1. Cătălin Zamfir susține, în cartea coordonată recent împreună cu Iulian Stănescu și intitulată “România la răscruce. Opțiuni pentru viitor”, că tranziția s-a încheiat și că, în consecință, ne aflăm la “răscrucea” [1] care ne silește să alegem fie de a rămâne ceea ce am devenit începând cu 1990 – când nu am avut de a face cu nicio “răscruce”[2] –, adică o societate în criză și care nemulțumește pe toată lumea. Fie de a ne construi un nou viitor. Îi împărtășesc în mare măsură conceptele cu ajutorul cărora formulează deopotrivă diagnosticul cât și prognosticul, ca să folosesc termeni preluați din jargonul medical, dar consider că realitatea este ceva mai complicată și, în consecință diagnosticarea ei este mai dificilă. Construirea viitorului este o problemă încă și mai specială.
a) Actuala perioadă postcriză nu este crucială pentru că ar fi primul moment în care societatea românească a ajuns să dispună de un grad de libertate suplimentar. Prima dată când România a dispus de un grad de libertate suplimentar a fost Revoluția din 1989. Și cel mai bun argument pe care îl am este cel istoric: atunci, România a avut de ales între două tranziții. Le-am parcurs, succesiv, pe amândouă. În primii șapte ani de după revoluție, România a parcurs o tranziție destinată creării capitalului industrial național și destinată, măcar ca opțiuni și sistem instituțional, reluării dezvoltării țării ca o societate industrială, puternic urbanizată și cu o economie dominată de capitalul național. FPS cu al său Fond național de dezvoltare și privatizarea “în masă” industriei și instituțiilor financiare (FPP-urile) au fost nucleul dur al acestui tip de tranziție.
b) A doua tranziție, posibilă tocmai din cauza gradului de libertate apărut în 1990, a înlocuit-o pe prima în 1997. O tranziție concretizată în schimbarea radicală a elitei politice guvernante și promovarea unei noi tranziții: tranziția prin dezindustrializare și crearea unei economii bazate pe dominația capitalului străin. Acest proces s-a încheiat în 2004, odată cu încheierea negocierilor de aderare la UE și admiterea în NATO. Și odată cu el s-a încheiat și tranziția.
Insist un pic asupra acestei ultime afirmații pentru că dezbaterile despre tranziție ar fi trebuit să se încheie, în opinia mea, de mai mult de un deceniu. Societatea care a rezultat din tranziția românească a fost rezultanta acțiunii a două forțe principale divergente, fiecare dintre ele declanșând propria tranziție. Pe de o parte, avem de a face cu forța voinței politice a elitelor politice vest-europene și a celor autohtone care aveau ca obiectiv strategic aderarea la UE, prin îndeplinirea condițiilor impuse de prima pentru aderare. Pe de altă parte avem de a face cu forța societății (inclusiv economia) care avea propriile opțiuni cu privire la cum trebuie să arate societatea, diferite de cele ale politicienilor. Din 1990 și până în 2004, societatea românească a parcurs nu una, ci mai multe tranziții, iar dintre acestea două sunt majore: cea declanșată de elitele guvernării și ale guvernanței; și cea declanșată de societatea însăși. Cele două s-au corectat între ele cât au putut, iar rezultatul este România de astăzi.
c) Cel de al doilea grad de libertate suplimentar, de data asta doar potențial, de care a dispus societatea românească a apărut în istoria postcomunistă a țării noastre la sfârșitul lui 2004, odată cu încheierea negocierilor de aderare. În acel moment, elitele politice românești au epuizat obiectivul strategic pe care îl formulaseră încă din 22 decembrie 1989: aderarea la regiunea de dezvoltare nord-atlantică. Societatea nu și le epuizase încă pe ale sale, dar societatea poate reacționa, dar nu și acționa în lipsa unei elite politice și de guvernanță conducătoare.
Gradul de libertate depinde de o serie de condiții necesare și de o condiție suficientă, care este întotdeauna un prilej. În 2004, condițiile de necesitate dependente de societate erau îndeplinite – societatea dorea un viitor post-aderare identificabil cu dezvoltarea economico-socială. Condiția de suficiență (prilejul) era și ea îndeplinită: după îndeplinirea condițiilor de aderare, UE nu mai avea niciun proiect de viitor pentru România (cu excepția garanțiilor privind corecta funcționare a justiției – MCV – și a impermeabilității graniței). România era “liberă”, cum nu mai fusese niciodată după 1990, să-și construiască propriul proiect de viitor. Condiția esențială era ca acest nou proiect de viitor să dispună de o elită politică capabilă să-l propună și să-i coordoneze realizarea. Părea să fie calea pe care se angajase elita guvernanței 2001-2004, dar este greu de spus dacă era vorba de o realitate consistentă sau doar de o demagogie retorică a purtătorilor de cuvânt ai acestora. În funcție de realitatea care stă în spatele lozincilor politico-doctrinare și care poate fi bănuită, dar niciodată afirmată ca o certitudine, putem aprecia dacă alegerile parlamentare și prezidențiale din 2004 au fost sau nu au fost decisive pentru a crea acel grad de libertate suplimentară care să creeze “răscrucea” la care se referă acum autorii teoriei “România la răscruce”.
Ceea ce știm cu siguranță este că acea tabără a elitei politice care a câștigat alegerile a respins noul grad de libertate și, în limbajul metaforic al acestui spațiu de dezbatere a ales ignorarea existenței unei “răscruci” mergând înainte, precum în povestea populară, pe drumul lin și presărat de flori al satisfacerii “licuricilor” majori din exterior – cei care de altfel îi asiguraseră victoria în alegeri – al menținerii României “așa cum este”.
