Felicitări pentru publicarea volumului!

Cartea pe care ați coordonat-o aduce în prim plan diferite aspecte ale asistenței sociale contemporane. Ce v-ați propus prin acest volum?

Prin acest volum mi-am propus, în primul rând, să arăt cum răspunde asistența socială din România schimbărilor prin care trece familia: migrația părinților, rolul tot mai mare al bunicilor în creșterea nepoților și traseele tot mai diverse ale copiilor care ajung în sistemul de protecție specială. Am vrut apoi să pun alături aceste provocări și resursele disponibile, în special fondurile europene nerambursabile, pentru a vedea cât de bine se întâlnesc banii cu nevoile concrete ale copiilor și familiilor din comunități. Totodată, mi-am dorit ca volumul să le ofere specialiștilor, nu doar cercetătorilor, date și propuneri de intervenție pe care să le poată folosi în practică.

Punctul de plecare a fost o constatare din experiența mea academică și din practica de teren: familia din România s-a transformat mai repede decât s-au adaptat serviciile sociale menite să o sprijine. Specialiștii s-au aflat în fața unor provocări noi, pentru care nu exista un scenariu deja testat. Volumul nu pretinde să ofere răspunsuri definitive, ci urmărește să identifice problemele și soluțiile care pot fi adaptate sistemului actual de asistență socială și pot sta la baza unor politici publice.

Cum a fost coordonarea unui volum cu șase autoare și teme atât de diferite?

Asemeni oricărui proiect care implică mai multe persoane, coordonarea a fost o provocare și mă bucur că am ajuns la acest rezultat. Trebuie să recunosc că au fost multe momente în care intenționam să mă opresc, dar de fiecare dată găseam resursele de a merge mai departe. Echipa s-a format pe parcurs, în cadrul programelor de licență și de master în domeniul asistenței sociale, precum și al unor cercetări anterioare în care autoarele s-au implicat în anii studenției. Fiecare autoare a venit cu propria temă, la care lucra deja, și cu propria întrebare de cercetare. Rolul meu a fost să găsesc firul comun, familia și copilul, și să așez studiile într-o ordine pe care cititorul să o poată urmări.

Volumul se sprijină pe 375 de chestionare, nouă interviuri biografice, șase studii de caz și trei interviuri cu specialiști, la care se adaugă analiza secundară a proiectelor cu finanțare europeană. Diversitatea metodelor a devenit un câștig: migrația părinților, de pildă, apare o dată prin experiența bunicilor și a doua oară prin percepția publicului asupra riscului de delincvență. Toate capitolele au în comun dorința de a nu rămâne la diagnostic și de a propune soluții aplicabile în practică. Le mulțumesc colegelor Diana Muraru, Cătălina Manciuc, Loredana Pînzari, Maria Valache și Maria Ungureanu pentru perseverență, promptitudine și implicare constantă, dar mai ales pentru că nu au renunțat pe parcurs.

Care sunt principalele forme de răspuns ale asistenței sociale pentru problematica familiei și a copilului?

Răspunsurile asistenței sociale pe care le descrie volumul pot fi grupate în câteva forme.

Prima este mobilizarea resurselor. Asistența socială nu lucrează doar cu oamenii, ci și cu proiecte și finanțări. Analiza noastră a identificat peste 100 de proiecte cu finanțare europeană în domeniu, implementate de instituții publice și private. Prin ele s-au dezvoltat economia socială și servicii noi pentru persoanele vulnerabile.

A doua formă este prevenția și consilierea. Pentru familiile afectate de migrație, asistența socială poate oferi consiliere psihologică și socială celor rămași acasă, poate crea rețele de sprijin pentru bunicii care preiau rolul părinților și îi poate consilia pe părinții plecați, ca să păstreze legătura cu copilul. În prevenirea violenței domestice, același rol îl au programele de educație și campaniile de sensibilizare.

A treia este intervenția specializată în situații de criză. În cazurile de violență domestică, asistentul social identifică, evaluează și gestionează cazul, iar o intervenție rapidă și empatică ajută victima să își recapete încrederea și autonomia.

A patra formă o reprezintă alternativele familiale pentru copiii care nu pot crește în propria familie: adopția și asistența maternală. Studiile noastre arată că un copil adoptat poate construi un atașament sigur cu sprijin specializat și cu implicarea activă a părinților adoptivi, iar asistența maternală contribuie la dezvoltarea copiilor și la prevenirea riscurilor sociale. La acestea se adaugă sprijinul pentru tinerii care ies din sistem.

Ultima formă este lucrul în rețea, în echipe multidisciplinare din care fac parte Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), școala, poliția locală, organizațiile neguvernamentale (ONG-urile) și familia.

Ce v-a surprins cel mai mult în cercetarea de teren?

Primul lucru care ne-a atras atenția a fost cât de mult din rolul părinților au preluat bunicii. Interviurile arată bunici care își asumă în totalitate rolurile părinților și țin în picioare o familie întreagă, iar de aici a venit propunerea unor rețele de sprijin dedicate lor.

Studiile de caz despre adopție au adus o concluzie încurajatoare: atașamentul nu este un punct de plecare, ci un rezultat care se construiește pas cu pas. Integrarea copilului ține mai puțin de trecutul lui și mai mult de disponibilitatea părinților de a învăța alături de el. În cazul violenței domestice, specialiștii au descris cât de lung este drumul unei victime de la rușine și teamă la încredere și autonomie, mai ales când violența rămâne mult timp ascunsă în spațiul familiei.

Un rezultat la care nu ne așteptam a venit din analiza datelor despre finanțările europene. În domeniul asistenței sociale, Baia Mare ocupă primul loc după valoarea proiectelor contractate, cu aproximativ 17,5 milioane de euro, înaintea Capitalei, București, cu aproximativ 11,2 milioane de euro. Acest lucru ne face să credem că orice comunitate se poate dezvolta armonios și că obstacolele pot fi depășite atunci când echipele locale lucrează împreună și își construiesc comunitatea.

Ce recomandări de politică publică propuneți în volum?

Concluziile fiecărui studiu pot deveni puncte de plecare pentru politici publice. Le putem grupa în patru direcții.

Prima privește familiile afectate de migrație. Considerăm că efectele migrației asupra copiilor nu mai pot fi tratate ca un fenomen colateral al mobilității forței de muncă și trebuie să devină o prioritate în agenda socială și educațională a României. Asta presupune politici sociale și educaționale coerente, care să recunoască și să sprijine rolul bunicilor care preiau îngrijirea nepoților.

A doua privește protecția specială a copilului. Este nevoie de un sistem integrat de sprijin, cu politici bine structurate la nivel local și național, care să asigure tranziția tinerilor din asistența maternală către o viață independentă. Locuințele protejate, consilierea profesională și mentoratul ar trebui să fie o etapă firească a parcursului lor, nu o excepție.

A treia privește violența domestică, unde prevenția trebuie să capete aceeași greutate ca intervenția. Programele naționale de educație și sensibilizare, împreună cu cele de responsabilizare a agresorilor, pot crește numărul cazurilor raportate și pot opri escaladarea conflictelor.

A patra ține de planificarea locală. Fondurile europene din politica de coeziune și din Planul Național de Redresare și Reziliență au sens atunci când sunt legate de strategii locale de dezvoltare a serviciilor sociale, construite pornind de la ceea ce are nevoie fiecare comunitate. Autoritățile locale au nevoie de capacitatea de a accesa aceste fonduri și de cadre clare de colaborare între instituțiile publice, școli și ONG-uri. Toate aceste direcții pornesc de la aceeași convingere: investiția în copii este cea mai eficientă formă de prevenție.

Ce direcții de cercetare rămân deschise după acest volum?

Fiind exploratorii, studiile lasă loc pentru continuări. Rezultatele obținute ne îndeamnă mai întâi să aprofundăm temele de la care am pornit: migrația părinților și rolul bunicilor, violența domestică, adopția, asistența maternală și delincvența juvenilă. Ar merita apoi cercetări pe eșantioane mai mari, comparații între județe, urmărirea în timp a tinerilor care ies din asistența maternală sau evaluarea efectelor proiectelor europene asupra serviciilor sociale.

Colegele mele lucrează astăzi în domeniul social, ca asistente sociale, consiliere școlare sau cadre didactice în învățământul preuniversitar, iar eu continui activitatea didactică și de cercetare în învățământul universitar. Ne propunem să ducem ideile din volum mai departe prin proiecte aplicative în comunitățile în care activăm și să contribuim, pe cât putem, la dezvoltarea lor. Restul îl vom decide pe parcurs, în funcție de oportunitățile care vor apărea.

Ce mesaj ați dori să adresați cititorilor interesați de această carte?

Celor care vor citi această carte le-aș spune că, în asistența socială, nicio măsură nu funcționează singură. Fondurile europene deschid posibilități, dar diferența o fac comunitatea în care trăiește copilul și autoritățile locale care își planifică serviciile în funcție de nevoile reale ale oamenilor. Fie că lucrează cu copii rămași acasă, cu copii din plasament sau cu victime ale violenței domestice, specialiștii vor găsi aici o idee comună: rezultatele bune apar acolo unde ei, familia și instituțiile lucrează împreună. Mi-aș dori ca volumul să fie discutat la cursuri și în echipele de lucru, iar propunerile noastre să fie verificate în practică.

Vă mulțumim pentru timpul acordat! La cât mai mulți cititori!

Pentru toți cei interesați, mai multe detalii despre volum sunt disponibile la adresa: