1.     “România în criză”[1]

i. Este România în criză? Academicianul Cătălin Zamfir este de părere că este și nu de ieri, de azi ci “dintotdeauna”. Dacă ne gândim mai bine acest “dintotdeauna” acoperă totuși o istorie ceva mai scurtă pentru că România nu există ca stat decât din 1866, chiar dacă tentativele de occidentalizare și ale statului și ale societății, adică tranzițiile ei, au început mai devreme. O coincidență istorică ignorată de mai toată lumea face ca doi ani după declanșarea procesului de modernizare a României de către elitele de românești care au asigurat accesul lui Carol I la tron, Japonia să declanșeze un proces asemănător cunoscut de istorici sub numele de Restaurația Meiji. Cele două procese s-au desfășurat practic paralel în timp, dar rezultatele nu au fost câtuși de puțin paralele, în ciuda faptului că strategia de modernizare a fost aceași – copierea instituțiilor, tehnologiilor, ideologiilor, cunoștințelor și chiar a proiectelor Occidentului dezvoltat.

Or tocmai aceasta este una dintre problemele sociologului Cătălin Zamfir, chiar dacă eu acum o reformulez în termeni pe care îi consider echivalenți, dar care totuși îmi aparțin. Căci toate teoriile tuturor științelor sociale ne spun că în această cursă în timp spre dezvoltare și integrare într-un sistem mondial dominat de ceea în prezent denumim Occidentul[2] – și din care Japonia face parte, iar România, nu – toate avantajele comparative erau de  partea României și nu a Japoniei. Și asta nu doar în momentul declanșării procesului de occidentalizare, ci și în toată următoarea jumătate de secol care a alcătuit prima etapă a acestui proces. Căci România a fost întotdeauna o societate europeană, creștină, care utiliza un alfabet latin și folosea o limbă care aparținea unui grup lingvistic european, împărtășea valori comune societăților europene, inclusiv cele ale societăților vest-europene și dispunea de toate avantajele pe care le asigura situarea în spațiul European și într-o arie geo-politică deloc lipsită de importanță pentru cele mai dezvoltate societăți vest-europene. Și, orice ar zice Huntington despre caracteristicile anti-capitaliste ale creștinismului ortodox în raport cu protestantismul central și vest-european pe care, pe urmele lui Max Weber, îl consideră a fi fundamentul cultural indispensabil al capitalismului modern și contemporan, atât Shinto, cât și Budismul (cele două curente religioase dominante în Japonia) sunt încă și mai îndepărtate de sistemul de valori capitalist[3].

Pornind de la acest paradox, chiar dacă nu pornește de la ilustrarea extremă pe care am utilizat-o eu, Cătălin Zamfir trage concluzia că științele sociale românești trecute și prezente, care nu sunt decât un ecou slab și deformat al științelor sociale occidentale, mai ales cele americane, sunt total inadecvate pentru a oferi și elitelor și populației cunoașterea necesară reconstruirii societății românești ca societate capitalist-industrială dezvoltată și a statului român ca stat semnificativ în structura de putere regională în care există, adică în Uniunea Europeană. Metaforic vorbind, degeaba a păcătuit România, asemenea biblicului Adam, mușcând din ceea ce credea ea că este mărul cunoașterii binelui și răului prin revoluția din decembrie 1989, căci pur și simplu și invers decât în legenda biblică a greșit pomul[4]. Cu rezultatul că a produs, sau mai degrabă a menținut, pentru societatea și statul român acea situație cât se poate de comună pentru România ultimelor patru decenii pe care Cătălin Zamfir o denumește a fi fiind “criză”.   

ii. Cartea sa argumentează că România este în criză pentru că:

a) are o economie nesustenabilă (i.e. produce mai puțin decât consumă);

b) se află într-un prezent indezirabil pentru marea majoritate a populației;

c) regimul politic democratic este deopotrivă insuficient reprezentativ și ineficient în promovarea intereselor naționale;

d) viitorul previzibil este că aceste deficiențe se vor accentua în loc să fie eliminate treptat, menținând România pe spirala descendentă a evoluției spre subdezvoltare cronică.

e) Factorul care unește și asigură simultaneitatea tuturor acestor deficiențe structurale ale societății și statului român este eșecul elitelor românești de a conduce societatea spre dezvoltare și de a scoate România din situația în care istoria i se întâmplă pentru a o aduce în situația în care își construiește singură viitorul.

f) Ieșirea din criză este posibilă, ne spune autorul, printr-o reorientare a întregii societății românești dinspre obiectivul strategic al creșterii economice în condițiile limitative ale politicilor Comisiei UE, spre obiectivul strategic al “dezvoltării sociale” a României, declanșând astfel o nouă tranziție având de data aceasta dezvoltarea ca țel final. Condițiile ieșirii din criză sunt:

            f1) Reconstruirea științelor sociale românești ca științe ale dezvoltării socio-economice a României.

            f2) Construirea unei strategii a dezvoltării economico-sociale a României și a orientării creșterii economice pentru a-i asigura resursele financiare necesare.

            f3) Construirea unei ideologii naționale a dezvoltării economico-sociale care să unifice elitele politice, economice, sociale și culturale ale țării cu populația în jurul obiectivului acesteia.  

            f4) Reconstruirea statului român ca principal agent al gestionării strategiei de dezvoltare, considerată a fi cotitura esențială (de natură anti-neoliberală) și condiția necesară indispensabilă scoaterii României de sub spectrul triplu al sărăciei, înapoierii și lipsei de importanță în sistemul regional al Uniunii Europene.

Lecturată din această perspectivă, pe care de altfel o bănuiesc a fi și a autorului, cartea România în criză a academicianului Cătălin Zamfir se dezvăluie a fi un proiect politic care pornește de la constatarea eșecului celor 34 de ani de postcomunism de a fi realizat obiectivele revoluției române din decembrie 1989 – adică construirea unei Românii dezvoltate socio-economic și prosperă, și propune reconstrucția societății românești și a statului său de către o elită conducătoare orientată spre un obiectiv strategic clar, cu sarcina la fel de clară de a menține vreme de decenii caracterul prioritat al acestui obiectiv.  

2.     Modelele științfice ale postcomunismului românesc

i. În zilele noastre eticheta de “criză” asociată cu una sau alta dintre realitățile societății românești nu mai impresionează pe nimeni. Oricine ia cunoștință de discursurile politice, de opinia publică și de  rezultatele cercetărilor din toate științele sociale poate constata cu ușurință că nu există nicio componentă a societății sau/și a statului, sau domeniu de activitate, sau realitate națională sau/și locală care să nu fie considerată a fi în criză. Inclusiv acelea care în postcomunism s-au mai îmbunătățit din când în când, fie în urma unor investiții private străine sau autohtone în economie, fie datorită finanțărilor Comisiei Europene în cadrul diferitelor sale programe, fie datorită investițiilor guvernamentale. Avem o criză demografică din cauza căreia între 1990 și prezent țara a pierdut vreo 4 milioane de locuitori și îi va pierde în continuare; o criză financiară structurală, căci începând cel mai târziu cu 1992 România consumă în fiecare an mai mult decât produce; o criză a finanțării statului și a activităților sale, ceea ce a produs crize sectoriale în sănătate, educație, cultură, sport, securitate națională, siguranță publică, justiție, mediul înconjurător, etc.; o criză a regimului politic, căci democrația liberală este dublată de transferuri de putere dinspre instituțiile reprezentative spre grupuri de presiune, ONG-uri, instituții internaționale etc.; o criză a sistemului politic, căci instituțiile politice ale statului sunt în competiție pentru putere și resurse în loc să colaboreze, iar partidele politice sunt lipsite de credibilitate și ocolite de electorat; avem o evidentă criză a elitelor de toate felurile, incapabile să formuleze strategii ale domeniilor pe care le conduc, necum o strategie națională. Toate aceste crize la un loc – iar existența lor este neîndoielnică – alcătuiesc un complex ale cărui componente se susțin reciproc și pot fi corect științific și convingător ideologic considerate ca o criză națională. Al cărei efect principal este menținerea României – a societății și a statului – într-o evoluție istorică orientată spre stabilizarea ei ca societate subdezvoltată, adică săracă, cu inegalități sociale, economice, culturale și politice excesive, subordonată nu doar strategic, ci și operațional și tactic, capriciilor oscilațiilor politice ale nucleului politico-financiar al Uniunii Europene în care abia s-a integrat[5]. O astfel de poziționare a României în periferia unui subsistem local aflat în semiperiferia sistemului regional nord-atlantic, care este totodată nucleul dur al sistemului global, poate fi interpretată cu egală îndreptățire fie ca un succes indiscutabil, fie ca un eșec catastrofal, fie doar ca o etapă într-un mai îndelungat traseu istoric pe care cei care se grăbesc să pună un diagnostic definitiv asupra evoluției de până acum a postcomunismului românesc ca succes sau ca eșec nu-l înțeleg sau nu-l acceptă.

ii. Avem deci în prezent cel puțin trei tipuri de modele teoretice ale postcomunismului: cel care consideră că evoluția postcomunistă românească a fost un succes deplin căci, în ciuda unor șovăieli inițiale România și-a atins în cele din urmă obiectivul de a se fi integrat în UE și NATO; a obținut scoaterea de sub regimul special al MCV; se află la un pas de a fi acceptată ca membră a Tratatului Schengen și a OECD (alături de Columbia, probabil, care are 36% din populație sub pragul de sărăcie, iar primele 10% din gospodării după mărimea veniturilor consumă 40% din PIB[6], a șasea cea mai polarizată societate din lume) ceea ce îi conferă diploma de țară dezvoltată după criteriile BIRD. Iar în plus, în prezent în ciuda recesiunilor prin care a trecut împreună cu toate celelalte membre ale UE, datorită crizei financiare din 2008-2010, a epidemiei de COVID-19, a crizei energetice și a inflației din 2022-23, și a efectelor confruntării NATO-Rusia, România se va situa probabil și anul acesta printre puținele membre ale UE care au realizat o creștere economică peste media europeană. Îl denumesc în continuare modelul triumfalist[7].

Al doilea tip de modele teoretice, pe care în continuare o să-l denumesc modelul optimist, este cel care consideră că România – deopotrivă ca societate și ca stat – se află pe drumul cel bun, dar scoate în evidență o pluralitate de lipsuri și nerealizări atât ale societății, cât și ale sistemului politic și ale statului român. El admite toate “realizările” pe care le enumeră  modelul triumfalist, dar se diferențiază de acesta prin aceea că ține cont de faptul că, potrivit sondajelor de opinie publică care din anii 90 ai secolului trecut și până în prezent utilizează în anchetele lor cu o regularitate remarcabilă și meritorie un indicator unic (singurul) cu privire la opinia populației privitoare la direcția în care se îndreaptă România. Și cu o regularitate la fel de remarcabilă de vreo două decenii încoace balanța răspunsurilor referitoare la această direcție s-a înclinat din ce în ce mai puternic în favoarea răspunsurilor care exprimă realitatea că populația este nemulțumită de direcția în care se îndreaptă România, considerând-o “greșită”.

Aici trebuie făcută o precizare: nimeni, nici cercetătorii, căci întrebarea a fost preluată ca atare din chestionarele sondajelor similare făcute în Occident, nici populația, căci nimeni nu-i întreabă niciodată de ce consideră că direcția este greșită; iar cea mai mare probabilitate o are posibilitatea ca fiecare om care a răspuns la chestionar are motive cât se poate de personale pentru a fi nemulțumit de viitorul său personal, ale cărui amenințări le transferă asupra caracteristicilor societății sau ale statului, deci nimeni nu știe ce înseamnă “direcție în care se îndreaptă societatea”. Dar, chiar dacă așa stau lucrurile faptul că o majoritate a populației este îngrijorată sau nemulțumită de perspectivele proprii este o caracteristică care nu poate fi neglijată. Cu atât mai mult cu cât ea este confirmată empiric de faptul că, începând cu 1996, nicio majoritate politică, niciun guvern al României nu a reușit să rămână la putere mai mult de un singur mandat electoral, iar adesea nici măcar atât. Astfel încât teoriile ce pot fi incluse în modelele teoretice de tip optimist se străduie să testeze o varietate de ipoteze referitoare la ce anume nemulțumește în diferite momente de timp și în diferite conjuncturi populația. Cert este însă că, în ansamblul său, populația este nemulțumită de o pluralitate de componente ale realității românești pe care nu le conceptualizează ci le preia fie din discursurile politice, fie din mass-media, care la rândul lor le preiau din popularizarea unor conceptualizări științifice scoase din context.

Consecința tuturor acestor caracteristici este că atât elitele, cât și comunitatea științifică tind să se concentreze pe remedierea acelor aspecte ale vieții cotidiene – economice, sociale, politice, etc. – care nemulțumesc fie elitele, fie guvernanții, fie acele grupuri ale societății care sunt cel mai bine plasate pentru a putea exercita presiuni asupra unora sau altora dintre elite. În România actuală cel mai important astfel de grup este cel al reprezentanților capitalului străin, al managementului corporatist, capitalul autohton, mult mai slab, fiind în mare măsură neglijabil[8], urmat de cel al sindicatelor angajaților din instituțiile și companiile bugetare și de așa numita “societate civilă”, alcătuită din managementul sucursalelor locale ale marilor ONG-uri și ale mass-media internaționale.

A treia categorie de modele sunt cele din care face parte și cartea academicianului Cătălin Zamfir și din această cauză o să le denumesc în continuare modele ale crizei. Modelele crizei sunt endemice în cunoașterea științifică a realităților sociale, dar nu sunt o invenție a acesteia. Există dintotdeauna și cel mai vechi dintre ele pe care l-am găsit eu este criza societății sumeriene din Lagaș, descrisă în stela dedicată regelui Urukagina care a condus la victorie ceea ce a fost probabil prima revoluție politico-socială locală din istorie[9]. Începuturile civilizației europene clasice debutează tot cu un model al crizei societății grecești a secolelor 8-7 BCE, descris de Hesiod în ale sale Munci și zile. În capitalismul modern și foarte aproape de crearea științelor sociale ca formă dominantă de cunoaștere a realităților sociale, modelul triumfalist al lui Adam Smith din Avuția Națiunilor a fost spectaculos contestat de modelul crizei capitalismului ca mod de producție al lui Karl Marx, inițial în forma primară din celebrul său Manifest al partidului comunist (1848)[10] și perfecționat în formă științifică în Capitalul două decenii mai târziu. În epoca contemporană[11] modelele crizei au urmat, au explicat și au legitimat transformările succesive ale formelor de organizare capitalistă a societății occidentale, de la societatea industrială a perioadei interbelice la Noul stat industrial și a sa societate de consum contestate atât de sociologia critică americană postbelică[12], cât și de primul raport al Clubului de la Roma[13] și de neoliberalismul economic al lui Milton Friedman exact în perioada în care se declanșa atât realitatea cât și ideologia noului proces evolutiv cunoscut sub numele de globalizare. A cărei epuizare în perioada actuală a condus la apariția, după modelele teoretice ale crizei expansiunii globalizării[14] la apariția modelelor crizei globalizării și a organizării neoliberale a societăților capitaliste și ale lumii[15].

