Felicitări pentru publicarea volumului!
Cartea abordează un subiect de mare actualitate pentru politicile sociale din România.. În carte menționați precaritatea lucrătorilor. Vă rugăm să ne spuneți care au fost premizele publicării acestui volum?
Ipoteza principală a volumului este aceea conform căreia menținerea unor salarii mici și a unei forțe de muncă ieftine constituie o cauză importantă a sărăciei contemporane din România. Cartea pornește de la lucrarea mea de doctorat, elaborată în cadrul Școlii de Studii Avansate a Academiei Române, sub coordonarea domnului cercetător științific gradul I Sorin Cace, iar premisa ei este aceea că strategia de țară de după 1989 a urmărit dezvoltarea economică prin atragerea de investiții străine, alimentate de un nivel al salariilor mai scăzut decât în celelalte țări din regiune, cu excepția Bulgariei. Această strategie a funcționat la nivel economic, însă tranziția s-a realizat cu costuri sociale ridicate (Zamfir, 2007). În anul 2022, 34,4% din populația României era expusă riscului de sărăcie și excluziune socială, în condițiile în care media UE era de 21,6% (Eurostat, 2022), iar țara noastră se află în continuare pe primele două locuri în UE pentru oricare indicator asociat sărăciei.
Precaritatea materială a persoanelor care muncesc reprezintă, de fapt, punctul în care această strategie de țară devine vizibilă în viața de zi cu zi a oamenilor. Una dintre întrebările de la care am pornit a fost: de ce oamenii care muncesc nu reușesc, în anumite cazuri, să depășească starea de sărăcie? În perioada 2007-2021, rata sărăciei în muncă a rămas sub 10% atât în vestul, cât și în estul UE, în timp ce în România acest indicator nu a coborât niciodată în mod semnificativ sub 15%, maximul fiind de 20% în anul 2014. România se află astfel pe primul loc în UE la sărăcia în muncă. Mai mult, în anul 2023 coșul minim de consum pentru o familie formată din doi adulți și doi copii era de 9978 de lei (Friedrich Ebert, 2023), iar salariul minim era de 3000 de lei brut (Eurostat, 2024). Prin urmare, doi adulți angajați cu salariul minim nu reușeau să acopere din veniturile lunare nici măcar jumătate din coșul minim de consum. În aceste condiții, munca în economia fiscalizată își pierde din atractivitate, iar mulți oameni ajung să prefere munca sezonieră, informală sau în străinătate, mai bine plătită, dar fără contribuții la fondul de pensii sau de asigurări de sănătate, ceea ce îi face dependenți de propria capacitate fizică de muncă pe termen nedeterminat.
Datele cantitative despre sărăcie sunt numeroase și actualizate periodic, însă dinamica lor este în general una optimistă și nu surprinde percepțiile, dificultățile și nuanțele contextului social în care trăiesc persoanele afectate de fenomenul sărăciei. Din acest motiv, mi-am propus reactualizarea tabloului social al sărăciei din România prin adăugarea unei componente calitative: 15 interviuri semistructurate cu persoane afectate de sărăcie, realizate în intervalul 2020-2024 în comunități din mai multe regiuni ale țării, alături de un studiu de caz realizat împreună cu ONG-ul ASSOC din Baia Mare, despre intervențiile acestora în două comunități rurale marginalizate din județul Sălaj.
Ce v-a surprins cel mai mult în cercetarea de teren?
Contrar așteptărilor inițiale, persoanele afectate de sărăcie care au acceptat să participe la interviuri au prezentat un tipar comun în ceea ce privește capacitatea de a obține constant venituri prin muncă. Am descoperit faptul că, în majoritatea cazurilor, principala dificultate nu era aceea de a-și acoperi nevoile de alimentație sau de locuire, ci de a depăși constant un standard minimal al calității vieții. Oamenii munceau, însă veniturile obținute erau insuficiente raportat la costurile de trai și la numărul copiilor din gospodărie. În sudul țării, persoanele intervievate aveau adesea disponibilitatea de a munci la distanțe relativ mari de casă, pe salarii minime; în comuna Bordușani, județul Ialomița, o parte dintre femeile din localitate fac naveta zilnic până la un centru logistic de lângă București, pentru a lucra la ambalarea de produse. Relevanța acestei realități sociale reiese din faptul că nici măcar în astfel de condiții de flexibilitate în raport cu piața muncii oamenii nu reușesc să depășească starea de sărăcie.
