Romania Sociala logo
Menu

Elitele, între retorica și realitatea modernității

autor:   18 April 2016  

Constantin Schifirneț

Este deja un loc comun că modernizarea unei societăți nu este posibilă fără elitele amodernizatoare. Este necesar să evidenţiez, succint, grupurile societăţii care au promovat şi susţinut modernizarea și modernitatea.

Dezvoltarea unei societăţi nu poate fi efectul unei competiţii care obligă la o evoluţie neorganică,1 ci ea este consecinţa unui proiect conturat din nevoile interne de modernizare. Modernitatea este relativizată în permanenţă la nevoile proprii, interne, specifice – şi nu neapărat la exteriorul ori ideile promovate numai de anumite grupuri. Importantă este referinţa la norme, criterii şi principii spre care o societate orientează dezvoltarea sa modernă. Modernitatea tendenţială este un efect direct al managementului social inadecvat fiindcă lipsesc competenţele manageriale pentru o modernitate orientată spre viitor.

Nu toate componentele unei societăți evoluează, în acelaşi ritm, spre modernitate.2 Unele grupuri sociale acceptă cu uşurinţă schimbarea, altele, dimpotrivă, refuză schimbarea. Prin urmare, modernitatea marchează schimbări numai în anumite straturi ale societăţii, fiind susţinută şi promovată de acele grupuri preocupate numai de condiţia lor socială şi economică ale căror comportamente şi atitudini nu sunt încadrate, întotdeauna, în normele şi principiile modernităţii. Modernitatea tendențială cuprinde schimbări cauzate de efectele secundare ale influențelor modernității occidentale. Aşa cum spunea şi Eminescu, se preiau idei, concepţii şi comportamente fără legitimitate reală în spațiul occidental3 și, în consecință, cu efecte nesemnificative pentru societatea în curs de modernizare. În timp ce la nivelul discursului public al unor actori sociali s-a creat impresia că societatea a fost mai aproape de tipul ideal de modernitate occidentală, practicile cotidiene au arătat că societatea a fost departe de a se conforma cu acest cadru. Pe măsură însă ce procesele de modernizare se multiplică se constată cum modernitatea se distanţează de tipul ideal identificat în modernitatea occidentală. Modernitatea rămâne la suprafaţa societăţii ca tendinţă, şi de ea beneficiază numai grupuri restrânse în timp ce marile grupuri sociale continuă să trăiască, să gândească şi să acţioneze în spiritul normelor şi valorilor tradiţionale.

Întrebarea este dacă toţi reprezentanţii elitelor au promovat modernizarea și modernitatea, nu doar prin modernizarea de sus în jos, ci și prin susținerea modernizării de jos în sus. În spațiul non-occidental oamenii sunt modelaţi de propria lor istorie şi lume socială care continuă să perpetueze mentalităţi şi conduite care nu sunt compatibile cu tipul de cultură al modernităţii occidentale. În Asia, în America Latină și în Africa modernitatea tendenţială exprimă destul de exact dualitatea gândirii şi acţiunii indivizilor. Ea se produce ca schimbare de sus în jos, prin instituţii, de către minoritatea, educată în spiritul modernităţii, către o majoritate indiferentă sau ostilă schimbării întrucât conduita şi valorile moderne nu sunt intrinseci modului de viaţă al fiecărui individ şi grup social. Cu toate acestea, acțiuni de modernizare, de pildă, desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor au fost susţinute de majoritatea populației. În aceste cazuri, majoritatea nu a fost nici ostilă şi nici indiferentă la schimbare.

Modernitatea este tendenţială datorită aspiraţiei şi mentalităţii grupurilor minoritare de atingere, cu orice mijloc, a standardelor universale ale modernităţii. Clasele diriguitoare au fost preocupate mai mult de recuperarea decalajului faţă de ţările moderne decât de gândirea şi aplicarea unor direcţii de dezvoltare modernă ca o continuitate istorică a fondului intern. Şi aceasta s-a întâmplat deoarece constrângerea modelului occidental era prea puternică prin tendențialitatea lui universală. Într-o societate a modernităţii tendenţiale, elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului naţional. De altfel astăzi asistăm la organizarea spaţială a elitelor în structuri speciale. Elitele tehnocrate, financiare reclamă cerinţe spaţiale specifice în ce priveşte suportul material al intereselor şi practicilor lor: „Pe scurt, elitele sunt cosmopolite, oamenii sunt ai locului. Spaţiul puterii şi al bogăţiei se proiectează în întreaga lume în timp ce viaţa şi experienţa maselor se înrădăcinează în locuri, într-o cultură, într-o istorie.ˮ4 O parte dintre elite aparţine reţelelor cosmopolite, însă nu au suficientă forţă în a influenţa decisiv modernizarea. În societățile modernităţii tendenţiale, forța tradițiilor și acţiunea structurilor nonformale sunt mai puternice decât presiunea venită din partea elitelor.5 Relaţiile interumane şi sociale dintr-o comunitate funcţionează într-un context social şi cultural bazat pe norme şi obiceiuri proprii influenţate de reguli şi legi europene.

Tendențialitatea modernității decurge și din modul în care elitele naţionale susțin interesele cetăţenilor şi din îndeplinirea aşteptărilor lor față de transformările moderne. Ne referim la trei exemple: India, Italia și România.

Dipankar Gupta susține că elitele au produs schimbarea modernă în India prin ,,revoluția de susˮ, chiar mergând, de multe ori, împotriva curentului cererilor populare.6 Aceste elite au fost dependente de puterea și prestigiul statului, care, la rândul său, a necesitat o bază economică în continuă creștere. Astfel, chiar de la începutul statalității indiene, clasele politice au răspuns la exigențele de dezvoltare printr-un set de politici neoliberale. Deși din punct de vedere economic elitele modernizatoare sunt mai slabe decât elitele tradiționale, acestea au fost suprareprezentate la toate nivelurile politice, promovând astfel interesele clasei de mijloc și de consolidare națională.

În ceea ce privește Italia, este semnificativ cum au acționat elitele ce aparțin culturii care a marcat paradigma schimbării moderne: Renașterea. În acest sens, în explicația privind susținerea de către elite a unor modele de dezvoltare regionale din Italia este oportună diferența dintre modernizarea activă și modernizarea pasivă, manifestată din cauza rolului actorilor locali implicați în procesul de modernizare promovat de statul italian. 7 Modernizarea activă ființează atunci când elitele se angajează în modernizarea țării prin aplicarea unei strategii coerente de dezvoltare și prin controlul asupra instituțiilor cheie, în special al celor ale statului central, cu sprijinul ideologiei dominante și al mediului cultural. Modernizarea pasivă există acolo unde o societate, în lipsa unui bloc modernizator dominant care să pună în aplicare o strategie competitivă, se angajează în modernizarea adaptativă. În consecință, modernizarea pasivă este adesea incompletă, iar ,,modelul de dezvoltare standardˮ – construcția de căi ferate pentru a crea o piață națională, tarifele pentru a proteja industriile incipiente, băncile pentru a finanța noile întreprinderi, precum și educația pentru a accelera adoptarea și difuzarea tehnologiei – 8 este numai parțial pus în aplicare. În timp ce modernizarea activă a avut loc la nivel național și în regiunile nordice și centrale din Italia, modernizarea pasivă a fost dominantă în sudul Italiei. Studiindu-se implicațiile privind eficacitatea modernizării pasive în funcție de diferitele dimensiuni ale dezvoltării umane, s-a constatat reducerea decalajului între sudul Italiei și celelalte zone ale Italiei doar în ceea ce privește creșterea longevității, datorită modernizării pasive, dar s-a dovedit a fi mai puțin eficace acest tip de modernizare în educație și în creșterea PIB-ului. Important de subliniat este faptul că modernizarea pasivă a edificat în sudul Italiei un sistem economic și social insuficient funcțional, comparabil mai slab, și, astfel, mai fragil la șocuri exogene. Modernizarea pasivă se impune în spațiul unde actorii sociali se limitează doar la acceptarea influențelor modernității și ale modernizării venite din exterior, idee ce susține argumentul meu că modernizarea pasivă este expresia tendențialității modernizării produsă de către stat, cum este, în acest caz, în sudul Italiei. Din cauza particula­rităţilor istorice, în sudul Italiei lipsesc organizaţiile civice, ceea ce explică ineficienţa instituţiilor politice9 care sunt încă în faza modernităţii tendenţiale întrucât multe ele­mente de modernitate nu se pot coagula ca structuri stabile în toate sectoarele sociale.

Așadar, în timp ce modernizarea pasivă apare ca ceva străin de societatea locală, fiind percepută ca atare, modernizarea activă se realizează prin proiecte de modernizare acceptate de către întreaga societate. Prin urmare, instituțiile politice și economice incluzive, în sensul conferit de Acemoglu și Robinson, sunt mai susceptibile de a fi asociate cu modernizarea activă, iar instituțiile extractive sunt tipice pentru modernizarea pasivă. În aceste ultime instituții, un grup mic de persoane acționează pentru a exploata restul populației, în timp ce în instituțiile inclusive mulți oameni sunt atrași în procesul de guvernare și, prin urmare, procesul de exploatare este atenuat sau absent.10 Instituțiile inclusive cuprind instituții economice, statul de drept și respectarea drepturilor de proprietate, iar instituțiile extractive desemnează instituțiile în care statul de drept și respectarea drepturilor de proprietate sunt absente la majoritatea populației. Modernitatea tendențială este un efect al acțiunii instituțiilor extractive. Instituțiile politice și economice extractive funcționează în cazul în care elitele au interesul de a continua unele direcții de modernizare doar în scopul obținerii de beneficii pentru sine dar nu și pentru celelalte categorii sociale. Am putea spune că asemenea instituții acționează în interesul păturii superpuse, în sensul conferit de Eminescu.11 Este limpede că „nu poţi dezvolta o societate modernă fără instituţii care să consacre modernitatea.ˮ12

În ceea ce privește România, una dintre problemele cruciale ale modernității ei a fost contradicția dintre orientările elitelor către idei și comportamente occidentale și structura socio-economică agrară care le-a susținut material și financiar. Elitele se prezintă ele însele ca europene, dar cea mai mare parte a populației exprimă cerințe locale. Este limpede protejarea de către elitele naţionale din societățile cu modernitate structurată a intereselor naţionale, spre deosebire de societățile cu modernitate tendențială în care elitele naţionale se vor identifica cu instituţiile europene, mai degrabă decât cu cele naţionale. Așa cum am afirmat în altă parte,13 elitele, mai ales cele intelectuale şi politice propun o viziune modernă despre evoluţia vieţii sociale şi caută argumente în susţinerea unei modernităţi autohtone care ar trebui să fie similară cu cea din Occident, dar fără a ţine seama de dificultăţile reale ale unei societăţi în producerea de schimbări noi, diferite faţă de ordinea socială tradiţională. În realitate, în societatea românească sistemul de drept şi cel simbolic modern s-au dezvoltat mai curând împotriva ordinii culturale tradiţionale, reuşind să o altereze, dar nu şi să o domine.14 Modelul cultural tradiţional furnizează actorilor sociali repere axiologice mult mai puternice decât ordinea de drept şi ideologia democratică modernă. Deşi în discursul lor ştiinţific şi cultural elitele româneşti aderă la modernitate, ele reuşesc cu greu să dea soluţii pentru o dezvoltare modernă a întregii societăţi fiindcă practicile lor eludează caracterul universal şi neutru al normelor instituţionale. Modernitatea tendențială se distinge prin ambiguitate şi ambivalenţă între ordinea formală şi ordinea socială de tip comunitar-tradiţional. Prin statusul lor, elitele se integrează într-o ordine formală care nu este clar definită şi o fac, la modul declarativ, în strategii şi în discursuri. Atunci când au propriile proiecte sau interese, ele par a se plasa mai curând în tipul de ordine socială, bazată prioritar pe relaţii de status sau de tip comunitar-tradiţional. 15