În cunoașterea realităților sociale românești mai mult chiar decât în alte societăți, științele sociale s-au născut în primul rând ca modele ale crizei începând, în opinia mea, cu Jurnalul de călătorie a lui Dinicu Golescu (1826), continuând cu studiul lui Bălcescu Despre starea socială a muncitorilor plugari (1846) și urmată, după aspra lor satirizare de către Caragiale în celebrul discurs al lui Cațavencu, de Neoiobăgia lui Dobrogeanu-Gherea și de tentativele Școlii monografice de la București de a fundamenta științific acțiunea socială.

O metodologie similară era presupusă a fi fost în spatele întregii tranziții postcomuniste a României începând chiar cu 1990. În orice caz așa au fost prezentate toate alegerile și deciziile care au stat în spatele schimbărilor sociale vizate de politicile denumite “reformiste” – ca fiind întemeiate în cele mai avansate rezultate ale cunoașterii științifice a realităților societății românești și vest-europene. Și tot aceeași metodologie o promovează și teoria României în criză a academicianului Zamfir, cu precizarea că, constatând el că după mai mult de trei decenii de reforme rezultatele sunt dezamăgitoare, dacă nu mai rău, îndrăznește să pună sub semnul întrebării fundamentul paradigmatic al științelor sociale și să afirme că este necesară o regândire a acestuia. Ceea ce nu pune la îndoială este însă algoritmul în trei pași al schimbării sociale controlate, alcătuit din (1) cunoașterea realității; (2) alegerea scopului și alocarea resurselor necesare; (3) executarea deciziilor, cu triada ei umană alcătuită din cercetător, politician și administrator.  

iii. Toate cele trei tipuri de modele aparțin unei singure meta-paradigme[16] ale cărei principale postulate – acele adevăruri fundamentale care sunt considerate a fi atât de evidente încât nu mai este necesar nici să fie argumentate logic, nici să fie confruntate cu realitatea pentru că toată lumea le recunoaște ca fiind adevărate – care nu sunt rezultatul cunoașterii, ci al credințelor sau convingerilor. Reformulând în termeni de-a dreptul brutali complicata frază anterioară, paradigma dominantă a tuturor științelor sociale contemporane  este fundamentată într-un set de credințe de origine ideologică, adică este neștiințifică. Nimic surprinzător în această afirmație, căci asta este situația oricărei forme de cunoaștere adoptată de societățile de homo sapiens din toate timpurile. Cunoașterea mitică și șamanismul au la bază credința că orice realitate empiric observabilă este produsul unei acțiuni teleologice a unor subiecți instituitori aparținând unei lumi non-observabile empiric, dar cu care se poate comunica prin abandonarea gândirii raționale. Cunoașterea religioasă face un pas înainte în aceeași direcție organizând lumea transmundană în oglindă cu propria societate, dar atribuindu-i motivații și obiective incognoscibile. Cunoașterea științifică a realităților naturale coboară determinările lumii transmundane în lumea mundană, dar le atribuie unor așa numite “legi ale naturii” la fel de misterioase precum lumea transmundană[17].

Cunoașterea științifică a realităților sociale înlocuiește legile naturii cu “legile istoriei și ale societății” pe care le întemeiază într-un set de postulate dintre care trei sunt esențiale. Primul afirmă că societățile nu sunt altceva decât organizări ale cooperării unei pluralități de indivizi, altfel autonomi și diferențiați între ei dar incapabili să-și asigure singuri supraviețuirea și reproducerea. Cel de al doilea afirmă că obiectivul strategic al acestei organizări – adică al societății – este producerea de bunuri de consum și de servicii necesare supraviețuirii și reproducerii acestor indivizi, adică activitatea economică. Al treilea postulat afirmă că optimul acestei activități economice se poate obține doar ca urmare a distribuirii acestei producții de bunuri și servicii prin intermediul pieței, distribuția – adică piața –  fiind astfel factorul determinant al întregii societăți și al organizării ei.

Aceste trei postulate nu au nicio legătură cu realitatea socială care este societatea de homo sapiens de-a lungul istoriei sale de sute de mii de ani, ele fiind pur și simplu o sinteză a caracteristicilor societății capitaliste (și proto-capitaliste) a secolelor XVIII-XXI și o expresie a sistemului de valori al burgheziei proprietară de capital care a răsturnat cu susul în jos valorile tuturor societăților agrare precapitaliste. În civilizațiile societăților agrare europene munca în general și activitățile producătoare de bunuri și servicii, adică economia, erau considerate înjositoare și erau rezervate grupurilor sociale aflate pe cea mai de jos treaptă a ierarhiei sociale – țărănimea și proletariatul.  Invers, pentru burghezia în ascensiune a secolelor XVII-XIX activitățile economice în general și munca care era fundamentul acestora erau esența și rostul vieții și al societății. Așa se face că în Germania încă dominată de ideologia feudală la începuturile revoluției industriale[18], aristocratul G.W.F. Hegel încă considera istoria ca o evoluție a capacităților spiritului de la cunoașterea naturii exterioare societăților la cunoașterea de sine[19], în vreme ce doar un deceniu mai târziu burghezii K.Marx și Friedrich Engels răsturnau la rândul lor paradigma hegeliană punând economia și relațiile economice ca fundament determinant al societății. Nu au fost nici primii și nici ultimii care au făcut asta. Decât să inventeze o nouă ideologie, ei mai degrabă s-au integrat în cea existentă, reproducând pur și simplu cunoașterea socială a societății capitaliste în plină construcție a vremii pe care au trăit-o și pe care o împărtășea atunci și nou născută comunitate a științelor sociale. Și cu această ocazie și meta-paradigma acestora cu postulatele ei ideologice cu tot.

iv. Construind societatea capitalistă ca o nouă formă de organizare a societății, burghezia victorioasă politic ca urmare a revoluțiilor americană (1785-1783) și franceză (1789-1799) a creat totodată și științele sociale ca instrument de cunoaștere destinat să fundamenteze acea inginerie socială (politicile guvernamentale, locale și ale organizațiilor economice capitaliste) care să permită societăților capitaliste să se reproducă ca atare a căror meta-paradigmă are ca fundament sistemul de valori al societății capitalist-industriale și care, de la origini și până în prezent și cel mai probabil și în viitorul previzibil domină întreaga cunoaștere științfică a realităților sociale. Problemele de cunoaștere a societății românești izvoresc din realitatea că România nu a fost niciodată[20] și nu este nici acum o societate capitalist-industrială.

Consecința imediată a acceptării acestei meta-paradigme pe motiv că este științifică pentru că este în stare să numere banii[21] cheltuiți pe piață[22] este că orice model teoretic al realităților societății românești este destinat pur și simplu optimizării capitalismului industrial din România în relația sa cu sistemul mondial al acestuia. Relație în funcție de care se stabilește partea de bunăstare economică (nivel de trai, calitate a vieții, venituri, avuție, etc.) ce revine societății româneștii din totalul volumului de bunuri și servicii produse de sistemul mondial capitalist-industrial contemporan.