2. La 12 ani de la epuizarea acelui grad de libertate suplimentar, mai este oare “România la răscruce”? Altfel spus, ceva mai conceptual: mai dispune România de un grad de libertate suplimentar? Autorii volumului și organizatorii dezbaterii actuale par convinși că “suntem la răscruce”. Cum, în știință, convingerile sunt absolut indispensabile pentru a împinge cercetarea înainte, dar nu sunt câtuși de puțin un argument, principala întrebare este “cum recunoști o răscruce atunci când o întâlnești?” Iar aici am câteva observații și câteva comentarii.
a) Prima și poate cea mai importantă dintre observații este că autorii teoriei “răscrucilor” le consideră pe acestea ca pe un soi de fatalitate. Un soi de deux ex machina pare să se amuze plasându-le din loc în loc în “calea” istoriei unei societăți care ajunge sau nu la ele. Invers, convingerea mea este că o societate își creează singură gradele de libertate potențiale și că transformarea lor în grade de libertate reale apare doar în momentul în care se realizează condiția de suficiență a acesteia și care se referă întotdeauna la condiții ale mediului exterior. Dar până atunci, societatea își creează singură condițiile necesare ale schimbării cursului său istoric, inclusiv elitele conducătoare ale unui asemenea nou “proiect de societate”.
Asemenea schimbări ale “cursului istoriei” par să fie în plină pregătire în mai toate țările comunității nord-atlantice, mai toate aflate în diferite faze ale realizării condițiilor necesare apariției unui grad de libertate suplimentar. Căci în toate au loc distanțări spectaculoase ale unor grupuri mari din societate față de actualul establishment, național, european și global. Probabil că Grecia reprezintă cazul exemplar pentru complexitatea dar și pentru limitele unei astfel de construcții. Căci în Grecia susținătorii unui nou curs al istoriei sociale a țării au reușit și să-și construiască elitele conducătoare, iar prin Siriza și pe cea politică, prin intermediul cărora să preia guvernarea și să afirme voința politică a societății grecești de a începe o nouă istorie. Dar și în alte țări ale UE – și nu numai – asemenea construcții atrag din ce în ce mai multă susținere socială și o reprezentare politică din ce în ce mai consistentă. Nu are nicio importanță faptul că diferitele proiecte sunt atât de diferite întât deseori sunt contradictorii până la ireconcilialitate. Căci până la urmă toate reprezintă căi, oricât de diferite, care crează speranța că se îndreaptă spre același obiectiv strategic – o nouă societate dezvoltată.
b) Tot Grecia este cazul exemplar pentru soarta unui asemenea proiect și un astfel de efort atunci când este declanșat înainte de îndeplinirea condiției suficiente. În cazul Greciei ea consta în acordul creditorilor externi ai țării de a susține proiectul. A fost și soarta încercării – în opinia mea, revoluționare – a guvernului socialist francez condus de a declanșa o nouă industrializare a Franței. A existat un proiect, a existat și un efort de a a-l pune în realitate prin politici guvernamentale și un eșec total generat de aceeași neîndeplinire a condiției de suficiență. Piața financiară internațională nu a fost dispusă să finanțeze un nou proces de industrializare în Franța, iar partenerii europeni ai Franței nu s-au arătat nici ei dispuși să creeze în UE o nouă mare forță industrială, comparabilă cu cea a Germaniei.
c) România se află însă departe de căutarea condiției suficiente. Ea nu a construit nici măcar condițiile necesare de bază. Singura condiție existentă este nemulțumirea quasi-unanimă a populației față de establishment-ul actual. De aici și până la o “răscruce” unde se deschide calea către dezvoltare mai este mult drum de parcurs. Și asta tocmai pentru că, față de “răscrucea” trecerii la dezvoltare, societatea și mai ales economia românească au făcut de-a lungul deceniilor tranziției un uriaș drum înapoi.
Cheia dezvoltării este industrializarea[3]. Or niciun război, nicio criză locală sau mondială, nicio catastrofă naturală etc. din istorie nu au putut provoca dez-industrializarea unei economii cum a reușit tranziția românească. Nu este vorba doar despre dispariția instalațiilor, echipamentelor, spațiilor industriale, etc. În cele aproape trei decenii de tranziție s-a distrus mai ales infrastructura umană și socială a unei societăți industriale. Ceea care este nesfârșit mai greu de construit ab novo decât orice altă infrastructură.
d) Societatea românească actuală, departe de a fi deja pregătită să preseze politica și guvernarea pentru trecerea la dezvoltare, îndeplinește astăzi mai puțin decât oricând condițiile necesare unei asemenea “răscruci”. Tocmai de aceea nu există nici elita politică care să o conducă pe un asemenea drum. Pur și simplu, societatea nu o produce. Toată văicăreala despre “vrem alți politicieni”, este perfect inutilă și complet nejustificată.
Avem exact politicienii care sunt necesari actualei societăți românești. Nu cei care să construiască o “Nouă Românie”, sau o “Românie viitoare”, ci o elită capabilă să negocieze cu competență redistribuirile în actuala societate, așa cum este ea – “păcătoasă” și nemulțumitoare. Iar grupurile mari, nemulțumite ale populației și societății nici nu-și doresc altceva decât tocmai această negociere redistribuirii a ceea ce putem produce acum și aici. Principalul proiect de viitor al noii societăți este tocmai o redistribuire a consumului. Ne aflăm în plină creștere economică bazată pe consum, adică pe redistribuire, și este foarte probabil că o cel puțin pe timp mediu vom rămâne în această situație.