În 2015, profesorul Dumitru Otovescu de la Universitatea din Craiova a realizat o anchetă despre producția sociologică în România de azi. Pe baza răspunsurilor primite de la cei care „slujesc și promovează în prezent sociologia în România și care au binevoit să participe” (p. 16) la această anchetă pe bază de chestionar (cu 21 de itemi), ni se oferă o imagine a stării acestei științe: „structura tematică a cercetării sociologice actuale, direcțiile de sincronizare cu sociologia europeană și mondială, proiectele individuale de cercetare sociologică în viitor” (p. 16). O spun din capul locului: întreprinderea dlui profesor Dumitru Otovescu este lăudabilă și volumul recent apărut, Sociologi români de azi. Generații, instituții, personalități, este util, îndemnând la reflecție.

În acest sens, mă întreb cât de acurată poate fi imaginea formată pe baza autoevaluării contribuțiilor fiecăruia. Să spui despre tine mai puțin decât ești nu este semn de modestie, ci de prostie. Pe de altă parte, lauda de sine nu dă deloc bine. O doamnă conferențiar universitar menționează la itemul „Recunoașterea prestigiului profesional” că, între altele, a primit Diploma de Excelență conferită de Primăria comunei Aretu din județul Argeș (p. 306). Nu este de mirare că respectiva doamnă, cadru didactic universitar din anul 2002, are o prezentare a propriei persoane extinsă pe șapte pagini (pp. 392-399). Spre comparație, profesorul Achim Mihu, care va împlini pe 12 iunie a.c. 85 de ani – La mulți, mulți ani, domnule Profesor! – și care a slujit exemplar catedra universitară din 1954, distins cu Premiul ”Dimitrie Gusti” al Academiei Române (în 1993), se autoprezintă decent pe cinci pagini (pp. 234-238). Astfel de disonanțe în redactarea lucrării se cer corectate într-o a doua ediție, revăzută și adăugită. În ediția de față nu regăsim între cei 38 de sociologi din „generația vârstnică, formată până în 1989” (p. 127) profesioniști cu notorietate, precum profesorii Ioan Drăgan, Iancu Filipescu, Petru Iluț, Lazăr Vlăsceanu ș.a. Chiar dacă, din varii motive, astfel de personalități ale sociologiei nu au răspuns la chestionar, era posibilă, prin strădania editorului, alcătuirea bio-bibliografiei lor. Este o sugestie pentru ediția a doua. Despre lista cu cele 19 personalități care aparțin – după taxonomia profesorului Dumitru Otovescu – perioadei de după 1990, nu am competența să mă pronunț, eu făcând parte, așa cum spun unii, din „generația expirată” sau, cum se menționează ici și acolo în lucrarea recenzată, din „generația seniorilor”.

Dincolo de astfel scăpări de redactare, lucrarea Sociologi români de azi. Generații, instituții, personalități are meritul de a fi punctat cu minuție etapele organizării și evoluției rețelei instituționale după relansarea sociologiei în mediul universitar după sfârșitul regimului totalitar în România (după 1989). Sunt aduse în prim-plan condițiile concrete ale înființării unor unități de stat și particulare de învățământ sociologic. Am asistat la o adevărată explozie de secții de sociologie (vezi p. 87), fapt în esență pozitiv, dar cu efecte pe termen scurt (dificultăți în formarea colectivelor de cadre didactice) și pe termen lung (deficitul de locuri de muncă pentru absolvenții de sociologie) nu totdeauna benefice.

Nu aș vrea să închei această scurtă prezentare fără să atrag atenția asupra prizei de conștiință a autorului, care afirmă: „Prăbușirea rapidă a dictaturii comunisto-ceaușiste a generat un val de entuziasm național care, în privința învățământului, s-a manifestat inițial prin îndreptarea consecințelor unor abuzuri și, apoi, prin punerea în aplicare a unor inițiative de construcție instituțională” (p. 85). Treptat, entuziasmul general a făcut loc dezamăgirii. „Românii au descoperit că noua societate, denumită de politicieni democratică, le-a adus, în loc de siguranță, demnitate și prosperitate, dimpotrivă, sărăcie în proporție de masă și privilegii și bogăție nemeritată pentru alții, șomaj, corupție, dezbinare, jaf în economie, înstrăinarea resurselor naturale și un salariu minim care ne situează, după 26 de ani de evoluție spre capitalism, la periferia lumii dezvoltate, adică pe poziția 27 în rândul celor 28 de state ale Uniunii Europene” (p. 89). Subscriu acestei concluzii.

Vreau să cred că în ediția a doua a lucrării se va face referire la momentul și contextul contopirii celor două organizații ale sociologilor (Asociația Română de Sociologie și Societatea Sociologilor din România). Dacă, după prăbușirea Zidului Berlinului, s-au unificat ele, cele două Germanii, de ce n-ar fi posibilă crearea unei singure forme de reprezentare a profesioniștilor din domeniu cunoașterii și intervenției sociale din România?