În consecință, cele trei tipuri de modele nu sunt altceva decât expresia a trei tipuri de atitudini ale unor grupuri sociale din societatea românească capitalistă contemporană față de această distribuție, adică de poziția alocată României în ierarhia distribuției acestuia. O poziție care este stabilită prioritar politic în conformitate cu interesele și obiectivele pe termen lung și ocazional conjuncturale de către țările aflate în nucleul dur al sistemului mondial capitalist contemporan. Modelul triumfalist, creat de acea parte a comunității științifice românești care reprezintă interesele și obiectivele elitelor sociale și politice ale actualei societăți românești și care deocamdată sunt mulțumite de poziția pe care o dețin și în societatea românească și în Uniunea Europeană. Modelul optimist este creat și utilizat de acea parte a elitei cunoașterii care legitimează științific ideologia elitelor și grupurilor sociale funcționale în construirea relațiilor dintre Uniunea Europeană și NATO, pe de o parte, și România pe de altă parte și care asigură subordonarea evoluțiilor politice, sociale economico-financiare, culturale, etc. obiectivelor evoluțiilor spontane ale nucleului sistemului european și mondial. Tranziția postcomunistă a României (1990-2007), al cărei obiectiv nu a fost dezvoltarea socială și economică a României, ci integrarea sa în victoriosul câștigător al războiului rece, adică în sistemul mondial dominat de regiunea de dezvoltare nord-atlantică și coordonat de la New York tehnologic și financiar, și de la Washington politic, diplomatic și militar, a produs între altele și un întreg subsistem social românesc susținut și finanțat de instituții și organizații guvernamentale occidentale sau internaționale al căror rost și politică este să asigure funcționalitatea societății postcomuniste româneștii față de interesele și obiectivele sistemului mondial dominant neoliberal cu centrul în USA. Acest subsistem social este alcătuit dintr-o parte a partidelor politice, din managementul și o parte din angajații corporațiilor occidentale prezente direct sau indirect în România, din acea parte a intelectualității autohtone dependentă de subvențiilor internaționale dintre care o parte aparțin comunității științifice, dintr-o rețea de ONGs și salariații acestora, din componenta administrativă ocupată în aplicarea programelor și utilizarea fondurile și creditelor internaționale, etc.

Dacă modele teoretice dominante ale postcomunismului românesc actual, construite ca simplă prelungire la analiza societății românești a modelelor teoretice și metodologice generate în lumea științifică nord-atlantică de poziția dominantă a ideologiei neoliberale, au ca principal rost și funcție legitimarea valorilor și  a practicilor politico-sociale ale elitelor globalizării sub dominația capitalului internațional, la rândul său controlat în cea mai mare parte de capitalul american[23], atunci modelele teoretice ale societății românești contemporane sunt construite cu obiectivul explicit a ceea ce se numește eufemistic “integrarea României în sistemul mondial”, iar în realitate este adaptarea statului și societății românești la poziția periferică ce îi asigură acesteia funcționalitatea ce i-a fost rezervată de nucleul politico-financiar nord-atlantic în actualul sistem mondial neoliberal în curs de globalizare. Este imposibil să ignorăm faptul că începând cel mai târziu cu 1993 nu numai statul român, dar și societatea au ajuns în situația de a consuma mai mult decât produc[24], iar finanțarea acestui consum suplimentar este asigurată de transferurile de capital dinspre UE și instituțiile financiare internaționale, condiționate de adoptarea de către România a obiectivelor strategice ale globalizării neoliberale[25]. Care nu sunt neapărat și cele ale României.    

În opoziție cu aceste două modele teoretice dominante în științele sociale românești, modelele crizei sunt o raționalizare a realităților societății românești postcomuniste contemporane din perspectiva și sub ideologia nemulțumiților sau/și pierzătorilor unui astfel de proces integrare în sistemul global, în special al funcționalității atribuite României în sistem de nucleul conducător, politic și economico-financiar nord-atlantic al sistemului. Care, urmare a integrării în sistemul mondial, s-a văzut transformată dintr-o societate în plină industrializare, urbanizare, dezvoltare socială și pe cale să-și construiască propria mini-periferie în țările mai puțin dezvoltate din Africa și Orientul Apropiat în principal prin exportul de tehnologie industrială și bunuri manufacturate, într-o societate în curs de dezindustrializare[26] și dezurbanizare[27], incapabilă să-și asigure subzistența chiar și după ce a exportat mai mult de o cincime din populație în țările UE[28].

Doar o ideologie (preferabil o ideologie cotidiană[29] pentru a avea acces la o masă cât mai mare de populație) – acea combinație dintre cunoaștere (științifică, în societățile contemporane) și un sistem dat de valori care stabilește ce este bine și ce este rău pentru societate, stat și populație – și care este principalul instrument de unificare a grupurilor sociale ce alcătuiesc o societate, poate fundamenta paradigma științifică pe care se construiesc modelele crizei societății românești în ansamblul său. Iar în această privință modelele crizei beneficiază de un avantaj covârșitor în raport cu celelalte modele teoretice adoptate de diferitele tabere ale comunității științifice, căci ideologia societății în criză este deja cotidiană în România contemporană. O ideologie cotidiană a crizei este cea care a fundamentat toate revoluțiile și tentativele revoluționare din istorie, de la deja amintita “revoluție” a lui Urukagina[30] și până la revoluția din decembrie 1989 din România contemporană[31]. Potrivit datelor oferite de sondajele de opinie 70% din populația țării este consensuală în a stabili că în prezent România se îndreaptă într-o direcție “greșită”, afirmație care oricât de vagă ar fi ea confirmă că societatea și statul român sunt în “criză”[32]. Cu toate acestea, această confortabilă majoritate nu se constituie într-o masă revoluționară din cauză că se fărâmițează într-o pluralitate de ideologii cotidiene cu privire la cauzele și “vinovații” promotori ai acestei direcții greșite. Ceea ce conduce la o pluralitate de modele diferite ale crizei, diferind între ele nu paradigmatic, căci toate împărtășesc aceeași meta-paradigmă a cunoașterii științifice capitaliste cu postulatele ontologice și metodologice amintite mai sus.

3.     Problemele și dificultățile modelelor crizei

i. Rezultatul este că noul model al crizei României prezentat de academicianul Cătălin Zamfir în manifestul său științifico-politic se află într-un context care, paradoxal, îi este favorabil și în același timp advers.  Căci într-o societate potențial capitalistă cum este societatea capitalist-industrială cunoașterea sociologică, al cărui principiu metodologic fundamental este deservirea ingineriei sociale destinată optimizării societății, nu poate fi decât strâns legată de politică pe care fie încearcă să o fundamenteze științific, fie să o coordoneze în activitatea ei cotidiană. Tocmai de aceea Cătălin Zamfir face trimiteri atât de insistente la Dimitrie Gusti, primul sociolog român care, pe urmele lui Auguste Compte, a promovat ideea acțiunii sociale ca o inginerie socială întemeiată științific. Și chiar dacă nu a reușit în proiectul său, prea dificil de realizat pentru a ține pasul cu viteza schimbărilor radicale ale vremii sale într-o Europă care se schimba practic de la un alt la altul datorită oscilațiilor ideologice și a intereselor contradictorii ale elitelor guverărilor europene, Gusti este cel care a fundamentat principiul conform căruia științele sociale în general și sociologia în principal trebuie să aibă ca obiectiv strategic fundamentarea și deservirea politicilor naționale, și l-a propus noii guvernări postbelice a țării. Proiectul a fost evident refuzat din motive politice, politice, ideologice și de biografie politică a autorului său[33]. Cătălin Zamfir reia acest obiectiv și, în relație cu el, afirmă oarecum brutal că avem nevoie de o altă sociologie. Ceea ce înseamnă, pe de o parte reconsiderarea meta-paradigmei dominante contemporane în științele sociale și pe baza ei reconstrucția paradigmelor mai tuturor disciplinelor distincte în care s-a fărâmițat știința despre societate de-a lungul istoriei sale[34]. Ar fi firesc ca orice membru al comunității științifice românești să fie încântat de o astfel de idee, căci în acest caz elita cunoașterii din societatea românească ar căpăta locul și rolul râvnit de toată lumea de a fi coordonatorii evoluției viitoare a societății românești, transformându-se într-o elită socio-politică de tipul preoțimii din primele state ale semilunei roditoare (Egipt, Mesopotamia, India, Americile Centrale și Sudice, etc.) și ale Bisericii catolice în Vestul, și ale Bisericii Ortodoxe în Estul Europei.

