Printre fişele mele
de lectură am găsit câteva pagini de însemnări aşternute pe hârtie în urmă cu mai
mult de o jumătate de secol: „Drumuri şi oameni. Boldeşti, 23.05.1967”. La
Boldești, Institutul de Psihologie al Academiei RSR, prin secția de Psihologie
socială, condusă de Traian Herseni, a
realizat prima cercetare psihosociologică de teren, pe baza căreia s-a publicat
sub redacția lui Traian Herseni volumul „Industrializare
şi urbanizare. Cercetări de psihosociologie concretă la Boldeşti” (București, Editura
Academiei R.S.R., 1970).
„Colectivul nostru, compus initial numai din câțiva membri ai Secţiei de psihologie socială a Institutului de psihologie (autorul acestor înduri ca responsabi, dr. Vasile P. Nicolau, Georgeta Dan-Spînoiu, Ligia Gherguţ, Septimiu Chelcea, a fost completată în răstimp, cu sprijinul efcient al Institutului de Psihologie, director prof. univ. Al. Roșca, membru corespondent al Academiei, și director adjunct R. Florul, cu cercetători de la alte unități științifice sau de încățământ superior (N. Radu de la Institutul Pedagogic, Cătălin Zamfir, Pantelimon Goul și Mihai Golu de la Facultatea de Filozofie din Bucureti, Boris Zderciuc și Fulvia Eftin de la Muzeul Satului, Elena Zamfir de la Academia se Studii Economice, Merius Groppoșilă de Institutul de Științe Pedagogice, Cornelia Făcăoaru, studentă la Psihologie, ca și cu unele cadre intelectuale regionale sau locale (prof. N. Simache, ing. Al. Puşcariu, ing. G. Rizescu, înv. C. Nichita etc.) (T. Herseni, 1970, p. 8).
De la Bucureşti la Boldeşti, cu trenul. Plecarea din Gara de
Nord, ora 7 şi 7 minute, linia 10. Ne găsim locurile. Compartiment de clasa a
doua, pe osie. Suntem doar noi: profesorul Traian Herseni, Ligia Gherguţ şi
subsemnatul. Trenul prinde viteză. Şi, ca în tren, discutăm de una, de alta. La
un moment dat profesorul Traian Herseni începe a ne povesti despre
universitatea interbelică şi despre profesorii lui. Ne captează atenţia mai
întâi cu o anecdotă:
„Un boier, în drumul său, întâlneşte un
avocat ce discuta cu un inginer. Opreşte trăsura şi îl invită pe avocat să se
urce lângă el. Dă poruncă vizitiului să mâie mai departe. După un timp,
avocatul, timid, îi aminteşte boierului de inginerul rămas să bată drumul
singur, pe jos.
– E camaradul meu…
– Cine? Ăla?. E un meşteşugar!
Era spiritul vremii care vorbea aşa. Universitatea era altceva. Avea
libertăţi şi privilegii: gândirea academică, tradiţii…
Politehnica – înfiinţată târziu – nu era decât o şcoală superioară. Ea scotea
ingineri, meşteşugari. La universitate nu erai oricine, erai un cetăţean.
Profesorii te respectau ca cetăţean. Să te întrebe ce vroiau ei? Doamne
fereşte! Ei înşişi se respectau ca cetăţeni. Aveau libertatea să predea la
cursul lor ce vroiau ei. Programă? Conştiinţa lor! Şi treburile mergeau… Şi noi
am învăţat carte, nu toţi, dar unii da! Au învăţat în universitate să fie ei
înşişi şi programa lor de studiu să fie conştiinţa lor. În facultate aşa era.
Citeai un an întreg Platon, dar numai Platon. Profesorul se întâmpla să fie un
adept al lui Aristotel. La examen, nu profesorul şi studentul, ci Platon şi
Aristotel vorbeau…
Mi‑aduc aminte examenul lui Miron Constantinescu. Mi‑a declarat că‑i marxist. Era căpos de
atunci. L‑am întrebat ceva din Marx. A ştiut. I‑am dat examenul. I‑am dat şi
bibliografie: Lenin, în franceză. El a citit şi a tot citit, dar, sunt convins,
doar marxism.
Profesorii aveau şi ei ciudăţeniile lor… Lui Gusti, dacă îi spuneai: „Am citit tot, dar cel mai
interesant este ce aţi scris dumneavoastră” , îţi dădea examenul.
Rădulescu-Motru era mai uman. Dacă vroiai bilă roşie,
ţi‑o dădea, din omenie. Altceva era pentru bilă albă. Acolo era o problemă.
Trebuia să ştii carte. Despre Rădulescu‑Motru se spune că era un
experimentalist. Eroare. Niciodată n‑a ştiut el ce se întâmplă în laboratorul
înfiinţat în 1907. Nestor le învârtea pe toate.
Am asistat la pieirea lui Pârvan. Getica [cea
mai importantă lucrare a sa, publicată în 1926 – n.n.] a scris‑o cu sufletul lui, cu sângele lui. Când a terminat‑o, s‑a
prăbuşit. Era consumat biologic. Cursurile lui – între pietrele funerare,
coloane antice, între fărâme de statui romane şi ştersături de inscripţii –
aveau un aer de mistică păgână. El însuşi, galben, transfigurat, îţi răscolea
gândurile, te tulbura.
Antonescu , profesor de pedagogie. Alt tip. Mai
didactic. În faţa clasei spunea cu privire la o teorie oarecare: „ Unii spun aşa”. Îşi apleca mâinile într‑o parte şi făcea doi
paşi lateral. „Alţii spun aşa”.
Apleca mâinile în partea cealaltă şi
mai făcea doi paşi în sens opus. Apoi revenea pe centru, îşi îndrepta mâinile
spre propriul Eu şi spunea „Eu
zic aşa”. Şi clasa se legăna ca
bătută de vânt, urmând mâinile profesorului, care avea păr frumos şi mare. Pe
Iorga nu‑l puteai urmări. Pornea de la un an: 1676. Şi o lua prin lume: în
Anglia, în Franţa, la noi. Nae Ionescu11 se mira de noi: „Cum aţi ajuns voi la Filosofie?!”. Eu stăteam într‑o cameră. Era strâmtă. Şi
patul era mic. Puneam picioarele pe perete şi mă tot gândeam. Mi‑am urmat
gândurile. Am ales să‑mi urmez gândurile…
Filozofia ca specialitate era în întregime secundară. Trebuia să urmezi
şi o altă facultate [decât Facultatea de Litere şi Filozofie, în care era şi Catedra
de sociologie, etică şi estetică a profesorului Dimitrie Gusti – n.n.]. Cei mai mulţi făceau Dreptul. Nu trebuia să
te prezinţi decât la examene, când puteai, când erai pregătit. La un examen –
nici nu mai ştiu la care – profesorul s‑a uitat la mine, m‑a fixat, iar s‑a
uitat. Mi‑a pus o întrebare năprasnică: „Dumneata ştii cum mă cheamă pe mine?”. I‑am răspuns: „Dacă
dumneavoastră sunteţi titularul catedrei, sunteţi domnul profesor X. Şi X era”.
Popescu‑Sibiu, medic militar, maior,
cel cu Psihanaliza lui Freud, s‑a prezentat la examenul lui Gusti: „M‑a interesat concepţia lui Freud şi reflexul ei în sociologie”.
Prima întrebare a profesorului s‑a
întâmplat să nu fie tocmai nimerită: „Dumneata l‑ai citit pe Popescu‑Sibiu?”. Maiorul a înclinat puţin capul. „Hai să‑l discutăm”. Şi
l‑au discutat. În cele din urmă, profesorul a spus că mai trebuia scris un
capitol. Popescu‑Sibiu a promis: „Voi
mai adăuga un capitol”. Capitolul
nu l‑a mai scris, dar examenul ştiu că l‑a luat.
Ralea era un om; avea farmecul lui. Vicepreşedinte al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale. Era cineva! Se împrietenise cu un câine din vecini. Îi dădea
zahăr. Ce mai, prieteni! Prieteni la toartă. Într‑una din zile, aşteptând
maşina ministerială, Ralea se apleacă pe călcâie în faţa grilajului ce îngrădea
libertatea bunului său prieten. „Ham, ham” – începe să‑l necăjească. Îngrozit,
un cunoscut al lui Ralea, care se întâmplase să fie pe acolo, i se adresează:
„Tovarăşe Ralea, dumneata, mare demnitar al ţării, latri la un câine?! Ce o să
spună lumea…”. Ralea se amuza mereu când povestea despre bunul său prieten, câinele
vecinului”.
*
Aici sfârşesc
însemnările din jurnalul cercetării de psihosociologie de la Boldeşti. Lecţia
Boldeştiului le‑am predat‑o şi studenţilor care, de‑a lungul anilor, au făcut
practică de cercetare în echipele pe care le‑am condus. Unii dintre ei au
înţeles‑o, cei mai mulţi.*
______________________________________________________________________________
*
Fragment din S. Chelcea, Prima cercetare de psihosociologie concretă din cadrul
Institutului de Psihologie, Revista de Psihologie, 2018, 64, 4, pp.
245-254.