Cadrul instituțional liberal bazat pe reguli formale nu a reușit să asigure un minim de stabilitate politică, de pildă, în multe din țările independente din America Latină. În timp, stabilitatea a apărut, dar numai prin intermediul unor mecanisme informale, personalizate care au discreditat instituțiile liberale oficiale.16 Pentru a supravieţui într-o societate cu un nivel de trai scăzut, şi cu resurse financiare reduse, elitele birocratice, dar şi o parte a elitelor intelectuale ignoră normele legale de organizare a ordinii sociale.

Elitele îşi adaptează conduita socială la ordinea socială tradiţională, ceea ce duce la o ruptură cu strategiile politice şi discursurile lor publice, care argumentează cu o altă logică, preluată din doctrine occidentale, diferită de logica ordinii sociale a societăţii locale. Programele de modernizare au avut în trecut, au și astăzi, ca reper, standarde preluate din Occident predominant pe calea livrescă, însă organizarea socială concretă poate diminua mult din aplicarea lor la contextul naţional. Standardele occidentale ale modernităţii pot impune constrângeri, inacceptabile în anumite contexte naţionale, şi, astfel, legitimitatea lor este îndoielnică, fără a produce schimbări percepute de indivizi ca benefice pentru ei. De aceea modernitatea apare ca o tendinţă care nu atinge însă standardele clasice. Clivajul dintre elite şi societate se explică prin actele de îndepărtare a elitelor de valorile modernităţii pentru sporirea propriilor beneficii din modernizare.

Retorica elitelor despre modernitate accentuează reformarea societăţii prin imitarea sau preluarea de instituții și legi din societăţi dezvoltate, în special occidentale, dar se ignoră contextele de apariţie, anume că acele legi și instituţii, luate ca model, nu au generat societatea democratică occidentală, ci ele însele au fost rezultatul evoluției moderne a acestei societăți. Schimbarea trebuie să se facă treptat deoarece ,,construirea unui cadru solid de instituții sociale, politice, și de stat este activitatea mai multor generații.ˮ17, astfel încât modernitatea să fie generată de valori și practici sociale și politice fundamentale ale unei societăţii şi să aibă o susținere din partea tuturor actorilor sociali pe cale de a deveni moderni18.

Sistemul axiologic este încă dominat de tranziția de la valorile tradiționale la cele moderne, iar ambele tipuri de valori sunt modelate de nivelul scăzut al dezvoltării economice.19 La acestea se adaugă confuzionismul axiologic cauzat de inconsistența structurilor moderne: ,,Analizele arată că valorile şi normele care ţin de ordinea instituţional-simbolică sunt cele mai fragile: modelul cultural tradiţional şi morala interacţională se dovedesc oportune în a le furniza actorilor sociali repere (constrângeri) mult mai puternice decât ordinea de drept şi ideologia democratică modernă.20 Nici un proiect de schimbare ideologico-politică nu are şanse de reuşită atunci când practicile instituţionale curente intră în conflict cu valori ale modelului cultural-interacţional. Modernitatea devine dominantă și este susţinută de către toate categoriile sociale numai dacă practicile cotidiene din cadrul societății nu obligă actorii sociali să aleagă între valorile tradiţionale şi valorile moderne.

Conduita şi gândirea elitelor politice româneşti și ale celor din societățile cu modernitate tendențială exprimă ceea ce filosoful C. Rădulescu-Motru defineşte prin conceptul de politicianism drept „un gen de activitate politică – sau, mai bine zis, o practicare mesteşugită a drepturilor politice – prin care câțiva dintre cetăţenii unui stat, tind și uneori reușesc să transforme instituțiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. […] ceea ce este caracteristic în practica politicianismului este că transformarea amintită mai sus se operează cu însăși consimțământul acelora cărora ea este menită să le aducă o pagubă.ˮ21

În fapt, elitele politice şi administrative românești nu dispun de capacitatea de a produce şi susţine o dezvoltare socială competitivă. De aceea, orice schimbare fără un fundament puternic poate să fie doar un experiment cu efecte asupra societăţii ce nu pot fi intuite sau anticipate. Deşi s-a creat un cadru instituţional politic şi juridic, bazat în bună parte pe legislaţie şi norme europene, trebuie spus că fundamentele de dezvoltare capitalistă şi democratică sunt precare în societatea românească de astăzi. Organizarea societăţii pe principiile pieţei libere şi a statului de drept nu a adus de la sine o organizare socială de tip modern, cu o guvernare transparentă şi imparţială, o administraţie publică impersonală şi orientată spre binele comun, o societate civilă consistentă, un spaţiu public dominat de un dialog direct între principalii actori sociali. A rezultat un sistem social care nu este comunism, dar nici capitalism cu economie de piaţă nu este fiindcă a avut loc doar o înlocuire a monopolurilor de stat din perioada comunistă cu cele private, care nu sunt diferite de primele în planul raporturilor economice şi sociale.22

Modelele politice şi occidentale se difuzează şi se mondializează pentru că sunt preluate şi instrumentate de elitele importatoare care guvernează societăţile endogene. Bertrand Badie vorbeşte despre o „modernizare conservatoareˮ. Întregul proces este alcătuit din practici şi simboluri politice venite din Occident. Probabil, elitele occidentale au realizat că a sosit timpul ca ele însele să intervină în actul de asigurare a bunei funcţionări a valorilor occi­dentale, oriunde funcţionează acestea. Chestiunea este dacă aceste elite apără valorile în sine sau pe purtătorii lor endogeni ca reprezentanți ai intereselor altor state. Intelectualul se vrea exponentul culturii naţionale, dar el se erijează într-un importator al unui sistem de gândire şi acţiune din Occident.23 Trebuie să facem diferenţa între voinţa şi capacitatea elitelor de schimbare.24 Ele se implică în dezvoltarea societăţii în măsura în care există constrângeri externe importante.

Prezența elitelor în actele de modernizare ține de condiția lor socială și economică conferită de cadrul istoric și național. Dacă în țările occidentale, națiunea își întemeiază existența pe statul de drept și acțiunea societății asupra statului, în regiunile din Estul Europei și din alte zone, cultura indigenă, în special limba și obiceiurile, este considerată esențială pentru a descrie națiunea. Aceasta explică rolul important jucat de lexicografi, filologi și folcloriști în afirmarea ideii naționale.25 În anumite condiții, intelectualii au preluat roluri și poziții ale clasei de mijloc și au susținut procesul de modernizare.

Elitele româneşti au acționat ca statul să fie factorul fundamental de construire a națiunii și au urmărit, înainte de toate, asigurarea independenţei politice, întărind statul şi cu instituţii moderne în lipsa unui nivel economic și a unor actori economici autohtoni puternici. Din cauza succesiunii rapide de tranziții, ele au fost nevoite, permanent, să creeze alternative la vechile ideologii și regimuri politice. În loc să construiască preluând direcții viabile din epocile precedente, ele au criticat și au demolat tot ce a fost înaintea lor, cheltuind multă energie în acest sens.

În regimurile tranzitorii, elitele intelectuale transmit în spațiul public un discurs sofisticat despre libertate, democrație, justiție etc., dar ele trebuie să trăiască în contexte sociale și economice care acceptă cu greu aceste valori. Deși elitele dispun de un nivel înalt de competențe, performanțele lor intelectuale și sociale nu au însă un prea mare efect asupra societății. Poate acesta este motivul discrepanței între orientările civice ale elitei și indiferența majorității față de problemele civice. Majoritatea populației continuă să trăiască după alte standarde decât acele norme moderne și promoderne ale elitelor afirmate de multe ori doar declarativ, fiindcă în practică înseși elitele acționează după principii nonmoderne. O bună parte din români au revenit, astăzi, la moduri de viață antebelice și au ajuns la un nivel de viață mai scăzut decât cel din perioada comunistă. Modernizarea economică și instituțională, vizibilă în conduita și mentalitatea unor reprezentanți ai elitelor, nu s-a repercutat profund în structurile societății, predominant rurale, rămase în continuare sub semnul sărăciei, al sistemului de relații de status, al conduitei de supraviețuire și nu al performanței, riscului și competiției capitaliste.

Lipsa de comunicare și solidaritate reală între toate segmentele societății, între elite și populație sunt o dovadă a modernității tendențiale. Sistemul axiologic este încă dominat de tranziția de la valorile tradiționale la cele moderne. Deși a fost stabilit un cadru instituțional politic și juridic, bazat în principal pe legislația și normele europene, trebuie să spun că bazele dezvoltării capitaliste și democratice sunt încă precare în societatea românească de azi. Clasa politică și elitele intelectuale au un discurs orientat spre modernitate, dar nu reușesc să creeze un proiect consistent de dezvoltare și de modernizare.

Capitolul din lucrarea Modernitatea tendenţială. Reflecții despre diversitatea evoluției societăților moderne, în curs de apariție la Editura Tritonic.

1 Gheorghiță Geană (2000) Nichtorganische Entwicklung, Eigentumsform und die moralische Krise in Rumänien nach 1989. In: Gabanyi AU, Sterbling A (Eds) Sozialstruktureller Wandel, soziale Probleme und soziale Sicherung in Südosteuropa. Munich: Südosteuropa Gesellschaft, pp. 191–204.

2  Georges Balandier (1985) Le Détour: Pouvoir et modernité. Paris: Fayard, p. 137.

3 M. Eminescu (1989) Opere Vol. XIII. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 270.

4 Manuel Castells (2010) The Information Age: Economy, society and culture, Vol. 1: The Rise of the Network Society. Vol. 1: The Rise of the Network Society. (2nd edn, new preface). Oxford: Wiley-Blackwell, p. 446.

5 Constantin Schifirneţ (2011) Europenizarea societăţii româneşti şi modernitatea tendenţială, în Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media. Bucureşti: Comunicare.ro, p. 38.

6 Dipankar Gupta (2013) Revolution from Above: India’s Future and the Citizen Elite New Delhi: Rainlight/Rupa.

7 Emanuele Felice and Michelangelo Vasta (2015) Passive modernization? Social indicators and human development in Italy’s regions (1871-2009), European Review of Economic History, 19 (1), pp. 44-66.

8 Robert Allen (2011) A. Global Economic History: A Very Short Introduction. Oxford: Oxford University Press.

9 Robet D Putnam (1993) Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy. Princeton: Princeton University Press.

10 Daron Acemoglu, Simon Johnson and James A. Robinson (2001) The colonial origins of comparative development: An empirical investigation, American Economic Review 91 (5), pp. 1369–1401. Vezi și Daron Acemoglu and James A. Robinson (2012) Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. New York: Crown.

11 M Eminescu (1985) Opere Vol. XIII. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 53.

12 Paul Dobrescu (2010) Viclenia globalizării, asaltul asupra puterii americane, Iași: Institutul European, p. 11.

13 Constantin Schifirneț (2012) Tendential modernity, Social Science Information March 2012, vol. 51 no. 1, pp. 22-51.

14 Elisabeta Stănciulescu (2002) Despre tranziţie şi universitate, Iaşi: Polirom, p. 72.

15

 Ibidem.

16 Kurt Weyland (2009) Institutional Change in Latin America: External Models and their Unintended

Consequences, Journal of Politics in Latin America, 1, 1, p. 46.

17 Michael Johnston (2005) Syndromes of Corruption: Wealth, power, and democracy. Cambridge: Cambridge University Press, p. 198.

18 Alex Inkeles and David H. Smith (1974) Becoming Modern: Individual Changes in Six Developing Countries. Cambridge: Harvard University Press.

19 Ronald Inglehart and Wayne E Baker (2000) Modernization, cultural change, and the persistence of traditional values, American Sociological Review, 65, 1, p. 222.

20  Elisabeta Stănciulescu (2002) Despre tranziţie şi universitate. Iaşi: Polirom, p. 164.

21 C. Rădulescu-Motru (1904) Cultura română şi politicianismul. București: Editura Librariei Leon Alcalay, p. 3.

22 Constantin Schifirneţ (2013) Românii, cum au fost şi cum sunt. București: Tritonic, p. 83-84.

23 Bertrand Badie (1992) L’Etat importè. L’occidentalisation de l’ordre politique. Paris: Fayard, pp. 158-167. Vezi și Constantin Schifirneţ (2007) Formele fără fond, un brand românesc, București: Comunicare.ro, 2007, p. 232.

24 Geoffrey Pridham (2007) Political Elites, Domestic Politics and Democratic Convergence with the European Union: The Case of Romania during Accession, Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 23, Issue 4, December, pp. 525 – 547.

25 Anthony D. Smith (1991) National Identity. London: Penguin Books.



Facebook

In memoriam profesor Achim Mihu

A plecat dintre noi profesorul Achim Mihu (n.1931), sociolog, antropolog, dar și filozof. Prin cărțile sale, Sociometrie (1965), Sociologia americană a grupurilor mici (1970) și ABC-ul investigației sociologice (1971) Achim Mihu a deschis relansarea sociologiei românească în condițiile dificile ale comunismului, având un efect liberator asupra tinerei generații de sociologie de atunci. A continuat publicarea unor cărți și studii valoroase în sociologie ...

Concluzia şedinţei Parlamentului European: Europa trebuie să înveţe de la România ce înseamnă democraţia

Nu sunt doar şocat, ci, mult mai mult, profund îngrijorat. Ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European (PE) impune o reformă profundă a acestei instituţii. În primul rând, din câte ştiam, în Parlamentul European se exprimă opinii politice şi, eventual, se adoptă legi pentru funcţionarea UE. Un parlamentar european, cred eu, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...

Ca sociolog, voi răspunde DA la referendum

Mulți colegi m-au întrebat ce voi vota la actualul referendum. Spre surprinderea multora am răspuns DA. E nevoie de o explicație. Ca sociolog sunt convins că în viitor, cu siguranță, se vor schimba multe lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina. Într-un secol, două sau trei familia ar ...

România deleuziană: fragmentul XXVI, despre cum ajung oamenii să sfârșească în stradă

Câteva precizări tehnice: despre cărțile funciare și numerele top. La mijlocul secolului al XIX-lea (în Imperiul Habsburgic), orașul Brașov se parcelează, iar parcelele capătă numere topografice. Se constituie astfel câteva hărți topografice ale orașului Brașov în diferite perioade. Cele mai vechi, cu valoare istorică, sunt la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Brașov. ...

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...

DESPRE ÎMPĂRAȚI, REPUBLICI ȘI ICEBERGURI

Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. ...

Prof.Univ.Dr.Emerit, Eugen BLAGA: “Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint

Cu puțin timp înainte de marele concert din Piața Constituției (21 septembrie), unul din cele mai mari concerte ale artistului din toate timpurile, am reușit, după mai multe luni, să finalizez cea mai recentă carte a noastră. (Eugen, Blaga „ Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint, Oradea, 2018, ...