În calitatea mea de sociolog cu vreo jumătate de secol de cercetări sociologico-economice și politice în spate nu pot să nu recunosc că împărtășesc și susțin un astfel de proiect de reconstrucție a științelor sociale românești după modelul Dimitrie Gusti-Cătălin Zamfir. Cred că niciun om de știință serios nu poate să fie în dezacord cu el. Pe de altă parte nu pot să nu recunosc că asemenea oricărui proiect de tip iluminist vânturat prin istoria cunoașterii de la Republica lui Platon și până la capitalismul neoliberal în criză al secolului al XXI-lea, nu este altceva decât o utopie suficient de fermecătoare pentru a atrage continuu o susținere socială și semnificativă, fără a reuși vreodată să producă un rezultat socio-politic semnificativ și sustenabil.

E util să acceptăm două realități. Faptul că în orice societate forma dominantă de cunoaștere – experiența cotidiană, șamanismul, tradiția, religia, știința – este astfel organizată încât să producă cunoștințe capabile să fundamenteze inginerii tehnologice și inginerii sociale care să aibă sau doar să creeze iluzia că sunt capabile să modifice realitățile naturale și realitățile sociale în funcție de scopul urmărit de instituitorii lor; care se restrâng în orice societate la o elită pe care, în științele moderne și contemporane o denumim elită politică. Al doilea fapt de care trebuie să ținem seama este realitatea că orice formă de cunoaștere în afară de obiectivul de a întemeia o inginerie eficientă are și sarcina de a legitima alegerile și practicile acestei elite politice.

Raportul dintre importanța uneia sau alteia dintre aceste funcții ale cunoașterii variază în funcție de conjuncturi și de efectele socio-politice previzibile ale respectivei cunoașteri. Așa se face că în istoria cunoașterii avem pe de o parte procese juridice precum cele ale lui Giordano Bruno și al lui Galileo Galilei, precum și proiecte precum cele comuniste ale lui Karl Marx, V.I.Lenin, cel anarhist ale lui Bakunin, cel al Națiunilor Unite al lui Wilson, proiectul economiei de piață (Soziale Marktwirtschaft) inițiat de Bismark și adaptat la realității Germaniei de vest postbelice de Adenauer și L.Erhart, proiectul energiei verzi, sau proiectul UE, etc. Toate au fost legitimate de comunitatea științifică internațională din științele sociale și ale naturii reunite  – grupul dominant al acesteia. În paralel, decenii mai devreme și decenii mai târziu, am avut alte proiecte sociale la fel de exhaustiv legitimate științific de științele sociale, precum proiectele imperiale ale colonizării legitimate drept civilizatoare de științele sociale ale metropolelor imperiilor coloniale ale Marii Britanii, Franței, Spaniei, Belgiei, Olandei, Germaniei, Rusiei, Statelor Unite, Japoniei și URSS și contemporanul proiect al ordinii mondiale întemeiate pe reguli sub hegemonia alianței elitelor politice, militare și financiare americane. Sau, așa cum explica Karl Rove, pe vremea aceea consilier al Președintelui SUA unui grup de oameni de știință: “That’s not the way the world really works anymore. We’re an empire now, and when we act, we create our own reality. And while you’re studying that reality —judiciously, as you will—we’ll act again, creating other new realities, which you can study too, and that’s how things will sort out. We’re history’s actors…and you, all of you, will be left to just study what we do.”[35] Desigur, aceasta este o ideologie, întemeiată parțial în cunoaștere și parțial într-o doctrină politică întemeiată în obiectivele strategice imperiale ale elitelor conducătoare americane contemporane, un soi de doctrină Monroe generalizată de la rezervarea emisferei vestice ca spațiu de expansiune al SUA la rezervarea întregii lumi pentru o nouă ordine mondială bazată pe ceea ce politicienii americani denumesc o ordine bazată pe reguli, în opoziție cu sistemul mondial organizat sub egida ONU și care este întemeiat în legislația internațională adoptată de ONU. O astfel de ordine internațională bazată pe “reguli” este destul de încețoșată, căci regulile sale nu sunt înregistrate nicăieri, ci sunt de fiecare dată formulate sau reformulate în funcție de conjuncturi și de obiectivele de moment ale acestor “actori ai istoriei” care sunt politicienii americani potrivit lui Karl Rove. Pe de altă parte ordinea internațională bazată pe legislația internațională este cronic neputincioasă să se impună câtă vreme nimeni nu se poate opune unor coaliții de state de tipul “coalition of the willing” (2003) care decide să o încalce.

Am dat acest lung șir de exemple doar pentru a ilustra diferența decisivă dintre dezirabilitatea unor proiecte sociale, oricât de meritorii și bine întemeiate în cunoaștere și realizabilitatea lor. Căci ceea ce discutăm noi aici este un foarte interesant și atractiv proiect socio-politic și științific al cărui obiectiv este să construiască un viitor alternativ la simpla prelungire a tendințelor evolutive actuale ale societății și statului român din al treilea deceniu al mileniului al III-lea.

ii. Ajungem astfel la cealaltă parte a monedei, cea care se referă nu la ce este dezirabil ci la este posibil, nu la proiecte ideale ci la realitatea funcționării și funcționalității atât a societății românești cât și a științelor sociale autohtone. Căci nicio societate nu va întreține o elită a cunoașterii și nu îi va aloca resurse doar pentru a satisface curiozitățile de cunoaștere ale oamenilor de știință dacă acestea nu sunt funcționale pentru obiectivele sale politice. Ca și interesele naționale, obiectivele politice ale societăților sunt întemeiate (uneori doar implicit) în sistemele sale de valori și sunt relativ slab influențate de realitatea prezentului și de probabilitatea viitorurilor posibile. Ceea ce le face de multe ori să fie cât se poate de nerealiste, precum obiectivele fanteziste ale marilor puteri europene din prima jumătate a secolului al XX-lea, care au condus la două războaie mondiale, la o pluralitate de războaie regionale și locale, la declanșarea mai multor epidemii și a pandemiei gripei spaniole, la refacerea spectaculoasă a hărții lumii și la o nouă ordine mondială. Se poate argumenta că fiecare și toate erorile care au condus la eșecul proiectelor politice la nivel de țară, sau grupuri de țări se datorează fie unei lipse de cunoaștere a resurselor necesare, fie unei evaluări greșite a necesarului de resurse pentru atingerea rezultatului. Dar la fel de posibil este ca cunoașterea inadecvată a realităților societății să se datoreze unor deficiențe mult mai profunde ale științelor sociale, aflate la nivelul meta-paradigmei sale. Caz în care ar trebui să regândim principiile ontologice și metodologice ale tuturor disciplinelor ce alcătuiesc științele sociale și să le reconstruim astfel încât să fie capabile să se muleze pe realitățile naționale suficient pentru a ne permite înțelegerea comprehensivă a acestora și a relațiilor dintre ele, identificând specificitățile fiecăreia. Iar acesta ar fi doar primul pas într-un proces echivalent cu o revoluție științifică în științele sociale, iar probabilitatea declanșării unui astfel de proces este infimă. De exemplu, imediat după criza financiară și recesiunea din anii 2008 – 2010 care, potrivit paradigmei economice neoliberale dominante era imposibilă și nu ar fi trebuit să aibă loc, a condus imediat la o aprinsă dezbatere în comunitatea științifică a științelor economice. S-a constituit imediat o “tabără” științifică adversă neoliberalismului economic care, după ce l-a criticat copios și aparent decisiv a descoperit cu uimire și neputință că dacă o delegitimează prea mult nu are ce să o înlocuiască în condițiile în care refuza să-i atace și postulatele și principiile metodologice. Și că tot ce le rămâne de făcut e doar să o încerce o revenire la fundamentele teoretice ale modelelor de tip keynesian, în care “mâna invizibilă” și misterioasă a lui Adam Smith era înlocuită de un stat capitalist rațional și dedicat punerii economiei în slujba intereselor naționale[36]. Asta ar însemna o întoarcere în timp cu peste 70 de ani în gândirea economică pe care din motive evidente comunitățile științifice ale lumii contemporane refuză să o accepte.

Coborând de la acest nivel global la nivelul mult mai modest al problematicii cunoașterii realități sociale românești întâlnim aceeași importantă diferență între dezirabilitatea ridicată a unui proiect (ba chiar necesitatea lui absolută) și probabilitatea redusă a fezabilității lui. O primă caracteristică permanentă a istoriei succesiunii tentativelor de modernizare[37] ale României din secolul al XIX-lea și până în prezent, exceptând-o pe aceea că toate au eșuat, este că toate au avut aceeași cauză a eșecului – contradicțiile ireconciliabile dintre diferitele proiecte de viitor ale diferitelor elite  autohtone amplificate de creșterea continuă și aparent ireversibilă a clivajului care a separat de-a lungul întregii istorii naționale marea masă a populației de elite. Sigur că au existat numeroase proiecte de viitor instituite de diferite elite ajunse conjunctural la putere. De la cel al lui Tudor Vladimirescu și al boierimii naționaliste care îl susținea, la cel al lui Băcescu care visa la o societate agrară prosperă, la cel al lui Carol I care își dorea să facă din România o Belgie a Dunării de jos, la cel al liberalilor care doreau industrializarea României „prin noi înșine”, cel al comuniștilor ce își propuseseră construirea unei societăți românești „multilateral dezvoltate”, la cel al primelor guvernări postcomuniste românești convinse că instituie un proiect întemeiat „științific”[38], la adversarii lor ideologici convinși că dezvoltarea României va fi rezultatul modernizării sale după cerințele capitalului corporatist al regiunii nord-atlantice, și până la elitele actuale care nu mai propun niciun proiect propriu ci doar se adaptează la cele ale UE.

iii. Cătălin Zamfir are dreptate în aproape toate privințele cu o singură excepție, dar aceasta este important.

Fără îndoială că România, ca țară în ansamblul său, se află în criză de vreme ce după mai bine de 30 de ani de transformări și integrări incomplete evoluția sa postcomunistă a fost mai lentă și a produs rezultate mai îndoielnice decât precedenta tranziție comunistă, iar creșterea calității vieții populației – cu excepția elitelor – a rămas marginală și este puternic contracarată de menținerea unei părți a populației statistic semnificative la limita sărăciei de-a lungul întregii perioade și pentru viitorul previzibil[39].  Fără îndoială că, cel puțin teoretic, România ar fi putut să se dezvolte mai mult decât a făcut-o (dacă a făcut-o) de vreme ce alte țări care au parcurs un traseu similar cu cel al țării noastre au obținut rezultate mai bune, după cum o devedesc atât de frecventele analize comparative.

Fără îndoială că există o criză cronică a relațiilor dintre elitele conducătoare românești și populație, ceea ce conduce la criză la fel de cronică a regimului politic democratic și a întregului sistem de instituții politice ale guvernării de vreme ce încrederea populației și în ele și în partidele politice se află în continuă scădere. După cum o dovedesc nu doar sondajele de opinie și scăderea continuă a participării electoratului la alegeri, dar și faptul că de-a lungul întregii perioade nicio guvernare nu a obținut rezultatele necesare pentru ca populația să opteze pentru continuarea programului ei politic. Sursele acestei constante crize politice sunt simplu de identificat – obiectivele strategice ale populației sunt ireconciliabile cu obiectivele strategice ale elitelor conducătoare. Situație pe care societatea românească a moștenit-o din vremurile străvechi, pe când “boierii se luptau între ei, iar iobagilor le tremura moțul” și pe care au menținut-o, în ciuda ideologiei și propagandei sale, și regimul politic comunist și cel de democrație liberală postcomunist. 

Fără îndoială că ne aflăm într-o continuă criză economică de vreme ce după ce regimul comunist a construit o economie capabilă să asigure nu doar producerea resurselor necesare reproducerii ei ca atare, ci și pe cele ale creșterii sale cu o rată a investițiilor care, în anii 70 ai secolului trecut era comparabilă doar cu cea a Japoniei (cca. 30% din PIB (sic!)) a ajuns în 2023 la doar 7,2%, bani provenind în cea mai mare parte din fonduri gratuite, sau cu dobândă redusă din programele europene[40]. Cu rezultatul că de aproape trei decenii economia românească nu mai este capabilă nici măcar să asigure nici măcar reproducerea societății românești, necum să-i finanțeze dezvoltarea.

Fără îndoială că avem o criză demografică în România, de vreme ce în ultimii 30 de ani de evoluție istorică populația țării descrește într-un ritm mai rapid decât cel al creșterilor istorice anterioare. Ca mărime a populației ne întoarcem în timp către perioada de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, căci deja la recesensământul din 2021 coborâsem deja sub nivelul celui din 1966 (adică cu aproape 60 ani), iar scăderea continuă de atunci încoace. Cauza principală este desigur emigrația spre vestul european al populației nemulțumite de condițiile de trai din țară, scăderea dramatică a natalității fiind doar un supliment. Or, această emigrație se deosebește radical în ultimele două decenii și jumătate de postcomunism de valurile de migrație externă din perioadele anterioare, cele perioada 1800 -1945 căci în acea perioadă emigranții erau mai ales marginalii societății românești a acelei perioade. Pe parcursul comunismului și cel puțin al primilor doi ani de postcomunism, cea mai mare parte a migranților au fost membrii minorităților etnice. După aceea, însă grosul migranților externi au fost mai ales amenințații șomajului cronic, urmați în cel mai recent deceniu și jumătate mai ales de populația aflată în căutarea unei vieți de o calitate superioară celei din România, adică a forței de muncă înalt calificată – în principal muncitori cu înaltă calificare și intelectuali.

Ceea ce desigur a provocat la rândul ei criza suplimentară și neîndoielnică a structurii populației ocupate din țară, aflată datorită reformelor continue ale economiei către o economie capitalistă integrabilă în periferia economiei UE, într-un vast și atotcuprinzător proces de re-profesionalizare în domeniile cu calificare medie sau minimală din servicii adresate populației: comerț, activități de timp liber, turism, curierat și taximetrie, etc, proces datorat dezindustrializării economiei românești și care are ca rezultat secundar scăderea productivității pe persoană ocupată în totalul economiei naționale. Aceasta se adaugă și celeilalte tendințe continuate de-a lungul întregii tranziției postcomuniste și continuată și în prezent, aceea a managementului capitalului de a utiliza scăderea cheltuielilor cu forța de muncă ca metodă de creștere a competitivității, în care tradiționala metodă de re-tehnologizare a producției utilizată cu precădere de țările capitaliste dezvoltate să fie înlocuită cu metoda scăderii veniturilor acestora.

Așa cum la fel de neândoielnică este degradarea serviciilor sociale oferite populației fie de către stat, fie de către comunitățile locale și de către organizațiile de asistență socială și de capitalul însuși. Aici este necesară o scurtă incursiune istorică. Evoluția istorică a relației dintre principalul producător (sclav, țăran aservit, țăran liber și proprietar, proletar) și ansamblul elitelor proprietare ale condițiilor producției de orice fel evidențiază tendința continuă de dezechilibrare a balanței responsabilităților față de societate și mai ales față de populație a elitelor și un continuu transfer al acestora către populație.

iv. Putem continua înșirând în continuare și alte subsisteme ale societății, cum ar fi sănătatea populației, educația, cultura, securitatea națională și individuală, etc. și începând cu elitele și terminând cu populația toată lumea va fi de acord că există  temeiuri serioase pentru ca populația să fie nemulțumită de funcționarea lor și că, în consecință ele se află în criză. Ceea ce este foarte firesc căci dacă societatea este în ansamblul său în criză – ca sistem, în terminologia lui Ilya Prigogine, cel care a revoluționat teoria sistemelor denumirea acestei stări este de sistem departe-de-echilibru[41] – atunci toate subsistemele acestuia se află de asemenea în criză. Dar un sistem evoluează dinspre starea de echilibru în care își reproduce ciclic forma de organizare la starea de departe-de-echilibru în care își schimbă forma de organizare ca urmare a unui catalizator, în prezența căruia își crează posibilitatea unei astfel de reorganizări ca pe o posibilă evoluție pe un alt traseu decât cel dictat de determinările ce produc revenirea continuă la o stare inițială.