M-au surprins, de asemenea, diferențele dintre regiuni. Dacă în Lerești, județul Argeș, un muncitor zilier era plătit în anul 2024 cu 200 de lei pe zi sau chiar mai mult, în Todireni, județul Botoșani, un zilier primea pentru recoltarea porumbului numai 30 de lei pe zi, în 2021. Tot în Todireni am întâlnit o situație care contrazice tiparul obișnuit al marginalizării din mediul rural: mai multe familii aflate într-un risc major de sărăcie locuiau chiar pe strada unde se afla primăria, iar nu la o distanță considerabilă de centrul administrativ al comunei cum sugerează teoreticieni de renume precum Dumitru Sandu. Este demn de menționat faptul că în comunitatea respectivă natalitatea românilor era în medie mai mare decât a romilor. Niciun principiu nu poate fi absolut, iar astfel de exemple scot în evidență eterogenitatea societății românești.
Un alt element care m-a surprins se referă la discurs. Românii afectați de sărăcie care au participat la studiu au reprodus în mod repetat valori neoliberale: „suntem săraci pentru că nu muncim suficient”, mi-a spus o participantă din Todireni, deși, pe parcursul aceluiași interviu, numeau cauze structurale precum instabilitatea financiară din familia de origine, stocul educațional redus și lipsa locurilor de muncă la nivel comunitar. Putem spune că acest discurs reprezintă mai degrabă o însușire a valorilor societății decât motivația reală din spatele problemelor cu care oamenii se confruntă. În sfârșit, studiul de caz din comunitatea de romi din Cheud, județul Sălaj, a avut un rezultat pozitiv și neașteptat: după ce mulți dintre bărbații angajați la un investitor adus în zonă au renunțat la locul de muncă, din cauza salariului minim neatractiv pentru gospodăriile cu mulți copii, angajatorul s-a orientat către femeile din comunitate, care s-au dovedit a avea o retenție mai bună. Acestea au apreciat contribuțiile plătite la sănătate și la pensie, dar mai ales posibilitatea de a avea o anumită independență financiară.
Ce recomandări de politică publică propuneți în volum?
Un element central al recomandărilor din volum este acela că sărăcia nu poate fi diminuată doar prin redistribuirea resurselor disponibile într-o societate la un anumit moment. Viitoarele politici publice trebuie să depășească ceea ce Walter Korpi și Joakim Palme au descris drept „paradoxul redistribuirii”: cu cât resursele de bunăstare sunt direcționate exclusiv către cei săraci, cu atât politicile respective devin mai puțin populare și primesc o prioritate bugetară mai scăzută (Korpi & Palme, 1998).
Prima recomandare, pe care o consider esențială, este creșterea salariului minim în acord cu nevoile reale ale oamenilor raportate la costurile de trai. Cuantumul salariului minim din România urmează tendința mediei statelor din estul UE, însă se situează constant sub această medie, iar singura țară membră cu un salariu minim mai scăzut în momentul susținerii tezei de doctorat era Bulgaria, unde și costurile de trai sunt mai mici (Eurostat, 2024). Creșterea este necesară și în cazul salariilor medii: în anul 2023, în patru din cele opt regiuni de dezvoltare media salarială netă era sub 4000 de lei, în timp ce în București-Ilfov depășea 5800 de lei (INS, 2024).
A doua direcție este orientarea către copil, prin asigurarea rechizitelor de la bugetul de stat și finanțarea programelor afterschool cu masă caldă, mai ales în comunitățile defavorizate. Cercetarea de teren a arătat că astfel de programe reduc cu un grad ridicat de eficiență abandonul școlar și, totodată, cresc capacitatea mamelor, în special a celor din familii monoparentale, de a urma un parcurs profesional. Din același motiv, consider necesare creșterea numărului de creșe și grădinițe și extinderea serviciilor sociale, iar nu doar a prestațiilor, pentru familiile cu copii mici, astfel încât ambii părinți să poată participa activ pe piața muncii.
A treia direcție se adresează adulților cu un parcurs educațional limitat: programe de tip a doua șansă, completate de cursuri de calificare, de reconversie profesională și de alfabetizare digitală. În România, diferențele salariale pe cicluri educaționale sunt foarte ridicate, iar finalizarea următorului ciclu educațional poate conduce, în anumite cazuri, chiar la dublarea veniturilor lunare (OECD, 2023). Efectele unor astfel de programe ar putea fi însă semnificative doar în condițiile în care problema salarizării precare s-ar diminua concomitent.
Pentru comunitățile rurale marginalizate, experiența ASSOC arată că principala soluție este aducerea unui angajator în proximitate sau finanțarea unor afaceri locale care să genereze locuri de muncă. În Cheud au fost finanțate zece planuri de afaceri, iar la finalul proiectului abandonul școlar a fost preponderent combătut, durata medie a studiilor copiilor extinzându-se de la gimnaziu la 10-12 clase.
Nu în ultimul rând, este necesară o reconceptualizare a sărăciei la nivel instituțional. Decidenții politici se raportează adesea doar la sărăcia absolută, prin praguri rigide de venit care plasează în categorii distincte persoane cu venituri, în realitate, comparabile, iar discursul public împarte persoanele afectate în „săraci merituoși” și „săraci nemerituoși”. Atâta vreme cât accesul limitat la educație de calitate, lipsa locurilor de muncă bine plătite și discriminarea nu sunt luate în considerare, meritul beneficiarilor nu poate fi o variabilă relevantă atunci când discutăm despre reducerea sărăciei la nivel național.
Ce mesaj ați dori să adresați cititorilor interesați de această carte?
Mesajul pe care aș dori să-l transmit este acela că sărăcia din România nu este, în cele mai multe cazuri, rezultatul unui eșec individual, ci consecința unui cumul de factori economici și sociali care nu pot fi controlați de persoana afectată (Voicu, 2006). Oamenii pe care i-am întâlnit pe teren nu refuzau munca; dimpotrivă, munceau sezonier, făceau naveta zilnic sau plecau în străinătate pentru câteva luni pe an. Cu toate acestea, rămâneau prinși în cercurile vicioase ale sărăciei, deoarece veniturile obținute nu acopereau costurile unui trai decent, iar accesul copiilor lor la servicii educaționale de calitate rămânea limitat. Astfel, sărăcia ajunge să se perpetueze intergenerațional.
Din acest motiv, impactul pe care mi-l doresc pentru această carte este acela de a modifica percepțiile despre persoanele aflate într-o stare de sărăcie, în vederea evitării culpabilizării acestora. Populația activă neintegrată pe piața muncii ar putea fi mobilizată într-o manieră mult mai eficientă dacă societatea nu s-ar raporta la această categorie socială ca la o povară, ci ca la o resursă și nu doar una de muncă ieftină. Chiar dacă rata sărăciei s-a diminuat considerabil față de perioada anilor 1990-2000, România rămâne țara cu cea mai mare rată a copiilor aflați în risc de sărăcie și excluziune socială din UE: 37,3% în anul 2023, prin comparație cu 18,88% în restul Europei de est (Eurostat). Raportat la performanțele economice ale țării noastre, astfel de rate sunt nejustificate și trebuie considerate un efect al abandonului instituționalizat.
Cititorilor interesați de această carte le propun să pornească de la o întrebare pe care am formulat-o încă din introducerea volumului: cum poate o societate să-și consolideze democrația și, în același timp, să-i sprijine pe oameni să ducă o viață bună, iar nu una în care se plasează constant în jurul pragului de sărăcie?
Vă mulțumim pentru timpul acordat! La cât mai mulți cititori!
Pentru toți cei interesați, mai multe detalii despre volum sunt disponibile la adresa:
