmi spunea că în activitățile organizate birocratic ale muncii industriale – domeniul care îmi revenise pentru studiu în cadrul CCPT – lupii agresivi și revoltați pe care îi vedea guvernarea în acea parte a tinerilor care îi creau probleme (elevii, studenții și tinerii care nu aveau un loc de muncă) prin disponibilitatea lor de a se revolta și protesta erau probabil oriunde în societate numai în industrie nu. În industrie și în orice activitate organizată industrial-birocratic ei erau, dimpotrivă „mielușeii” acesteia, situați la coada lanțului de distribuție a puterii și categoria de personal de care orice instituție se putea dispensa fără ca aceasta să-i creeze probleme sau regrete. Am fost eu însumi în această situație așa că o înțelegeam foarte bine. Așa că în cercetările mele privitoare la munca industriale și înainte de a fi cercetător științific certificat și după, nu am făcut nicio diferență în interpretarea rezultatelor după vârstă, sex și alte caracteristici de natură demografică a subiecților observați, chestionați sau deveniți altfel obiect ai cercetării. Și știam foarte bine că nici specialiștii locali, din filiale, care mă ajutau în realizarea părții de teren a acesteia nu au făcut și, de altfel, nici nu le-am cerut vreodată să facă. Dar realitățile tinerii industrii socialiste românești făceau ca și forța de muncă utilizată de aceasta să fie majoritar tânără după definiția demografică. Urmarea este că cercetările mele în domeniul muncii industriale departe de a avea concluziile limitate de specificul vârstei subiecților erau legitim generalizabile la întreaga populație cuprinsă în activități industriale.
- Crezi că se menține și astăzi interesul pentru o asemenea temă ? Sau realitățile sociale s-au shimbat în așa măsură încât reacția față de norme nu mai este importantă ?
Nu! Cea mai bună ilustrare este faptul că CCPT nu mai există și nu există niciun alt înlocuitor al acestuia. Deși continuă să existe un minister al Familiei, Tineretului și al egalității de șanse, din motivul simplu că în general guvernele de coaliție au nevoie de mai multe portofolii ministeriale pentru a-și recompensa finanțatorii campaniilor electorale și clientela politică. Este însă îndoielnic că acesta sau o altă instituție guvernmentală de nivel ministerial va mai exista și după alegerile generale din 2024 când, ținând cont de situația macro-economică a României de astăzi este foarte probabil că societatea românească va începe trecerea printr-o perioadă de politici de austeritate destinată revenirii la un echilibru macro-economic ocazional, asemănător dar nu cu aceeași duritate cu cel din anii 2010-2012.
Dar acesta este doar un motiv circumstanțial. Cauza principală a lipsei de interes a guvernărilor actuale față de situația social-economică a tineretului român se datorează faptului că, deplin scufundați în ideologia neoliberală a globalizării, guvernanții români au decis că de vreme ce ei s-au retras din economie, conform doctrinei dominante în prezent, problematica socială a societății românești a trecut sub responsabilitatea pieței, răspunzătoare și capabilă, zic teoriile economice și sociologice neoliberale dominante în prezent și în știință și în politică și în ideologia cotidiană dominantă (o expansiune excepțională și total nejustificată în teorie și în practică, a presupoziției lui Adam Smith cu prvire la existența unei mâini reglatoare în interesul general deopotrivă a economiei și a societății în ansamblul ei). Or, în condițiile politico-economice și sociale ale României de azi, echivalează cu transferul acestei responsabilități dinspre guvernanții români câtre capitalul internațional care domină deopotrivă financiar, tehnologic și politic economia, societatea și politica românească. Al cărui principal obiectiv este de a maximiza profitul acționarilor săi occidentali la capitalul investit în România – o țară pe care aceșia o găsesc pe harta expansiunii estice a dominației lor după prăbușirea comunismului – și în niciun caz cu prioritate rezolvarea problemelor economice și financiare pe termen lung ale societății și statului român.
Oricum acesta este doar un factor ocazional și temporar. Cauza principală a dispariției importanței pentru guverările postcomuniste ale României a problematicii tineretului, este diminuarea până la dispariție a capacității acestei categorii demografice de populație de legitimare sau de-legitimare a sistemului actual al instituțiior politice naționale. Iar cauza principală pentru această diminuare este faptul că tineretul este o categorie numeric majoră în orice societate,
Cu toate acestea, pentru că revoltele tineretului, mai ales ale studențimii, sunt larg speculate de mass media asociată opoziției toate autoritățile care se ocupă nu de problemele studențimii, ci de menținerea acestora în cadrul ordinii academice, vor negocia cu protestatarii o derulare cât mai pașnică și o încheiere cât mai grabnică a protestului. Dacă astfel de proteste depășesc prin amploare și gravitatea cererilor, transformându-se din proteste studențești în mișcări sociale anti-sistem, atunci guvernările tind să ridice nivelul de duritate al intervenției lor punând în funcțiune instituțiile de represiune legală ale statului pentru a preveni o astfel de dezvoltare. Cum s-a întâmplat cu prilejul recentelor mișcări studențești pro-palestiene din Texas, SUA sau din marile centre universitare ale Franței.
Materialele pot fi citite aici si aici