Am identificat o astfel de situație în cazul revoluției române din decembrie 1989, când în evoluția de până atunci a societății românești a apărut ceea ce am denumit “un grad de libertate suplimentar”[42]. Catalizatorul a fost atunci contextul internațional al descompunerii sistemului comunist est-european ca urmare a pierderii de către URSS a războiului rece cu Occidentul dezvoltat. Ceea ce a declanșat criza nu doar a regimului politic comunist (aceasta începuse cu mai mult de un deceniu înainte) ci și a societății socialiste[43]. Revoluția a declanșat un proces evolutiv orientat de către noile elite conducătoare spre atingerea obiectivului strategic național al integrării în sistemul internațional al Comunităților Europene (devenit pe parcurs UE). Am considerat atunci că un nou grad de libertate suplimentar va apare pentru România odată cu admiterea sa în NATO, care a rezolvat problemele securității naționale, și integrarea în UE. Din motivul simplu că, odată atins obiectivul strategic al tranziției aceleași elite vor fi constrânse să-și formuleze unul nou, fie sub constrângerile populației țării, fie sub constrângerile elitelor conducătoare europene. În schimb, criza financiară internațională din 2008, izbucnirea războiului la Marea Neagră (Georgia-Rusia) și reorientarea strategică a SUA dinspre Atlantic-Europa, spre aria Oceanelor Indian și Pacific a anulat această posibilitate. Iar între timp, evoluțiile problematicii politice interne și comunitare ale țărilor din nucleul dur ale UE au condus la adoptarea de către elitele și administrația Uniunii a obiectivului strategic al combaterii încălzirii globale și al creșterii presiunii asupra cuplului Rusia-China, care a devenit automat și noile obiective strategice al elitelor naționale, deși ele se potrivesc mai puțin cu interesele naționale ale României decât un obiectiv precum dezvoltarea socială a țării.

Concluzia acestei prea lungi expuneri este că oricât de dezirabilă ar o criză națională care să așeze țara noastră pe un traseu evolutiv spre obiectivul strategic al dezvoltării sociale, ea nu este posibilă în situația actuală a statului și a societății. Ar putea să apară într-un orizont de timp de 10-20 de ani, dar din nou având drept catalizator un factor internațional și evoluțiile interne ale societății românești. În prezent un grad de libertate suplimentar pare să se constituie la nivelul sistemului mondial al globarizării neoliberale ca urmare a efectelor neprevăzute și dificil de gestionat ale evoluțiilor sale. În principal incapacitatea de a asigura un ritm susținut de dezvoltare în sudul global[44], de a ține sub control ascensiunea adversarilor actualei sale organizări (mai ales BRICS et al.) și de a gestiona conflictele politice și militare a căror frecvență și gravitate s-a accentuat pe tot parcursul expansiunii acestuia valurile de milioane de emigranți care forțează granițele țărilor capitaliste dezvoltate[45].

Nu în ultimul rând, există și posibilitatea ca acel catalizator indispensabil constituirii unui grad de libertate suplimentar care să conducă la o accelerată dezvoltare socială a României să fie un eveniment înalt improbabil – o “lebădă” neagră – dar fiind înalt improbabil despre el nu se poate discuta decât în momentul în care devine dacă nu activ, măcar înalt probabil.

[1] Cătălin Zamfir, 2023, România în criză, Editura Academiei Române, București

[2] Niall Ferguson, 2011, Civilization, The West and The Rest, Penguin Books

[3] În evaluarea mea, faimoasa și influenta carte a lui Huntington despre “ciocnirea civilizațiilor” nu este nici un studiu științific și nici o teorie științifică. Ea este un text pur ideologic care se pretinde științific prin forma de prezentare și sub eticheta academică a autorului său și este destinat legitimării programului de politică externă pe care SUA l-au proiectat la începutul anilor 90 ai secolului trecut, după prăbușirea comunismului est-european și descompunerea URSS.

[4] Repetând astfel greșeala pe care a mai făcut-o și cu ocazia revoluției din 1948 când a mușcat din mărul  cunoașterii staliniste a istoriei și a societății. Este adevărat că în ambele cazuri (1948 și 1989) a făcut-o sub influența unui context internațional care a jucat rolul unui șarpe biblic mincinos.

[5] Uniunea Europeană este un subsistem vest-european organizat într-o structură precum cea descrisă de Immanuel Wallerstein în scrierile sale referitoare la sistemul mondial modern. Cf. Wallerstein, I., 1974-2011) The Modern World-System, (secolul al XVI- 1917),vol. I-IV, Academic Press, New York, London, San Diego, University of California Press,  Beverly.  La rândul său acesta se află în semiperiferia nucleului dur al regiunii de dezvoltare nord-atlantice, care în timp a inclus componente din Africa, Asia, America Latină și Australia. Istoric, centrul acesteia s-a deplasat dinspre Londra (până după primul război mondial, spre Washington (după al doilea război mondial și până în prezent).

[6] Apud CIA, 2023, Thw World Factbook, online edition, https://www.cia.gov/the-world-factbook/countries/colombia/#economy, retrieved November, 2023.

[7] Probabil că cea mai bună ilustrare pentru istoria ultimelor trei decenii a modelelor triumfaliste este faimoasa carte a lui Francis Fukuyama, 1992, The End of History and the Last Man, Free Press.

[8] În primul rând datorită insuficientei dezvoltări a acestuia. Cf. Georgescu, F, 2022, Capitalism and Capitalists Without Capital in Romania,2 vol.,Editura Academiei Române, București.

[9] Cf. Del Monte, G. (trad), 2004, Inscrizioni Reali dal Vicino Oriente Antico. Materiali per il corso di Storia del Vicino Oriente antico., Universita di Pisa, Pisa, pp. 6-8.

[10] Merită remarcat că ultimele două volume ale tratatului de filosofie pozitivă al lui Auguste Compte ce consacrau existența științelor sociale și inventa pentru ele numele de sociologie au fost publicate doar cu câțiva ani (1841-1842) înainte de apariția Manifestului lui Marx.

[11] Epoca contemporană este convențional definită ca fiind perioada de după cel de al doilea război mondial și până în prezent.

[12] Ch.W. Mills, 1956, The Power Elite, Oxford University Press. Merită notat că mesajul lui Mills despre criza democrației americane din acest volum a fost reluat de președintele american Dwhigt D. Eisenhower în mesajul său de adio adresat poporului american: https://web.archive.org/web/20080513222105/http://www.usa-presidents.info/speeches/eisenhower-farewell.html

[13] D.H. Meadows et al, 1972, The Limits to Growth, Potomac Editors, Universe Books. 

[14] Vezi Huntington, S, 1996, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster.

[15] Cf. Wallerstein, I. et all, 2013, Does Capitalism have a Future?, Oxford University Press, New York.

[16] Spre deosebire de paradigme care sunt  creații ale cunoașterii, inclusiv ale cunoașterii științifice, meta-paradigmele sunt sisteme de adevăruri ideologice produse de societatea în ansamblul ei care instituie valorile fundamentale ale formei sale de organizare. Ele sunt întemeiate în credințe sau convingeri care susțin și sunt susținute de ordinea socială a societății respective și au o legătură slabă sau niciuna cu realitatea.

[17] Cf. Hawking, S., Mlodinow, L., 2010, The Grand Design. New Answers to The Ultimate Questions of Life, Transworld Digital, Kindle edition. La sfârșitul secolului trecut Ilya Prigogine a dovedit empiric că, în anumite condiții, legile naturii nu mai funcționează. Cf. Prigogine, I, 1997, La fin des certitudes. Temps, Chaos et les Lois de la Nature.Odile Jacob, Paris

[18] Inventarea industriei și transformarea ei în activitatea economică esențială a fost cea mai importantă realizare a burgheziei revoluționare de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost principalul instrument cu care burghezia a reușit să construiască noua societate capitalistă căci capitalismul nu există decât în forma sa industrială. Teoria conform căreia capitalismul industrial a fost precedat de societăți capitaliste comerciale sau/și agrare este produsul unei ideologii care încearcă să transforme apariția și victoria capitalismului ca lege a evoluției istorice a omenirii, teză evident idelologic-propagandistică care ancorează istoria capitalismului la începuturile primului mileniu BCE. Cf.  Neal, L., Williamson J.G., 2014, The Cambridge History of Capitalism. Vol 1, The Rise of Capitalism from Ancient Origins to 1848, Cambridge University Press, New York, Kindle edition.

[19] Care se încheie cu propria sa operă, așa cum în faimoasa carte a lui F.Fukuyama, 1992, The End of History and the Last Man, Free Press, Simon & Schuster ebook, istoria se termină odată cu victoria organizării neoliberale a societății capitalist-industriale și dominarea de către aceasta a sistemului mondial contemporan.

[20] În 1848, când Principatele române au experimentat împreună cu Europa Occidentală prima tentativă revoluționară din istoria sa, teoreticianul acesteia Nicolae Bălcescu se opunea industrializării și urbanizării visând o Românie de gospodării țărănești înstărite și proprietare de pământ, cum descria Creangă Humuleștii copilăriei lui din aceeași vreme. Un secol după moartea lui Creangă, România mai avea încă cca. jumătate din populația activă ocupată în agricultură.

[21] Banii câștigați pe piață și reinvestiți în producție sunt forma de existență cotidiană a capitalului în societatea contemporană..

[22] Vezi Georgescu, F,  et all, 2023, Avuția națională a României, Publica, București

[23] Din cele cca. 40 trilioane  USD, reprezentând cca. 50% din PIB mondial (sic!), gestionate de primele 10 fonduri de investiții din lume, 87% se află sub managementul direct unor companii americane. Celelalte 13% sunt gestionate de companii fie aliate, fie direct dependente de cele americane.  

[24] Dezindustrializarea rapidă și pe scară largă a economiei românești începând cu guvernarea neoliberală a CDR (1997-2000), perioadă în care, prin decizie politică, valoarea activelor FPS a fost diminuată de 11 ori, adică cu 1100% (sic!) pentru accelerarea procesului de privatizare și stimularea unor minore investiții străine în economia națională, este revelatoare în acest sens.

[25] În vreme ce globalizarea este un proces social spontan de intensificare a relațiilor dintre societățile umane, declanșat încă de pe vremea primelor societăți de vânători și culegători din specia homo sapiens, actuala globalizare neoliberală este un proces similar proiectat și controlat politic al expansiunii capitalului nord-atlantic la nivel mondial.

[26] Conform unei declarații a secretarului general al Academiei Române din 1990 și până în 2018 România a pierdut 42% din producția sa industrială. https://zcj.ro/economie/productia-industriala-de-acum-reprezinta-58-din-cat-a-fost-in-1990–171323.html

[27]De 30 de ani, rata urbanizării în România este negativă. Cf. CIA World Factbook, https://www.cia.gov/the-world-factbook/countries/romania/#people-and-society, retrieved nov. 2023

[28] De la +23 de milioane de locuitori în 1989, România a ajuns la +18 milioane locuitori în 2023. Și deși scăderea populației este o realitate produsă de combinație de cauze, în condițiile în care rata creșterii populației este de -1,01%, iar rata netă a migrației este de -3,86/1000 loc în 2023. este clar că migrația este principala cauză a scăderii populației. Idem.

[29] Ideologia cotidiană este acea ideologie elaborată de către elitele cunoașterii împreună cu cele sociale și ocazional politice care, în formă simplificată și vulgarizată de la nivelul conceptual inițial în formele limbajului vernacular, este adoptată de către populație pe scară largă.

[30] Avem mult prea puține informații despre mișcarea socială și politică a acestuia pentru a putea stabili dacă ea a fost o revoluție autentică sau doar un simplu transfer de putere de la o tabără a elitelor conducătoare (cea teocratică) către o nouă elită (militară și urbană).

[31] Marele avantaj al regimurilor politice denumite democratice în comparație cu oricare alt tip de regim politic constă în flexibilitatea sa care, simultan, asigură transferul pașnic de putere între diferitele elite conducătoare ale unei societăți și împiedică ideologiile extreme ale marginalilor să promoveze noi elite sociale și politice.

[32] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sondaj-inscop-7-din-10-romani-cred-ca-romania-se-indreapta-intr-o-directie-gresita-40-vad-o-evolutie-economica-negativa-2518423

[33] Zamfir, C., 2019, Istoria socială a României, Editura Academiei Române, pp. 87-89, Ediția a II-a, București

[34] Mulți cercetători visează la o singură știință socială care, sintetizând rezultatele diferitelor discipline, de la istorie și geografia socială, la economie, sociologie, psihologie socială și antropologie, să ofere cunoașteri globale și comprehensive (în sensul original anglo-saxon de inclusivă și atotcuprinzătoare). Cf. Wallerstein, I., 2004, The Uncertainties of Knowledge, Temple University Press, Philadelphia, Kindle edition.  

[35] Apud Hunter DeRensis, 2019, “’Coup in Caracas?’ în The National Interest, aprilie 30.

[36] Ca și Adam Smith ul interesele generale d gestionate de mâna invizibilă, Keynes este ambiguu în legătură cu cele naționale, nefiind clar dacă se referă la interesele societății în ansamblul său (care include și populația) sau doar la interesele statului, adică ale elitelor conducătoare.

[37] Modernizarea și dezvoltarea nu sunt nici sinonime și nici nu se produc una pe alta. Deși ambele concepte sunt vagi și definirea lor depinde de preferințele persoale ale autorilor, diferența esențială dintre ele este că în vreme ce prima se referă la stat și la elitele sociale conducătoare, cea de a doua se referă la relațiile sociale și la calitatea vieții populației. 

[38] Toate ideologiile cotidiene ale societăților (iar politica se desfășoară în jurul acestora) sunt întemeiate în adevăruri consacrate de știința instituționalizată dominantă. 

[39] Ceea ce a adus România în situația de a fi una dintre cele mai polarizate social țări din UE, cu un indice Gini de 34,3, mult peste media de 30,0 a UE și cu un indice HDI de numai 0,82.

[40] Deși sunt evident binevenite datorită avantajelor oferite, problema fondurilor europene este că ele sunt destinate firesc realizării obiectivelor politice ale UE care nu întotdeauna corespund celor ale elitelor politice naționale.

[41] Prigogine, I., Stangers, I, 1996, La Fin des certitudes, Odile Jacob, Paris.

[42] Pasti, V., 2006, Noul capitalism românesc, Polirom, Iași

[43] Teoria dominantă în științele sociale românești, în discursul politic dominant și în ideologia cotidiană dominantă a populației este că abandonarea socialismului ca formă de organizare a societății nu doar de către elitele pro-occidentale din România, ci și de populație în ansamblul ei

[44] Cf. Declarația Mileniului a AGONU din 2000.

[45] Procesul a fost neinspirat comparat de vicepreședintele CE, Josep Borrell, cu asaltul asupra grădinii paradisiace a civilizației Occidentale de către jungla sălbatică a țărilor sărace, nesigure și în curs de dezvoltare, dar este o sinteză adecvată a unei ideologii de origine colonială deocamdată încă importantă mai ales în fostele metropole coloniale.